De ce trebuie să sufere unii oameni nevinovați din cauza celor răi? Am înțeles, e vorba de liberul arbitru și Dumnezeu nu poate interveni dar totuși nu e corect. De ce lacrima unora e fericirea altora și cum de permite Dumnezeu așa ceva? De ce unii trebuie să sufere toată viața și nu au nici o alinare? Mă doare atât de tare când văd lipsa de dreptate peste tot și simt că asta mă îndepărtează tot mai tare de divinitate. Aștept niște răspunsuri pertinente pls

Pentru ca Dumnezeu nu exista. Raspuns mai usor si mai logic decat asta nu am.

Nu "trebuie" musai să sufere. Pur și simplu se întâmplă. Asta pentru că și cei așa ziși "nevinovați" și cei "vinovați" au libertatea de a alege între bine și rău.

Și cine zice că nu-i corect? Tu? De unde știi tu ce e corect și ce nu? De unde știi că Dumnezeu n-o să facă dreptate în final? De ce crezi că răbdarea este o virtute? Și încă una așa de mare. Dumnezeu îi iubește pe cei răi, pe cei care provoacă suferință multă. Dumnezeu îi iubește și le dă nenumărate șanse să se pocăiască, dar dacă nu o fac nicicum, îi va judeca. Iar cei nedreptățiți își vor primi înapoi dreptatea negreșit. Dar nici ei nu trebuie să cârtească sau să răspundă răului cu rău. Că atunci și-au făcut propria dreptate și nu mai e nevoie de Dumnezeu. Deci într-un fel sau altul dreptate tot va fi.
Și cum să zici că n-au nicio alinare? Nu este Dumnezeu alinarea lor supremă? Tu ai murit pe cruce pentru ei? Tu ai fost batjocorit de iudei și de sutașii romani? Ție ți s-a pus coroană de spini pe cap? Dumnezeu suferă mai mult pentru cei nedreptățiți decât tine. De un infinit de ori mai mult...

Dumnezeu știe ce e mai bine pentru fiecare. Multe din încercările din viata noastra ne schimba și poate chiar ne maturizează. El știe cel mai bine de ce îngăduie ca unii sa sufere mai mult. El e înțelept și știe ce face, deși noi ca oameni de multe ori nu ne dam seama.

Trebuie să facem o distincție între problema intelectuală a răului și problema emoțională a răului.

1.) Problema intelectuală a răului se referă la modul în care putem oferi o explicație rațională pentru cum pot coexista Dumnezeu și răul.
2.) Problema emoțională a răului se referă la modul în care putem depăși aversiunea noastră emoțională față de un Dumnezeu care ar permite suferința.

Ambele probleme sunt importante, dar trebuie abordate separat.

1.) Problema intelectuală a răului poate fi formulată astfel: dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci el poate preveni orice rău. Dacă Dumnezeu este atotbun, atunci el vrea să prevină orice rău. Dar răul există. Deci, Dumnezeu nu există.

Această argumentare pare să fie logic impecabilă, dar are o presupunere ascunsă care nu este neapărat adevărată: că Dumnezeu nu poate avea motive suficiente moral pentru a permite răul.
Poate că Dumnezeu are un plan mai mare, pe care noi nu îl putem vedea sau înțelege complet, în care răul are un rol necesar sau benefic.
Poate că Dumnezeu permite răul pentru a realiza un bine mai mare sau pentru a evita un rău mai mare.
De exemplu, poate că Dumnezeu permite liberul arbitru al ființelor umane, pentru că acesta este un bine moral în sine, dar acesta implică și posibilitatea ca oamenii să aleagă să facă rău altora. Sau poate că Dumnezeu permite suferința pentru a ne forma caracterul, pentru a ne trezi la realitatea spirituală, pentru a ne atrage mai aproape de el sau pentru a ne pregăti pentru viața veșnică.

Nu putem ști cu siguranță care sunt motivele lui Dumnezeu pentru a permite răul, dar nici nu putem exclude posibilitatea ca ele să existe.
Atâta timp cât este posibil ca Dumnezeu să aibă motive suficiente moral pentru a permite răul, atunci nu există nicio contradicție logic între existența lui Dumnezeu și existența răului. Prin urmare, problema intelectuală a răului nu reprezintă o dovadă împotriva existenței lui Dumnezeu.



2.) Dar ce facem cu problema emoțională a răului? Cum putem să ne împrietenim cu un Dumnezeu care pare să fie indiferent sau crud față de suferința noastră sau a altora?

Aici cred că soluția nu este una filosofică, ci una personală și practică. Trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu este doar un concept abstract sau o forță cosmică, ci o persoană vie și iubitoare, care ne cunoaște pe nume și care se implică în istoria noastră.

Dumnezeu nu este indiferent sau crud față de suferința noastră sau a altora, ci dimpotrivă, el este cel mai afectat de ea. El suferă împreună cu noi și pentru noi, și ne oferă speranță și mângâiere. Cel mai mare exemplu de acest lucru este faptul că Dumnezeu s-a întrupat în persoana lui Isus Cristos, care a trăit o viață umană plină de ispite, greutăți și dureri. Isus a fost respins, batjocorit, torturat și răstignit pe cruce, pentru a plăti prețul păcatelor noastre și pentru a ne aduce împăcare cu Dumnezeu. Isus a învins moartea și a înviat din morți, pentru a ne asigura o viață veșnică în prezența lui Dumnezeu. Prin Isus, Dumnezeu ne arată cât de mult ne iubește și cât de mult vrea să ne salveze de rău.

Dacă vrem să ne împrietenim cu Dumnezeu, trebuie să îl primim pe Isus ca Domn și Mântuitor al vieții noastre. Trebuie să avem credință în el și să îi urmăm învățăturile și exemplul. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu și să îi cerem ajutorul și îndrumarea. Să citim Biblia și să medităm la cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să ne alăturăm unei biserici sau unei comunități creștine, unde putem găsi sprijin și încurajare. Să împărtășim dragostea lui Dumnezeu cu ceilalți și să le arătăm compasiune și milostenie.

Nu spun că aceste lucruri vor face ca suferința să dispară sau că vom înțelege totul despre planul lui Dumnezeu. Dar ne vor ajuta să avem o relație personală cu Dumnezeu, care este singura sursă de pace, bucurie și speranță. Dumnezeu nu ne promite o viață fără probleme, dar ne promite prezența lui alături de noi în orice situație. El ne promite că va face toate lucrurile să lucreze spre binele celor care îl iubesc (Romani 8:28). Că va șterge orice lacrimă de pe ochii noștri și că va face un cer nou și un pământ nou, unde nu va mai fi nici durere, nici plâns, nici boală, nici moarte (Apocalipsa 21:4).