Devreme ce sa tot vorbit de evanghelii, carti, aparute dupa ce biblia a fost decretata intreaga de consiliul de la Niceea asa cum sustin unii, Cum credeti ca se face diferenta dintre o carte sau evanghelie care nu face parte din canonul bibliei, adica e apocrifa si care nu are legatura cu restul bibliei?

Evangheliile canonice sunt 4 cele trei sinoptice Matei, Marcu, și Luca și evanghelia după Ioan (care este cea mai tare).
Evangheliile apocrife se referă cam la aceleași personaje.
O parte din evangheliile apocrife au fost analizate de diverse ramuri creștine.
Afirmația ta că evangheliile apocrife „nu are legatura cu restul bibliei", mi se pare aiurea / mi se pare ciudată, că ar trebui să fie vorba de aceleași personaje.
Eu nu am citit evanghelii apocrife, și nu prea știu ce conțin, în realitate.

S-ar părea că în anul 180 d.I.H.,erau deja stabilite cele 4 Evanghelii "demne de acest nume"dixit Ireneu de Lyon-cel puțin în marile centre ale credinței creștine Antiohia,Roma,Alexandria.
În rest,prin regiunile mai îndepărtate din Egipt,Siria,etc,circulau texte "apocrife"-la genul legendelor,care puneau accentul pe emoție mai mult decât pe sobrietate(ca în cazul Evangheliilor); erau scrise pentru a impresiona și a aduce aproape-nu neapărat umanitatea lui Iisus,că de ea nu se îndoia nimeni pe atunci,ci faptul ca era Dumnezeu.
Nu că nu ar avea legătură cu textele sfinte-sentimentul de dragoste pentru Iisus este autentic pentru toate-de altfel, iconografia mai ales, a păstrat multe elemente din textele apocrife.Ca și memoria colectiva-nu cred că se găsesc în Biblie,numele lui Ioachim și Ana,sau numele magilor.
Textele apocrife fac parte din memoria afectiva a creștinătății,la fel ca orice carte despre Iisus scrisă astăzi, cred.E greu sa fi răutăcios față de El, că e prea de treaba.

Este interesant ce spune o lucrare de specialitate in domeniu,sper ca ve-ti avea rabdare sa cititi:5 Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca fiind scrieri inspirate şi autentice este deseori numită canonul Bibliei. La început, trestia (qanéh, în ebraică) servea drept riglă de măsurat când nu era disponibilă o bucată de lemn. Apostolul Pavel a folosit cuvântul grecesc kanón atât cu referire la o ‘regulă de conduită’, cât şi cu referire la ‘teritoriul’ ce îi fusese „repartizat după măsură" (Gal. 6:16; 2 Cor. 10:13). Cărţile canonice sunt deci adevărate, inspirate şi demne să fie utilizate ca îndreptar pentru a stabili credinţa corectă, doctrina corectă şi conduita corectă.
SCRIPTURILE EBRAICE
7 Ar fi greşit să credem că acceptarea a ceea ce reprezintă Scripturile inspirate a trebuit să aştepte până în secolul al V-lea î.e.n., când a fost terminat canonul ebraic. Chiar de la început, scrierile lui Moise, redactate sub îndrumarea spiritului sfânt, au fost considerate de israeliţi ca fiind inspirate de Dumnezeu, deci de origine divină. Când a fost terminat, Pentateuhul a reprezentat canonul din acel timp. Celelalte revelaţii privitoare la scopurile lui Dumnezeu, primite de oameni prin inspiraţie divină, trebuiau să urmeze în mod logic principiile fundamentale referitoare la închinarea adevărată enunţate în Pentateuh şi să fie în armonie cu ele. Am putut constata lucrul acesta când am examinat fiecare carte a Bibliei, îndeosebi pasajele care fac referire la grandioasa temă a Bibliei: sfinţirea numelui lui Dumnezeeu şi justificarea suveranităţii sale prin intermediul Imparatiei condus de Cristos, Sămânţa promisă.
8 În Scripturile ebraice există mai ales multe profeţii. Dumnezeu însuşi a dat prin Moise criteriul de stabilire a autenticităţii unei profeţii, adică dacă ea provenea sau nu de la Dumnezeu. Acest criteriu a ajutat la stabilirea canonicităţii cărţilor profetice (Deut. 13:1–3; 18:20–22). O analiză a fiecărei cărţi profetice a Scripturilor ebraice în raport cu întreaga Biblie şi cu istoria laică demonstrează fără nicio îndoială că scriitorii ei au rostit „cuvântul" în numele lui Dumnezeu, că acest cuvânt ‘s-a adeverit sau s-a împlinit’ în întregime, la scară mică, ori parţial, când se referea la lucruri ce urmau să aibă loc în viitor, şi că i-a îndrumat pe oameni spre Dumnezeu. Îndeplinirea acestor cerinţe arăta că profeţia era autentică şi inspirată.
9 Citatele folosite de Isus şi de scriitorii inspiraţi ai Scripturilor greceşti creştine reprezintă o modalitate sigură de stabilire a canonicităţii multor cărţi ale Scripturilor ebraice, însă această metodă nu se aplică la toate cărţile, de exemplu la cărţile Estera şi Eclesiastul. Aşadar, pentru stabilirea canonicităţii unei cărţi trebuie să se ţină seama de încă un factor deosebit de important, care se aplică la întregul canon al Bibliei. Aşa cum Dumnezeu i-a inspirat pe unii oameni să aştearnă în scris mesajele sale divine pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i încuraja să i se închine şi să-i slujească, tot aşa este logic ca Dumnezeu să fi condus şi să fi îndrumat compilarea scrierilor inspirate şi stabilirea canonului Bibliei. Lucrul acesta era necesar ca să nu existe nicio îndoială cu privire la conţinutul Cuvântului său, Cuvântul adevărului, care trebuia să constituie rigla de măsură permanentă a închinării adevărate. Într-adevăr, numai aşa a fost posibil ca, în continuare, unele creaturi de pe pământ ‘să fie născute din nou prin cuvântul lui Dumnezeu’ şi să confirme că „cuvântul lui Domnului dăinuie pentru totdeauna" (1 Pet. 1:23, 25).
10 Stabilirea canonului ebraic. Potrivit tradiţiei iudaice, Ezra a început compilarea şi catalogarea canonului Scripturilor ebraice, iar Neemia a terminat alcătuirea lui. Cu siguranţă, Ezra a fost calificat pentru această lucrare, întrucât el însuşi s-a numărat printre scriitorii inspiraţi ai Bibliei, fiind, de asemenea, preot, erudit şi copist oficial al scrierilor sacre (Ezra 7:1–11). Nu avem niciun motiv să punem la îndoială punctul de vedere tradiţional potrivit căruia canonul Scripturilor ebraice a fost stabilit înainte de sfârşitul secolului al V-lea î.e.n.
11 Scripturile ebraice conţin astăzi 39 de cărţi, deşi canonul tradiţional iudaic, care conţine aceleaşi cărţi, numără doar 24. Unele autorităţi în materie au pus cartea Rut alături de Judecătorii, iar Plângerile alături de Ieremia, considerând că numărul cărţilor canonice este de 22, chiar dacă recunoşteau aceleaşi scrieri canonice. Astfel, numărul cărţilor inspirate este egal cu numărul literelor alfabetului ebraic. În continuare este prezentată lista celor 24 de cărţi, potrivit canonului tradiţional iudaic:
Legea (Pentateuhul)
 1. Geneza
 2. Exodul
 3. Leviticul
 4. Numerele
 5. Deuteronomul
Profeţii
 6. Iosua
 7. Judecătorii
 8. Samuel (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)
 9. Regi (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)
10. Isaia
11. Ieremia
12. Ezechiel
13. Cei doisprezece profeţi (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi, alcătuiau o singură carte)
Scrierile (Hagiografa)
14. Psalmii
15. Proverbele
16. Iov
17. Cântarea Cântărilor
18. Rut
19. Plângerile
20. Eclesiastul
21. Estera
22. Daniel
23. Ezra (Ezra şi Neemia)
24. Cronici (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)
12 Acesta a fost catalogul sau canonul Scripturilor pe care Cristos Isus şi congregaţia creştină din secolul I le-au considerat inspirate. Scriitorii inspiraţi ai Scripturilor greceşti creştine au citat numai din aceste scrieri şi, introducând unele citate prin expresii de felul „după cum este scris", au confirmat că acestea erau Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 15:9). Când a vorbit despre lucrurile consemnate în „legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi", Isus s-a referit la toate Scripturile inspirate care fuseseră scrise până la data la care îşi efectua el serviciul (Luca 24:44). Aici „Psalmii", prima carte din Hagiografa, se referă la toată această parte. Ultima scriere istorică inclusă în canonul ebraic a fost cartea Neemia. Este incontestabil că această carte a fost scrisă sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, întrucât numai ea oferă punctul de plecare pentru efectuarea calculului din remarcabila profeţie a lui Daniel, potrivit căreia „de la ieşirea cuvântului de restabilire şi de reconstruire a Ierusalimului" până la venirea lui Mesia aveau să treacă 69 de săptămâni profetice (Dan. 9:25; Neem. 2:1–8; 6:15). De asemenea, cartea Neemia oferă cadrul istoric pentru ultima dintre cărţile profetice, Maleahi. Fără îndoială, cartea Maleahi face parte din canonul Scripturilor inspirate, deoarece chiar Isus, Fiul lui Dumnezeu, a citat de câteva ori din ea (Mat. 11:10, 14). Deşi se dau citate asemănătoare din majoritatea cărţilor canonului ebraic, toate acestea fiind scrise înainte de Neemia şi de Maleahi, scriitorii Scripturilor greceşti creştine nu citează din nicio scriere aşa-zis inspirată scrisă după Neemia şi Maleahi până în zilele lui Cristos. Faptul acesta confirmă punctul de vedere tradiţional al iudeilor şi, de asemenea, convingerea congregaţiei creştine din secolul I e.n., potrivit cărora canonul Scripturilor ebraice s-a încheiat odată cu scrierile lui Neemia şi Maleahi.
CĂRŢILE APOCRIFE ALE SCRIPTURILOR EBRAICE
13 Ce sunt cărţile apocrife? Sunt scrieri pe care unii le-au inclus în anumite Biblii, dar care au fost respinse de alţii deoarece nu fac dovada că au fost inspirate de Dumnezeu. Cuvântul grecesc apókryphos se referă la lucruri ‘tăinuite cu grijă’ (Mar. 4:22; Luca 8:17; Col. 2:3). Termenul este folosit cu referire la cărţile al căror scriitor sau autoritate sunt puse la îndoială, precum şi la cele care, deşi se crede că au o oarecare valoare pentru o lectură personală, nu fac dovada inspiraţiei divine. Aceste cărţi erau ţinute separat şi nu se citeau în public, de unde şi sensul de ‘tăinuite’. La Conciliul de la Cartagina, din 397 e.n., s-a propus ca şapte cărţi apocrife să fie adăugate la Scripturile ebraice, împreună cu unele adăugiri la cărţile canonice Estera şi Daniel. Însă, abia în 1546, la Conciliul de la Trent, Biserica Catolică a confirmat că acceptă aceste suplimente la catalogul cărţilor ei biblice. Cărţile adăugate au fost Tobit, Iudita, adăugirile la cartea Estera, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiasticul, Baruh, cele trei adăugiri la cartea Daniel, Cartea întâi şi Cartea a doua a Macabeilor.
14 Cartea întâi a Macabeilor, deşi nu poate fi considerată o carte inspirată, conţine informaţii de interes istoric. Ea vorbeşte despre lupta pentru independenţă a iudeilor, care a avut loc în secolul al II-lea î.e.n. sub conducerea familiei preoţeşti a macabeilor. Celelalte cărţi apocrife sunt pline de mituri şi de superstiţii şi conţin multe erori. Isus şi scriitorii Scripturilor greceşti n-au făcut niciodată referire la ele şi nici n-au citat din ele.
15 În lucrarea Contra lui Apion, istoricul evreu Josephus Flavius, care a trăit în secolul I e.n., face referire la toate cărţile pe care evreii le considerau sacre. El a scris: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărţi care se contrazic şi se luptă între ele, ci doar douăzeci şi două [echivalentul celor 39 de cărţi actuale, după cum s-a arătat în paragraful 11], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască. Mai întâi sunt cele cinci cărţi ale lui Moise, care conţin legile şi deapănă şirul faptelor de la crearea omului până la moartea autorului. . . . De la moartea lui Moise până la Artaxerxe, regele perşilor după Xerxe, profeţii care i-au succedat lui Moise au descris în treisprezece cărţi faptele vremii lor. Ultimele patru cărţi conţin imnuri închinate lui Dumnezeu şi sfaturi foarte folositoare pentru viaţa oamenilor". Astfel, potrivit lui Josephus, canonul Scripturilor ebraice fusese stabilit cu mult înainte de secolul I e.n.
16 Ieronim, care a terminat de tradus Biblia în latină, Vulgata, în jurul anului 405 e.n., s-a exprimat fără echivoc împotriva cărţilor apocrife. După ce a întocmit o listă a cărţilor inspirate, în care a grupat cărţile la fel ca Josephus, considerând cele 39 de cărţi inspirate ale Scripturilor ebraice ca fiind 22, el a scris în prologul la cărţile lui Samuel şi ale Regilor din Vulgata: „Astfel sunt douăzeci şi două de cărţi . . . Acest prolog la Scripturi poate servi ca model de abordare a tuturor cărţilor pe care le traducem din ebraică în latină; astfel vom şti că tot ce este în afara acestora trebuie inclus între apocrife".
SCRIPTURILE GRECEŞTI CREŞTINE
17 Biserica Catolică îşi arogă responsabilitatea deciziei cu privire la cărţile care trebuie incluse în canonul Bibliei, făcând referire la Conciliul de la Cartagina (397 e.n.), cu ocazia căruia a fost întocmit un catalog al cărţilor biblice. Adevărul este însă cu totul altul, deoarece la data aceea, canonul, inclusiv lista cărţilor care alcătuiesc Scripturile greceşti creştine, era deja stabilit, nu prin decretul vreunui conciliu, ci prin îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, acelaşi spirit care a inspirat scrierea acestor cărţi. Mărturia celor ce au întocmit mai târziu cataloage fără a fi inspiraţi este valoroasă doar ca recunoaştere a canonului biblic, care a fost autorizat de spiritul lui Dumnezeu.
18 Mărturia primelor cataloage. Chenarul alăturat arată că mai multe cataloage ale Scripturilor creştine, întocmite înainte de conciliul menţionat anterior, sunt în perfect acord cu actualul canon şi că din unele lipseşte doar Revelaţia. Înainte de sfârşitul secolului al II-lea, cele patru evanghelii, Faptele şi douăsprezece scrisori ale apostolului Pavel erau unanim acceptate. Doar câteva dintre scrierile mai mici erau puse la îndoială în unele locuri, deoarece se pare că acestea au avut la început, dintr-un motiv sau altul, o circulaţie mai restrânsă şi deci a fost nevoie de mai mult timp pentru recunoaşterea canonicităţii lor.
19 Unul dintre primele cataloage deosebit de interesante este fragmentul descoperit de Ludovico Antonio Muratori în Biblioteca Ambroziană din Milano (Italia) şi publicat de el în 1740. Deşi începutul catalogului lipseşte, despre evanghelia lui Luca se spune că este a treia, ceea ce sugerează că în prima parte fragmentul făcea referire la Matei şi la Marcu. Fragmentul Muratorian, care este în latină, datează din a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Este un document deosebit de interesant, după cum arată următoarea traducere parţială a lui: „A treia carte a evangheliei este cea după Luca. Acest Luca, medic de profesie, a scris-o dându-i propriul nume . . . A patra carte a evangheliei este cea a lui Ioan, unul dintre discipoli. . . . Aşadar, deşi în cărţile evangheliilor sunt alese şi prezentate fapte diferite, acestea nu compromit credinţa credincioşilor, deoarece în toate [aceste cărţi], sub îndrumarea unuia şi aceluiaşi Spirit au fost consemnate toate lucrurile privitoare la naşterea, patimile, învierea [lui Isus], conversaţiile sale cu discipolii şi cele două veniri ale sale, prima în umilire şi dispreţ, care a avut loc deja, iar a doua în gloria puterii regale, care urmează. Nu este deci deloc surprinzător că Ioan insistă atât de mult în epistolele sale asupra acestor lucruri, spunând: «Ceea ce am văzut cu ochii noştri şi am auzit cu urechile noastre şi am pipăit cu mâinile noastre, aceste lucruri vi le-am scris». Pentru că astfel el se declară a fi nu numai martor ocular, ci şi unul care a auzit şi a relatat toate lucrurile minunate despre Domnul, în ordinea în care s-au petrecut. În plus, faptele tuturor apostolilor sunt scrise într-o singură carte. Luca le-a consemnat [astfel] pentru preaalesul Teofil . . . Iar epistolele lui Pavel dezvăluie singure celui ce vrea să le înţeleagă ce sunt, în ce loc au fost scrise şi cu ce motiv au fost trimise. Înainte de toate, el le-a scris pe larg corintenilor pentru a împiedica schisma eretică, apoi galatenilor [împotriva] circumciziei şi romanilor despre norma Scripturilor, arătându-le totodată că în centrul acestora se află Cristos. Noi trebuie să le examinăm pe fiecare în parte, înţelegând că însuşi binecuvântatul apostol Pavel, urmând exemplul predecesorului său Ioan, a scris pe nume la nu mai puţin de şapte biserici, în următoarea ordine: corintenilor (prima), efesenilor (a doua), filipenilor (a treia), colosenilor (a patra), galatenilor (a cincea), tesalonicenilor (a şasea), romanilor (a şaptea). Deşi el le-a scris de două ori corintenilor şi tesalonicenilor pentru a-i corecta, este evident că nu există decât o singură biserică răspândită pe tot pământul, lucru dovedit [de aceste şapte scrieri], după cum şi Ioan, în Apocalipsa, deşi scrie la şapte biserici, le vorbeşte, de fapt, tuturor. Dar, din afecţiune şi din iubire, [el a scris] una lui Filimon, una lui Tit şi două lui Timotei, [iar acestea] sunt considerate sfinte şi le este acordată o mare cinste de către Biserică. . . . În plus, sunt incluse o epistolă a lui Iuda şi două care poartă numele lui Ioan . . . Noi am primit numai apocalipsa lui Ioan şi a lui Petru. Unii nu doresc ca aceasta [din urmă] să fie citită în biserică".
20 De remarcat că în încheierea Fragmentului Muratorian se face referire doar la două epistole ale lui Ioan. Totuşi, cu privire la acest aspect, enciclopedia din care s-a citat mai înainte spune la pagina 55 că cele două epistole ale lui Ioan „nu pot fi decât a doua şi a treia, al căror autor se prezintă doar ca «bătrânul»". Întrucât o menţionase deja pe prima, deşi numai în treacăt, în legătură cu a patra evanghelie, şi îşi afirmase convingerea deplină că aceasta fusese scrisă de Ioan, autorul a considerat că poate să se limiteze la cele două scrisori mai mici". În ce priveşte aparenta lipsă a vreunei menţiuni privitoare la prima epistolă a lui Petru, în aceeaşi enciclopedie se spune în continuare: „Ipoteza cea mai probabilă este că s-au pierdut câteva cuvinte, dacă nu chiar un rând, în care I Petru şi Apocalipsa lui Ioan erau menţionate printre cărţile primite". Prin urmare, luând în considerare Fragmentul Muratorian, această enciclopedie concluzionează la pagina 56: „Se consideră că Noul Testament este în mod incontestabil alcătuit din cele patru evanghelii, Faptele, treisprezece epistole ale lui Pavel, Apocalipsa lui Ioan, probabil trei epistole ale sale, Iuda şi, probabil, I Petru, în timp ce opoziţia cu privire la o altă scriere a lui Petru există în continuare".
21 În jurul anului 230 e.n., Origene a acceptat printre Scripturile inspirate cărţile Evrei şi Iacov, care lipseau din Fragmentul Muratorian. El arată că unii puneau la îndoială canonicitatea lor, însă lucrul acesta confirmă că, până la acea dată, era acceptată canonicitatea majorităţii Scripturilor greceşti, puţini fiind cei ce puneau la îndoială unele dintre epistolele cunoscute într-o măsură mai mică. Mai târziu, Atanasie, Ieronim şi Augustin au confirmat concluziile listelor mai vechi, considerând drept canonice aceleaşi 27 de cărţi pe care le avem noi astăzi.
22 Majoritatea cataloagelor din chenar sunt liste exacte, care arată ce cărţi erau acceptate drept canonice. Cele ale lui Ireneu, Clement din Alexandria, Tertulian şi Origene sunt completate pe baza citatelor pe care le-au făcut, care arată cum considerau ei scrierile la care se refereau. Ele sunt sprijinite şi de scrierile lui Eusebiu, istoric antic. Totuşi, faptul că aceşti scriitori nu menţionează anumite scrieri canonice nu constituie un argument împotriva canonicităţii acestora. Ei nu fac referire la ele în scrierile lor fie pentru că pur şi simplu aşa au dorit, fie pentru că acestea nu aveau legătură cu subiectele tratate. Dar de ce nu găsim liste exacte anterioare Fragmentului Muratorian?
23 Abia pe la jumătatea secolului al II-lea e.n., când au apărut unii critici asemenea lui Marcion, s-a ridicat întrebarea: Ce cărţi trebuiau să accepte creştinii? Marcion a alcătuit şi el un canon care să corespundă doctrinelor sale. El a păstrat doar câteva dintre scrisorile apostolului Pavel şi o formă „corectată" a evangheliei lui Luca. Acest fapt, împreună cu mulţimea de scrieri apocrife care se răspândeau la acea dată pretutindeni, i-a determinat pe catalogatori să stabilească lista cărţilor pe care le considerau canonice.
24 Scrierile apocrife. Dovezile interne confirmă separarea evidentă care s-a făcut între scrierile creştine inspirate şi lucrările neautentice sau neinspirate. Scrierile apocrife sunt mult inferioare şi deseori fanteziste, puerile şi inexacte. Iată câteva comentarii ale unor biblişti cu privire la aceste cărţi necanonice:
„Nu se pune problema că le-ar fi exclus cineva din Noul Testament: s-au exclus singure" (M. James, The Apocryphal New Testament, paginile XI, XII).
„Nu trebuie decât să comparăm cărţile Noului Testament cu alte lucrări de acest gen pentru a înţelege cât de mare este prăpastia ce le desparte. Se spune adesea că evangheliile necanonice sunt de fapt cea mai bună dovadă a canonicităţii celorlalte." (G. Milligan, The New Testament Documents, pagina 228)
„În afară de Noul Testament, despre nicio altă scriere care a ajuns până la noi din perioada de început a Bisericii nu se poate spune că ar putea fi, în mod potrivit, adăugată în Canon." (K. Aland, The Problem of the New Testament Canon, pagina 24)
25 Scriitorii inspiraţi. Acesta este un alt aspect demn de remarcat. Toţi scriitorii Scripturilor greceşti creştine au fost, într-un fel sau altul, în strânsă legătură cu corpul de guvernare din secolul I al congregaţiei creştine, din care au făcut parte apostolii aleşi de însuşi Isus. Matei, Ioan şi Petru s-au numărat printre cei 12 apostoli, iar Pavel a fost ales apostol mai târziu, dar n-a fost considerat ca făcând parte dintre cei 12. Deşi Pavel n-a fost prezent la revărsarea specială a spiritului sfânt cu ocazia Penticostei, Matei, Ioan şi Petru au fost acolo şi, alături de ei, Iacov, Iuda şi, probabil, Marcu (Faptele 1:13, 14). Iar Petru menţionează în mod expres scrisorile lui Pavel alături de „restul Scripturilor" (2 Pet. 3:15, 16). Marcu şi Luca au fost colaboratori apropiaţi şi tovarăşi de călătorie ai lui Pavel şi ai lui Petru (Fap. 12:25; 1 Pet. 5:13; Col. 4:14; 2 Tim. 4:11). Toţi aceşti scriitori au fost înzestraţi de spiritul sfânt cu puteri miraculoase, fie printr-o revărsare specială, cum s-a întâmplat la Penticostă şi cu ocazia convertirii lui Pavel (Fap. 9:17, 18), fie prin punerea mâinilor apostolilor, cum s-a întâmplat, fără îndoială, în cazul lui Luca (Fap. 8:14–17). Redactarea Scripturilor greceşti creştine s-a încheiat pe timpul când darurile speciale ale spiritului sfânt erau în acţiune.[Note de subsol]
Encyclopaedia Judaica, 1973, vol. 4, coloanele 826, 827.
Cartea I, VIII, 38–40, traducere de Ion acasan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002.
The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, 1956, vol. VIII, pe. 56.
F. Bruce, The Books and the Parchments, 1963, pe 112.

Asa cum faci deosebirea intre o opera literara originala si una contrafacuta.

Mihaidavidoglu1954 traia in vremea aia el stie tot fac pariu ca nu stie acum cate grade is in londra dar stie tot de istorie ba mihai de ce minti ai fost acolo? toata evangelia evreilor e furata de la egipteni care erau langa ei noul testament a fost scris copind vechiul testament cu cateva vrajeli pu_se asa a iesit ceva asa zis nou ba nu scrieti daca nu ati vazut cu ochii vostri

Stii 3 proverbe care sa contina cifre