Doamne ateii tot intreaba cristini pe TPU da-mi un exemplu ca dumnezei exista de ce nu imi dati voi unul ca nu ar exista

Mai bine te-ai ruga la doamne doamne sa te invete sa scrii...

Dacă un zeu atotputernic și perfect bun există, atunci răul nu există.
În lume există rău.
Prin urmare, nu există vreun zeu atotputernic și perfect bun.

Acest argument are forma validă de modus tollens (negarea implicației). În acest caz, P este „Dumnezeu există" iar Q este „nu există rău în lume".
Deoarece raționamentul nu decurge în mod clar, el a fost îmbunătățit ca:

Dumnezeu există.
Dumnezeu este omnipotent, omniscient și perfect bun.
O ființă perfect de bună dorește să prevină toate relele.
O ființă omniscientă cunoaște toate felurile în care relele pot căpăta existență reală.
O ființă omnipotentă, care cunoaște toate felurile în care relele pot căpăta existență reală are puterea de a preveni faptul ca ele să capete existență reală.
O ființă care cunoaște toate felurile în care relele pot căpăta existență reală, care este capabilă de a preveni faptul ca aceste rele să existe în mod real și care dorește acest lucru ar face ca relele să nu existe.
Dacă există o ființă omnipotentă, omniscientă și perfect de bună, atunci răul nu poate exista.
Dar răul există (ajungem la o contradicție).

Astfel de variante se numesc problema logică a răului. Ele încearcă să demonstreze că acceptarea acestor propoziții duce la o contradicție, prin urmare ele neputând fi corecte. Cele mai multe dezbateri filosofice s-au centrat asupra propozițiilor care susțin că Dumnezeu nu poate exista împreună cu relele sau că ar dori să prevină toate relele (premizele nr. 3 și nr. 6), iar mulți apărători ai teismului susțin că Dumnezeu ar putea foarte bine exista împreună cu relele și ar putea permite răul pentru a permite un bine mai mare și/sau a permite liberul arbitru.
Mulți filosofi acceptă ideea că argumente cum ar fi apologia lui Plantinga prin liberul arbitru (pe scurt, posibilitatea ca Dumnezeu să permită relele pentru a obține binele mai mare al liberei voințe) rezolvă cu succes problema logică a răului exprimată în termeni ai acțiunilor umane;[6] rămâne însă întrebarea cum liberul arbitru și omnisciența lui Dumnezeu pot fi compatibile. Apologia lui Plantinga caută să explice și relele naturale prin a susține că simpla posibilitate logică „a unui spirit puternic, non-uman"[7] cum ar fi Satan este suficientă pentru a rezolva forma logică a problemei suferinței sau a răului natural. Această aserțiune pare să implice fie politeismul fie o interpretare relativ slabă a suveranității divine, dar din moment ce țelul lui Plantinga era doar acela de a respinge aserțiunea că Dumnezeu și răul sunt incompatibile din punct de vedere logic, chiar improbabila dar posibila și coerenta posibilitate de coexistență a lui Dumnezeu cu răul este suficientă în acest scop.
Teodiceea
Teodiceea este răspunsul apologetic al teologilor și filosofilor la problema răului.
Conform lui Leibniz, anticii numeau păcatul lui Adam drept felix culpa, adică o greșeală din care a izvorât actul cel mai nobil cu putință, sacrificiul lui Isus Hristos.[1] El argumentează acest punct de vedere citând tezele Sfântului Augustin, care sublinia în repetate rânduri că Dumnezeu a permis răul doar pentru a produce un bine cât mai mare[1] și ale Sfântului Toma, care arăta că permiterea răului lucrează spre binele universului.[8][1]
Răul ca lipsă a binelui
Teologul din secolul al V-lea Augustin de Hipona susținea că răul există doar ca o lipsă (privare, absență) a ceea ce este bun, prin urmare răul nefiind creat de Dumnezeu. Răul este doar privatio boni sau o absență a binelui ca în discordie, injustiție și pierderea vieții sau a libertății. Unii susțin că asta nu rezolvă complet problema răului, deoarece rămâne întrebarea de ce Dumnezeu a neglijat să creeze binele care lipsește din lume,[9] întrebare la care alții au răspuns prin a invoca povestea cu Adam și Eva.

IISUS VS HORUS
Care-i legătura dintre Iisus și Horus? Pai o să înșir mai jos cam tot ce au cele două personaje în comun.
Concepție: Horus a fost născut de o fecioară. La fel și Iisus.
Tatăl: Horus era fiul lui Osiris. Iisus era fiul lui Dumnezeu.
Mama: Mama lui Horus a fost Isis – Meri. Mama lui Iisus a fost Maria (care apropo, în Biblia originală e "Miriam", care vine din egipteanul "mry" sau "mr", ambele au legătură cu iubirea).
Tatăl adoptiv: Tatăl adoptiv a lui Horus a fost Seb. Tatăl adoptiv a lui Iisus a fost Iosif. Acum, nu pare mare lucru, dar dacă plecăm de la forma ebraică, din Biblia originală, și anume "Yosef", ajungem la egipteanul "Seb". Și adică așa: Yosef – Ioseph – Io-Seph – Seph – Seb. E o chestie de lingvistică, dacă aveți curiozitatea și răbdarea necesară găsiți și voi destule referințe la treaba asta pe Google.
Genealogia tatălui adoptiv: Seb era de seminție regală. La fel și Iosif.
Locul nașterii: Horus s-a născut într-o peșteră. Iisus s-a născut într-un staul (sau poate era o peșteră cu rol de staul? Încă nu s-a clarificat problema asta).
Prevestirea nașterii: Meri a fost anunțată de un înger că îl va naște pe Horus. La fel și fecioara Maria.
Nașterea marcată de…: Horus s-a născut sub steaua dimineții, Sirius. Iisus s-a născut sub o oarecare stea de la răsărit/est. Sirius este cea mai strălucitoare stea, chiar înainte ca soarele să răsară, inevitabil în partea estică a cerului.
Data nașterii: Dat fiind că Horus era o zeitate și nu un om, nu a avut o dată de naștere reală, ÎNSĂ, egiptenii îi sărbătoreau nașterea undeva în jurul solstițiului de iarnă (21 decembrie). Iisus s-a născut undeva toamna, dar data nașterii a fost aleasă pentru a coincide cu data de naștere a următorilor: Mythra, Dyonisus, Sol Invictus, etc. Mai exact, data de 25 decembrie.
Martori la naștere: Păstori, atât pentru Horus cât și pentru Iisus.
Martori care au întârziat la naștere: Alți martori la nașterea lui Horus au fost 3 deități solare. Alți martori la nașterea lui Iisus au fost cei 3 magi de la răsărit. De fapt nu se știa exact câți au fost, dar a primit 3 daruri așa că s-a concluzionat că au fost 3.
Amenințarea cu moartea în copilărie: Pe Horus a încercat să-l omoare Herut. Pe Iisus a încercat să-l omoare Irod.
Rezolvarea amenințării: Un zeu îi spune lui Meri să îl ia pe Horus și să se ascundă. Pentru Iisus, un înger îi spune lui Iosif să fugă cu fecioara Maria și pruncul în Egipt.
Ritul de trecere: Horus ajunge la o vârsta la care îi este înapoiat ochiul. Iisus este dus de părinți la templu pentru ceea ce astăzi este cunoscut ca Bar Mitzvah.
Vârsta la care cei doi au trecut prin ritul de trece: 12 ani.
Pauză în biografie: Nu există date despre Horus și viața sa între 12 și 30 de ani. Nici despre Iisus nu se știe nimic între 12 și 30 de ani.
Locul botezului: Horus a fost botezat în râul Eridanus. Iisus a fost botezat în râul Iordan.
Vârsta botezului: Horus avea 30 de ani când a fost botezat. La fel și Iisus.
Botezătorul: Anup în cazul lui Horus, Ioan în cazul lui Iisus.
Soarta botezătorului: Anup a fost decapitat. Uimitor, la fel și Ioan.
Ispite: Horus a fost dus din deșertul Amenta pe un munte, de către rivalul său Sut, mai tarziu cunoscut ca Set, care este de asemenea precursorul lui Satana, al evreilor. Iisus a fost dus din deșertul Palestinei pe un munte, de către rivalul său, Satana.
Rezultatul ispitei: Atât Horus cât și Iisus rezistă tentației.
Apropiați: Horus a avut 12 discipoli. Iisus a avut 12 apostoli.
Diverse activități: Horus a mers pe apă, a exorcizat oameni, a vindecat bolnavi și a redat vederea orbilor. Totodată Horus a liniștit marea prin puterea sa. Iisus nu a fost mai prejos: a mers pe apă, a exorcizat oameni, a vindecat bolnavi și a redat vederea orbilor. A liniștit până și marea printr-o comanda verbală.
Învierea morților: Horus îl învie pe Asar. Iisus îl învie pe Lazăr.
Schimbarea la față: Horus pe un munte. La fel și Iisus.
Adresări cheie: Horus ține o predică pe munte. Și Iisus ține o predică pe munte.
Cum au murit: Horus a murit crucificat. La fel și Iisus.
Companie la moarte: Horus mai avea 2 hoți lângă el. Iisus, 2 tâlhari.
Înmormântarea: Atât Horus cât și Iisus, au fost înmormântați în morminte de piatră.
Ce au făcut după moarte: Horus a coborât în Iad, apoi a înviat după 3 zile. Iisus a coborât în iad, și, la fel ca Horus, a înviat după 3 zile.
Învierea: În ambele cazuri, și al lui Horus și al lui Iisus, învierea a fost anunțată de femei.
Soarta pentru viitor: Horus va domni 1000 de ani. Iisus la fel.
Viata lui Horus este descrisă în Cartea Morților. Cea mai veche versiune a acestei cărți datează undeva prin secolul 16 înainte de Hristos. Dat fiind ca Vechiul Testament a fost scris undeva prin secolul 15 înainte de Hristos, iar Iisus este mentionat ca existent abia în Noul Testament, mi se pare plauzibilă ideea că Iisus e un personaj copiat și nu autentic. Și totuși unii s-ar putea apăra spunând că sunt doar coincidențe. și poate ar accepta că Noul Testament e inspirat și din alte surse, dar Vechiul Testament nu e mai prejos. Despre asta discutăm în continuare.
POTOPUL VS EPOPEEA LUI GHILGAMESH
Toată lumea știe ce e Potopul, ce a reprezentat și unde anume se regăsește în Biblie. Probabil puțină lume știe ce este Epopeea lui Ghilgamesh. Până acum este cea mai veche operă literară cunoscută, cu originea între babilonieni, personajele și deitățile fiind sumeriene. Babilonienii au trăit până prin 2300 î.Hr. Sumerienii au trait mileniile 5 și 3 î.Hr. Legătura dintre Potop și Epopee este faptul ca ambele descriu același eveniment, Epopeea fiind scrisa cu mult, mult, mult mai devreme decât Biblia. Și la fel ca mai sus, înșir câteva asemănări:
Motivul potopului: În Biblie oamenii deveniseră prea păcătoși și depărtați de Dumnezeu, iar asta l-a deranjat pe Dumnezeu. În Epopee oamenii erau prea mulți și prea zgmotoși, deranjând zeii.
Decizia potopului: În Biblie, Dumnezeu se hotărăște să scufunde lumea sub ape, pentru a omorâ toți oamenii și nu numai. În Epopee această decizie este luată de consiliul zeilor sumerieni.
Salvarea: În Biblie, Dumnezeu salvează un om drept și apropiat de el, Noe mai exact. În Epopee, zeii iau cunoștință de un om demn de a supraviețui potopului, anume Ut-Napishtim.
Ordinul: Atât în Biblie cât și în Epopee, Dumnezeu/Zeii îi ordonă eroului să construiască o arcă din lemn(cu mai multe etaje). În ambele arca trebuie izolată cu smoală, trebuie să aiba mai multe compartimente, o singură ușă și cel puțin o fereastră.
Îmbarcarea: În Biblie, Noe își ia familia și câte o pereche din fiecare specie de animale, cu el, pe/în arcă. În Epopee, Ut-Napishtim își ia familia, câțiva meșteri din satul sau și câte o pereche din fiecare specie de animale.
Evenimente: Atât în Biblie cât și în Epopee, o ploaie torențială acoperă pământul cu apă. Până și munții sunt acoperiți de ape. Eroul principal trimite păsări la intervale de timp diferite să vadă dacă vor găsi pământ uscat. Primele două se întorc la arcă, a treia nu se mai întoarce. Arca se oprește pe un munte în Orientul Mijlociu. Aceleași relatări se regăsesc în ambele cărți.
Debarcarea: În ambele cărți, eroul își ia familia și coboară din arcă. Sacrifică un animal, Dumnezeu/Zeii iau cunoștință de jertfă și binecuvântează eroul.
Consecințe: În Biblie, Dumnezeu arată semne de regret promițând că nu va mai distruge încă o dată lumea prin apă. În Epopee, zeii își exprimă regretul în mod direct și promit că nu vor mai distruge lumea prin apă.
Și mai sunt dar deja devine plictisitor. Mie unul mi se pare destul cât să concluzionez că atât Noul, cât și Vechiul Testament, nu sunt nici mai mult nici mai puțin decât niște copii nesimțite după legende vechi decând lumea. E o vorbă: dacă sună ca o rață, merge ca o rață și arată ca o rață, atunci cu siguranță e o rață. Ce e trist e ca multă lume în ziua de azi o ia de bună și crede în tâmpeniile astea cu tărie, crede în lucruri atribuite în mod eronat unui Dumnezeu care își are originea în motive politice și ficțiune umană. Cam atât pentru moment

. Dumnezeu a fost întotdeauna expresia necunoașterii umane. Când oamenii nu știau ce e trăznetul, au spus că Zeus sau Thor (dependent de geografie) provoacă trăznetele. Când nu știam că cerul nu e solid, credeam că cerul e „o tărie". Până să știm cum apar cutremurele (plăcile tectonice) credeam că zeii sunt furioși. Acum, Dumnezeu a ajuns să fie pus cel mult la originea universului pentru că nu știm exact ce a fost înainte de formarea universului, dar dacă istoria e un indicator, vor fi tot mai mici golurile în care va fi loc pentru Dumnezeu.


4. A crede în Dumnezeu nu este o garanție a moralității sau a lipsei ei, cum lipsa ei nu este o garanție a imoralității sau a moralității. Procentul de atei în SUA din totalul de încarcerați este de 0, 2%, disproporționat de puțin față de procentul de 9-15% de atei din întreaga populație arată că ateii, în general, sunt mult mai morali decât credincioșii.


http://www.holysmoke.org/icr-pri.htm


5. Dacă Dumnezeu există și e bun, sigur va aprecia mai mult ca te folosești de creierul pe care ți l-a dat decât de un refuz de a gândi și o servilitudine oarbă față de cler, servilitudine care te poate duce la cele mai imorale fapte.


6. Tocmai Cristos a spus că un pom îl cunoști după roadele sale. Având în vedere statisticile de la 4, faptul că există în prezent peste 30 000 de soiuri/secte de creștinism care sunt în contradicție toate încât nu se pot pune de acord cu nici un punct de doctrină, situația e similară în toate religiile, iar războaiele intra-sectariene au fost și sunt și azi la ordinea zile (vezi ca ex. catolici contra protestanți în Irlanda de Nord, musulmanii shiia contra cei sunni contra cei ahmadiyya etc) și l afel și cele religioase de peste tot (ex. creștinii timpurii au persecutat și omorât păgâni, inchiziția și cruciadele – unele din cruciade au fost sa urmare a atacului jihadic asupra Ierusalimului – și alte atrocități precum masacrarea populațiilor native din Americi, musulmanii îi omoară pe budiști în Pakistan – vezi statuile dinamitate ale lui Budha, creștinii coptici în Egipt, creștinii în Nigeria și alte țări africane șamd), toate astea ne arată ca fructele religiei sunt otrăvite.


7. Un om bun va face bine cu sau fără religie. Un om rău va face rău cu sau fără religie. Dar e nevoie de religie ca un om sa facă ceva rău pentru că nu există scuză mai bună decât „urmez voia lui Dumnezeu!" pentru a comite o atrocitate.


8. În urma a atâtora mii de ani ai existenței umane, miliarde de oameni nevinovați, copii, femei, bătrâni, bărbați, au murit în conflicte, accidente grave, războaie, erupții vulcanice, cutremure, inundații, frig, caniculă, în urma unor virusuri, boli, bacterii, infecții, atacuri ale animalelor sălbatice, atacuri ale insectelor veninoase, morți în lagăre de contrare, morți în sclavie, milioane de copii au murit încă înainte să trăiască pentru că s-au născut cu defecte, mutații, boli, diformități, au fost avortați spontan, suferința a miliarde și miliarde de oameni a fost imensă, dar Dumnezeu nu a binevoit să intervină.


Singura scuză a lui Dumnezeu este ca nu există.


9. Credința într-o viață după moarte face ca oamenii să desconsidere această viață, să o considere fără valoare, o antecameră în cabinetul doctorului care se presupune că există după moarte, dar nimeni nu poate dovedi că există un doctor, nici măcar nu pot dovedi că există o cameră, deși e posibil să fie o ușă către un mare abis. Toți știu că viața actuală există, dar unii preferă să își dedice viața unui pariu în urma căruia nici un om din sala de așteptare nu e sigur că-l câștigă, deși unii spun că au văzut urna loteriei, dar nu pot dovedi asta, e doar mărturia lor din situații în care creierul ori a luat-o razna, ori a putut fi înșelat, ori în situații în care creierul nu este niciodată în mod normal (privat de oxigen mult timp, aproape de moarte, etc).


Credința într-o viață după moarte devalorizează singura viață care știm cu certitudine că o avem.


10. Pacienții cu calotele cerebrale separate se pot manifesta ca 2 persoane cu vederi total opuse față de idea de Dumnezeu. O emisferă poate fi credincioasă, cealaltă poate fi atee. În aceste condiții, fiind clar că un om nu are două suflete, unde ar trebui să ajungă acea persoană după moarte?


Un ateu nu pune unele intamplarile inexplicabile pe seama fiintei supreme, le gasesc rapid explicatia logica si realista.
Sa fii ateu nu-ti trebuie motivatie, motivatie iti trebuie sa crezi in Dumnezeu. Biblia nu este o motivatie plauzibila, Biblia sfideaza realitatea, si orice om care nu are nevoie de mijlocitori, si stie sa fie sceptic, poate realiza asta. Daca esti realist si nu te amagesti, realizezi ca omniprezenta si omnibenevolenta, sunt doar simple superstitii, dar daca esti naiv, vei continua sa crezi ca ateul are erori de logica.
Devii ateu cand

-vezi ca exista atatea religii si nici una nu are dovezi care sa sustina existenta zeului lor.

-vezi absurditatile, nedreptatile, cruzimea si violenta, intoleranta, contradictiile din biblie.

Creştinii se simt nesiguri pe credinţa lor şi îi denigrează pe atei.

De regula, credinciosii sunt niste persoane care poate din comoditate refuza sa gaseasca alte raspunsuri la diferite intrebari si se multumesc cu raspunsurile scrise in Bibilie de niste scriitori foarte buni cu o imaginatie cat se poate de bogata. Si e mai rau e ca aceasta "credinta" ne este impusa de mici. De mici ne invata la gradinita de "doamne-doamne" si asta pentru ca mintea noastra atunci este "fragila" si suntem creduli. Daca am afla de aceste chestii la varsta de...15 ani sa zic, probabil ca nimeni n-ar mai crede. Si da, am trai intr-o lume anarhica. Deci, religia are si ea o importanta insa n-ar trebui atat de mult mediatizata. Si nici lacasurile de cult n-ar trebui sa devina adevarate afaceri. Asta ma deranjeaza. Nu ca cel credincios imi zice ca o sa ard in flacarile iadului ci ca acel preot profita de credinta oamenilor si se imbogateste datorita naivitatii persoanele.




Argumentul voinţei libere pentru nonexistenţa lui Dumnezeu





Dumnezeul creştin este definit ca fiinţă personală care cunoaşte totul. Conform creştinilor, fiinţele personale au voinţă liberă.
Pentru a avea voinţă liberă trebuie să ai mai multe opţiuni, oricare dintre ele putând fi evitată. Aceasta înseamnă că înainte de a lua o decizie trebuie să existe o stare de incertitudine, într-o perioadă de potenţial: nu poţi cunoaşte viitorul. Chiar dacă crezi că îţi poţi prezice decizia, dacă pretinzi că ai voinţă liberă trebuie să admiţi posibilitatea (dacă nu dorinţa) de a te răzgândi înainte ca decizia să fie finală.
O fiinţă care cunoaşte totul nu poate avea vreo "stare de incertitudine". Ea îşi cunoaşte toate deciziile înainte de a le lua. Asta înseamnă că ea nu are posibilitatea de a-şi evita deciziile şi deci îi lipseşte voinţa liberă. Din moment ce o fiinţă care nu are voinţă liberă nu este o fiinţă personală, o fiinţă personală care cunoaşte totul nu poate exista.
Aşadar, Dumnezeul creştin nu există.

Unii neagă că oamenii ar avea voinţă liberă, dar toţi creştinii susţin că Dumnezeu însuşi, "în trei persoane", este un agent personal liber, deci argumentul rămâne valabil.
Alţii vor înainta obiecţia că Dumnezeu, atotputernic fiind, se poate răzgândi. Dar dacă o face, atunci el nu va fi cunoscut viitorul de la bun început. Dacă el chiar cunoaşte viitorul, atunci viitorul este fixat şi nici măcar Dumnezeu nu-l poate schimba. Daca el totuşi se răzgândeşte, atunci cunoaşterea lui va fi fost limitată. Nu le poţi avea pe amândouă: nicio fiinţă nu poate fi omniscientă şi omnipotentă în acelaşi timp.
O obiecţie mai subtilă este că Dumnezeu "ştie" ceea ce urmează să facă pentru că el acţionează întotdeauna în concordanţă cu natura lui, ceea ce nu-i reduce libertatea. Dumnezeu ar putea susţine, de exemplu, că el nu va spune o minciună mâine - deoarece el spune întotdeauna adevărul. Dumnezeu ar putea să aleagă împotriva naturii lui, dar nu o face niciodată.
Dar ce înseamnă "natura lui Dumnezeu"? A avea o natură înseamnă a avea limite. "Natura" care-i limitează pe oameni este mediul nostru fizic şi genetica noastră; dar "natura" unei fiinţe supranaturale trebuie să fie altceva. Este impropriu să spui că "natura" unei fiinţe fără limite este în aceeaşi relaţie cu problema voinţei libere ca şi natura umană.
Pentru voinţă liberă este nevoie să ai mai mult de o opţiune, o dorinţă de a alege, libertatea de a alege (lipsa obstacolelor), puterea de a îndeplini alegerea (forţa şi aptitudinea) şi posibilitatea de a evita opţiunea. "Forţa şi aptitudinea" pun o limită pentru ceea ce orice persoană este "liberă" să facă. Niciun om nu are voinţa liberă de a fugi o milă într-un minut, fără ajutor mecanic. Suntem liberi să încercăm, dar vom eşua. Toate alegerile noastre şi, de asemenea, toate dorinţele noastre sunt limitate de natura noastră; şi totuşi putem încă să pretindem că avem voinţă liberă (aceia dintre noi care o fac) pentru că nu ne cunoaştem alegerile viitoare.
Dacă Dumnezeu acţionează întotdeauna conform naturii lui (orice ar însemna asta), atunci el tot trebuie să aibă mai mult de o opţiune viabilă care să nu-i contrazică natura dacă e să pretindă că are voinţă liberă. Altfel, el este un sclav al naturii lui, ca un robot, şi nu un agent personal liber.
Ce ar însemna cuvântul "opţiune" pentru o fiinţă care a creat toate opţiunile?
Unii spun că "voinţa liberă" pentru Dumnezeu nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru oameni. Dar cum ar trebui să înţelegem asta? Pe care dintre condiţiile voinţei libere le-ar elimina un creştin pentru a fabrica un statut de "agent liber" pentru Dumnezeu? Opţiunile multiple? Dorinţa? Libertatea? Puterea? Posibilitatea de a evita?
Poate că dorinţa ar putea fi aruncată. Dorinţa implică o lipsă, iar unei fiinţe perfecte nu ar trebui să îi lipsească nimic. Dar ar fi o "persoană" foarte stranie, una fără nevoi sau dorinţe. Dorinţa este ceea ce produce necesitatea unei alegeri de la bun început. De asemenea, ea contribuie la a evalua dacă decizia a fost rezonabilă. Fără dorinţă, alegerile sunt volens-nolens şi nu decizii adevărate. Şi, oricum, zeul biblic şi-a exprimat multe dorinţe.
Nicio obiecţie nu îl salvează pe Dumnezeul creştin: el nu există. Poate că s-ar putea imagina o divinitate mai modestă: una care nu este în acelaşi timp personală şi atotştiutoare, în acelaşi timp atotştiutoare şi atotputernică, în acelaşi timp perfectă şi liberă. Dar până când un zeu va fi definit în mod coerent şi apoi dovedit ca existent cu ajutorul probelor şi raţionamentului corect, este de bun-simţ să nu gândim că o astfel de fiinţă ar exista.

Pariul lui Pascal este unul dintre cele mai proaste pretins-argumente pentru religie, dacă nu chiar cel mai defectuos. Şi totuşi, apare anormal de frecvent în cadrul discuţiilor religioase. Principalul motiv pentru existenţa acestui articol este chiar acest abuz al folosirii "argumentului", consider necesar să atrag atenţia că o replică gen „ mai bine sa crezi si sa nu existe ca n ai pierdut nimic decat sa nu crezi si sa existe ca atunci ai pierdut tot." nu va avea alt efect decât să îngreţoşeze profund adversarul faţă de o asemenea declaraţie superficială. De fapt, cam ce opinie ar avea un creştin auzind un musulman explicându-i: „Dacă Allah există şi crezi în el, ajungi în rai şi capeţi toate fericirile. Dacă nu crezi, atunci va fi vai de tine, că o să fii torturat în iadul lui întru eternitate; iar dacă nu există, ori crezi ori nu crezi în el, nu pierzi şi nu câştigi nimic. Deci, logic ar fi să te laşi de creştinism, şi să treci la islamism!" Probabil s-ar prăpădi de râs, ipoteticul nostru creştin. Tocmai a realizat cât de absurd este "argumentul" pentru cineva din afara religiei celui ce prezintă argumentul. Nu că asta l-ar împiedica să îl folosească cu proxima ocazie în cadrul unei discuţii cu un ateu… Iată "Pariul", aşa cum a fost formulat de Pascal: „Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, te duci în Rai. Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic. Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad. Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut. În concluzie: mai bine crezi şi rişti să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul." În primul rând, argumentul nici măcar nu este argument. Nu încearcă să dovedească nimic, nici nu îşi propune să determine vreun adevăr. Este pur şi simplu un apel la consecinţe, destinat să sperie oamenii în credinţă. Şi cum "sperietoarea" trebuie întâi acceptată pentru a fi eficientă, este evident că de fapt Pariul nici nu este destinat să convertească pe cineva, ci doar să reîntărească credinţa cuiva care deja crede. Aşadar, un creştin care îl invocă este nesigur de propria credinţă şi caută să se reasigure că alegerea lui este totuşi cea corectă. A doua eroare prezentă în Pariu: presupunerea că credinţa în absenţa dumnezeului nu implică nici o pierdere din partea celui ce crede. Nu implică decât timp pierdut degeaba cu rugăciuni şi mers la biserică. Şi bani investiţi în ceva inutil. Şi bazarea întregii vieţi pe o minciună, şi speranţe deşarte. Iar dacă "dumnezeu nu există", şi această viaţă chiar este singura viaţă, a risipi astfel singurul lucru real este o pierdere imensă. A treia eroare prezentă în Pariu: presupunerea că existenţa sau inexistenţa zeului au probabilităţi egale. Un exemplu vine de pe internet: sunt zeci de prinţi şi miniştri nigerieni în exil, care doresc să doneze oricărui voluntar câteva milioane de dolari, dacă acesta le va da întâi câteva sute de dolari. De ce nici un om cu judecată nu doreşte să rişte o sumă mică pentru un potenţial câştig imens? Păi, pentru că probabilitatea de succes tinde către zero, în timp ce şansa ca "prinţul" să fie un infractor care caută naivi pe care să-i usuce de câteva sute de dolari este aproape o certitudine. Deci, în calculul unui pariu, nu intră doar cât rişti şi cât poţi câştiga, ci şi probabilitatea de a câştiga sau pierde. Iar în cadrul Pariului lui Pascal, în momentul în care se realizează că existenţa zeului este mult mai improbabilă, pariul devine "mizezi pe 0, (0)1 şanse de câştig vs. 99, (9) şanse de a pierde?" şi răspunsul e altul decât "e mai bine să pariezi pe existenţă". De aici decurge şi… a patra eroare prezentă în Pariu: falsa dihotomie „ori zeul meu este cel real, ori nu există nici un zeu!". Şansele acelea minime de la punctul anterior se împart la rândul lor la o infinitate de zei posibili. Iar aceştia dau cu totul peste cap simplitatea iniţială. Dacă introducem doar încă o alternativă, să zicem Allah, pariul devine mult mai interesant: dacă venerezi zeul corect - raiul, fericirea, câştigul maxim, dacă însă alegi credinţa în zeul greşit, zeul corect te poate pedepsi cu iadul adevăratei religii. Simpla credinţă la-ntâmplare nu garantează salvarea de focul veşnic ( sau de gheaţa şi plictiseala veşnică, sau de sălile de tortură veşnică ale zeilor olimpieni, sau alte şi alte variante destul de neplăcute propuse de alte religii ). Deci, deja trebuie mai multe date pentru a determina şi ce zeu să venerezi, nu mai e valabilă acceptarea oarbă a credinţei. Cu asta deja s-a cam demontat pariul - nu, nu este "mai bine să crezi". Dar să continuăm să vedem şi alte câteva erori prin pariu. A cincea şi a şasea eroare prezente în Pariu sunt oarecum derivate din a patra, şi reprezinta presupunerea că zeul existent apreciază doar credinţa, fără a ţine cont şi de faptele bune sau rele, şi că pedepseşte automat simpla necredinţă cu iadul, la fel, fără a ţine cont de viaţa dusă de cel judecat. În cazul religiei creştine cel puţin, există în biblie unele versete care să contrazică ambele presupuneri. Aşadar, cineva poate fi credincios şi totuşi să ajungă în iad ( dacă YHVH este cu-adevărat drept ), la fel sau cineva poate fi ateu, sau să venereze un zeu greşit, şi totuşi să ajungă în rai. A şaptea eroare prezentă în Pariu: presupunerea că poţi alege să crezi ceva în mod voluntar. Concluzia nu are mai mult sens decât "este mai bine să îţi încetineşti bătăile inimii în somn". Nici una nu ţine de voinţă, deci nu poate fi vorba de a alege "ce e mai bine"… chiar dacă într-adevăr ar fi fost mai bine să crezi ( ceea ce deja am văzut că nu e deloc cazul ). Ceea ce poţi alege e să pretinzi că crezi, să spui că crezi, să te conformezi normelor credinţei. Dar, dacă existenţa unui zeu este de necrezut pentru cineva, orice ar face, orice ar alege, necredinţa rămâne. Şi astfel, ceea ce sugerează "Pariul" este de fapt doar prefăcătorie şi lipsă de onestitate. Deloc potrivit pentru ceva ce se doreşte îndrumător moral… Iar a opta eroare prezentă în Pariu, urmarea celei de-a şaptea, este presupunerea că zeul s-ar lăsa înşelat de, sau ar accepta, "credinţa" de suprafaţă, aparentă, în gesturi dar nu şi în conştiinţă, pe care ar afişa-o cineva care ar alege să-şi exibe credinţa doar de frica unei pedepse. Fie este un zeu orb şi uşor de înşelat, care să se lase păcălit de asemenea detalii, fie este un zeu injust şi superficial, pentru care contează doar mersul propriu-zis la biserică, nu şi motivele care l-au îndemnat pe un oarecare să meargă. Aşadar, în încheiere, să reformulăm Pariul lui Pascal, cu corecturile de rigoare: „Dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu şi nimereşti acea şansă de 1/n în care el există, ŞI ai nimerit ŞI exact acea şansă de 1/n să venerezi zeul potrivit, ŞI zeul se mulţumeşte doar cu credinţa şi nu mai cere nimic altceva de la tine, te duci în Rai. Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic altceva decât timp, bani, resurse, ajungi să îţi bazezi viaţa pe o minciună şi pe speranţe false, şi deci practic să ţi-o risipeşti. Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad dacă el este atât de egocentrist încât să nu ţină cont de nimic altceva decât de credinţa cuiva. Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut, cu singura diferenţă că nu ai rispit degeaba singura şansă de a trăi. Dacă crezi în Dumnezeu şi acesta există dar este altul decât cel în care ai crezut, poţi risca să ajungi în iad. În concluzie: NU este mai bine să crezi orbeşte în orice zeu şi să rişti o şansă la o infinitate să câştigi totul sau, ceva mai probabil, să ajungi în iadul altei religii, sau, mult mai probabil, să-ţi risipeşti viaţa urmărind un vis, decât să nu crezi dar să îţi menţii o minte deschisă şi să fii capabil să accepţi vreun zeu abia când vei avea dovezi serioase să o faci, şi să rişti o şansă la infinitate să pierzi totul, sau, cel mai probabil, să trăieşti o viaţă fără a te lăsa amăgit de iluzii."

Dovada istorica ca biblia e copiata dupa cartea mortilor egiptene

Eu unul nu pot sa-ti dau nici o dovada ca Dumnezeu nu exista.

E ca si cum te-as acuza de crima fara nici o dovada si te-as pune sa dovedesti ca nu ai ucis persoana respectiva.