Exista dovezi stiintifice sau filozofice care atesta exista lui dumnezeu?

Https://en.wikipedia.org/......nce_of_God





Existența lui Dumnezeu este un subiect de dezbatere în filosofia religiei și a culturii populare. [1]



O mare varietate de argumente pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu pot fi clasificate ca metafizice, logice, empirice sau subiective. În termeni filosofici, chestiunea existenței lui Dumnezeu implică disciplinele epistemologiei și ontologiei naturii ființei, existenței sau realității și teoria valorii includeți "perfecțiunea").





Tradiția occidentală a discuțiilor filosofice despre existența lui Dumnezeu a început cu Platon și Aristotel, care au făcut cunoscută că au fost clasificate ca fiind cosmologice. Alte argumente pentru existența lui Dumnezeu au fost propuse de St Anselm, care a formulat primul argument ontologic; Ibn Rushd (Averroes) și Thomas Aquinas, care și-au prezentat propriile versiuni ale argumentului cosmologic (argumentul kalam și, respectiv, primul); René Descartes, care a spus că existența unui Dumnezeu binevoitor este logic necesară pentru a dovedi că simțurile sunt semnificative. Ioan Calvin a argumentat pentru un sensus divinitatis, care dă fiecărui om o cunoaștere a existenței lui Dumnezeu.







filozofi au oferit argumente contra existentei lui Dumnezeu ca Immanuel Kant, David Hume, Friedrich Nietzsche și Bertrand Russell. În cultura modernă, chestiunea existenței lui Dumnezeu a fost discutată de oameni de știință precum Stephen Hawking, Francis Collins, Lawrence M. Krauss, Richard Dawkins, Carl Sagan, Neil deGrasse Tyson, John Lennox și Sam Harris, precum și filozofi inclusiv Richard Swinburne, Alvin Plantinga, William Lane Craig, Rebecca Goldstein, AC Grayling, Daniel Dennett, Edward Feser și David Bentley Hart.



Oamenii de știință urmează metoda științifică, în cadrul căreia teoriile trebuie să poată fi verificate prin experimentul fizic. Majoritatea concepțiilor proeminente ale lui Dumnezeu în mod explicit sau într-un sens pozitiv. Pe aceste baze, întrebarea cu privire la existența lui Dumnezeu, pentru care dovezile nu pot fi testate, pe de altă parte, domeniul de aplicare al științei moderne prin definiție. Biserica Catolică susține că existența lui Dumnezeu este lumina naturală a rațiunii umane [3]. Fideiștii susțin că credința în existența lui Dumnezeu poate să nu fie o demonstrație sau o respingere, ci să se bazeze numai pe credință.



Ateii văd argumentele pentru existența lui Dumnezeu ca fiind insuficiente, greșite sau care cântăresc mai puțin în comparație cu argumentele împotriva, în timp ce unele religii, cum ar fi budismul, nu se preocupă de existența zeilor deloc și totuși alte religii, cum ar fi jainismul, a unei zeități creatoare.





Pozițiile privind existența lui Dumnezeu pot fi împărțite pe numeroase axe, producând o varietate de clasificări ortogonale. Teismul și ateismul sunt poziții de credință (sau lipsa acesteia), în timp ce gnosticismul și agnosticismul sunt poziții ale cunoașterii (sau lipsa acesteia). Ignosticismul se referă la convingerea cu privire la coerența conceptuală a lui Dumnezeu. Apatheismul se referă la convingerea cu privire la importanța practică a existenței lui Dumnezeu.În scopul discuțiilor, Richard Dawkins a descris șapte "repere" pe spectrul său de probabilitate teistică: [4]







Teistu puternic. 100% probabilitate a lui Dumnezeu. În cuvintele lui C.G. Jung: Nu cred, știu.



Teistă de facto. Probabilitate foarte mare, dar sub 100%. "Nu știu sigur, dar cred cu tărie în Dumnezeu și îmi trăiesc viața presupunând că el este acolo". Înclinându-se spre teism.



Înclinându-se spre teism. Mai mare de 50%, dar nu foarte mare. "Sunt foarte nesigur, dar sunt înclinat să cred în Dumnezeu.





Complet imparțial. Exact 50%. "Existența și inexistența lui Dumnezeu sunt exact echilibrabile".





Înclinând spre ateism. Mai mic de 50%, dar nu foarte scăzut. "Nu știu dacă Dumnezeu există, dar sunt înclinat să fiu sceptic".





De facto ateu. Probabilitate foarte scăzută, dar mai mică decât zero. "Nu știu sigur, dar cred că Dumnezeu este foarte improbabil și îmi trăiesc viața presupunând că nu este acolo".



Ateu puternic. "Știu că nu există niciun Dumnezeu, cu aceeași convingere pe care Jung o are, stiu ca exista, convingere 100%





Biserica Catolică, după învățăturile apostolului Pavel, Thomas Aquinas și al primului Conciliu Vatican, afirmă că existența lui Dumnezeu "poate fi cunoscută cu certitudine din lumea creată prin lumina naturală a rațiunii umane" [5].





Definiția religioasă tradițională a lui Dumnezeu: personal, omnipotent, binevoitor, transcendent În teismul clasic, Dumnezeu este caracterizat ca ființa supremă metafizică (prima, atemporală, absolut simplă și suverană, lipsită de orice calități antropomorfe), spre deosebire de alte concepții, cum ar fi personalismul teistic, deschiderea teismului și tratarea teismului. Teiștii clasici nu cred că Dumnezeu poate fi complet definit. Ei cred că ar contrazice natura transcendentă a lui Dumnezeu pentru ca oamenii să-l definească. Robert Barron explică prin analogie că pare imposibil ca un obiect bidimensional să conceapă oameni tridimensionali.





În societățile moderne occidentale, conceptele tipice a unui Dumnezeu implică de obicei o ființă monoteistă, supremă, supremă și personală, așa cum se găsește în tradițiile creștine, islamice și evreiești. În religiile monoteiste în afara tradițiilor abrahamice, existența lui Dumnezeu este discutată în termeni similari. În aceste tradiții, Dumnezeu este, de asemenea, identificat ca autor (fie direct, fie prin inspirație) anumitor texte, fie că anumite texte descriu evenimente istorice specifice cauzate de Dumnezeu în cauză sau comunicări de la Dumnezeu (fie în vorbe directe, fie prin vise sau omenești ). Unele tradiții cred, de asemenea, că Dumnezeu este entitatea care răspunde în prezent rugăciunilor pentru intervenție sau pentru informații sau opinii.



Mulți învățați islamici au folosit argumente filosofice și raționale pentru a dovedi existența lui Dumnezeu. De exemplu, Ibn Rushd, un învățat, filosoful și medicul islamic din secolul al XII-lea, afirmă că există doar două argumente demne de aderare, ambele fiind găsite în ceea ce el numește "Cartea prețioasă" (Coranul). Rushd citează "providență" și "invenție" în folosirea parabolelor Qur'anului pentru a susține existența lui Dumnezeu. Rushd susține că modelele meteorologice ale Pământului sunt condiționate pentru a susține viața umană; astfel, dacă planeta este atât de fin pentru a menține viața, atunci sugerează un tuner frumos - Dumnezeu. Soarele și Luna nu sunt doar obiecte aleatorii plutitoare în Calea Lactee, ci ele ne servesc zi și noapte, iar modul în care funcționează natura și modul în care se formează viața, omenirea beneficiază de ea. Rushd ajunge, în esență, la o concluzie că trebuie să existe o ființă superioară care a făcut totul perfect pentru a satisface nevoile oamenilor [7] [8] [9] [10]







Moses ben Maimon, cunoscut sub numele de Maimonides, a fost un savant evreu care a încercat să dovedească logic existența lui Dumnezeu. Maimonide a oferit dovezi pentru existența lui Dumnezeu, dar el nu a început să definească mai întâi Dumnezeu, la fel ca mulți alții. Mai degrabă, a folosit descrierea pământului și universului pentru a dovedi existența lui Dumnezeu. El a vorbit despre trupurile ceresc și despre modul în care se dedică mișcării eterne. Maimonides a susținut că, deoarece fiecare obiect fizic este finit, el poate conține doar o cantitate finită de putere. Dacă totul din univers, care include toate planetele și stelele, este finit, atunci trebuie să existe o putere infinită pentru a împinge mișcarea tuturor lucrurilor din univers. Strâns la o ființă infinită, singurul lucru care poate explica mișcarea este o ființă infinită (adică Dumnezeu) care nu este nici corp, nici forță în corp. Maimonide crede că acest argument ne dă un motiv să credem că Dumnezeu este, nu o idee despre ceea ce este Dumnezeu. El credea că Dumnezeu nu poate fi înțeles sau comparat [11].



Definitii non-personale ale lui Dumnezeu



În panteism, Dumnezeu și universul sunt considerate a fi același lucru. În această perspectivă, științele naturale studiază esențial natura lui Dumnezeu. Această definiție a lui Dumnezeu creează problema filosofică că un univers cu Dumnezeu și unul fără Dumnezeu este același, altul decât cuvintele folosite pentru ao descrie.Deismul și panteismul afirmă că există un Dumnezeu distinct de, sau care se extinde dincolo (fie în timp, în spațiu sau în alt fel) în univers. Aceste poziții neagă faptul că Dumnezeu intervine în funcționarea universului, inclusiv comunicarea personală cu oamenii. Noțiunea că Dumnezeu nu intervine niciodată sau nu comunică cu universul sau poate că a evoluat în univers, face dificilă, dacă nu prin definiție imposibilă, să facă distincția între un univers cu Dumnezeu și unul fără.



Dezbateri despre cum ar trebui argumentat teismul

În credința creștină, teologii și filosofii fac o distincție între: (a) preambulurile credinței și (b) articolele de credință. Preambulurile includ presupuse adevăruri conținute în revelație, care totuși se dovedesc prin rațiune, de exemplu, nemurirea sufletului, existența lui Dumnezeu. Articolele de credință, pe de altă parte, conțin adevăruri care nu pot fi dovedite sau atinse numai de rațiune și care presupun adevărurile preambulului, de exemplu, Sfânta Treime, nu este demonstrabilă și presupune existența lui Dumnezeu.



Argumentul că existența lui Dumnezeu poate fi cunoscută tuturor, chiar înainte de expunerea la orice revelație divină, precede creștinismul. Sfântul Paul a făcut acest argument atunci când a spus că păgânii nu aveau nici o scuză pentru că "de la crearea lumii, natura invizibilă a lui Dumnezeu, și anume puterea și divinitatea lui veșnică, au fost clar percepute în lucrurile făcute." [12] În acest caz, Pavel face aluzie la dovezile pentru un creator, mai târziu enunțate de Sfântul Toma [13] și alții, dar care au fost, de asemenea, explorate de filosofii greci.







O altă școală de gândire apologetică, printre care și gânditorii reformați olandezi și americani (cum ar fi Abraham Kuyper, Benjamin Warfield, Herman Dooyeweerd), au apărut la sfârșitul anilor '20. Această școală a fost instituită de Cornelius Van Til și a ajuns să fie popular numită apologetică prespozițională (deși Van Til însuși a simțit că "transcendent" ar fi un titlu mai precis). Distincția principală între această abordare și abordarea mai eviduală clasică este că presupoziționistul neagă orice pământ comun între credincios și necredincios, cu excepția celui care neagă necreștinul, și anume asumarea adevărului viziunii teistice asupra lumii. Cu alte cuvinte, presupoziționaliștii nu cred că existența lui Dumnezeu poate fi dovedită prin apel la fapte brute, neinterpretate sau "brute", care au același înțeles (teoretic) oamenilor cu vederi fundamentale diferite ale lumii, pentru că ei neagă că o astfel de condiția este posibilă. Ei pretind că singura dovadă posibilă a existenței lui Dumnezeu este aceea că aceeași convingere este condiția necesară pentru inteligibilitatea tuturor celorlalte experiențe și acțiuni umane. Ei încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu prin intermediul apelului la necesitatea transcendentală a credinței - indirect (prin apel la presupozițiile neavizate ale părerii lumești a necredinciosului), mai degrabă decât direct (prin apel la o anumită formă de realitate comună). În practică, această școală folosește ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de argumente transcendentale. În aceste argumente, ei pretind că demonstrează că toată experiența și acțiunea umană (chiar condiția necredinței, ea însăși) este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, deoarece existența lui Dumnezeu este condiția necesară pentru inteligibilitatea lor.





Alvin Plantinga prezintă un argument pentru existența lui Dumnezeu folosind logica modală. [14] Alții au spus că argumentele logice și filosofice pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu lipsesc. Cuvântul Dumnezeu are un sens în cultura și istoria umană, care nu corespunde ființelor a căror existență este susținută de astfel de argumente, presupunând că ele sunt valabile. Întrebarea reală nu este dacă există o "ființă cea mai perfectă" sau o "primă cauză neprelucrată". Întrebarea adevărată este dacă există Iehova, Zeus, Ra, Krishna sau orice zei ai oricărei religii și, dacă da, care zei? Pe de altă parte, mulți teiști echivă toate "ființele cele mai perfecte" monoteiste sau henotheiste, indiferent de numele pe care îl atribuie lui / ei, ca un singur Dumnezeu monoteist (un exemplu ar fi înțelegerea Musulmanului Allah, Christian Yhwh și Shangdi ca nume diferite pentru aceeași Ființă). Majoritatea acestor argumente nu rezolvă problema care dintre aceste cifre este mai probabil să existe. Aceste argumente nu reușesc să facă distincția între zeii immanenți și un Dumnezeu transcendent.





Unii creștini (care?) Notează că credința creștină ne ca învață "mântuirea este prin credință" [15] și că credința se bazează pe credincioșia lui Dumnezeu. Exemplul cel mai extrem al acestei poziții este numit fideismul, care susține că credința este pur și simplu voința de a crede și susține că, dacă existența lui Dumnezeu ar fi fost rațional demonstrabilă, credința în existența sa ar deveni superfluă( inutilă ). Søren Kierkegaard a susținut că cunoașterea obiectivă, cum ar fi 1 + 1 = 2, nu are importanță pentru existență. Dacă Dumnezeu ar putea fi dovedit rațional, existența lui ar fi lipsită de importanță pentru oameni. Pentru că Dumnezeu nu poate fi rațional dovedit că existența lui este importantă pentru noi. În justificarea cunoașterii, teologul calvinist Robert L. Reymond argumentează că credincioșii nu trebuie să încerce să dovedească existența lui Dumnezeu. Deoarece crede că toate aceste dovezi sunt fundamental nesănătoase, credincioșii nu ar trebui să-și pună încrederea în ei, mai puțin să-i recurgă la discuții cu cei care nu cred; mai degrabă ar trebui să accepte conținutul revelației prin credință. Poziția lui Reymond este similară cu cea a mentorului său, Gordon Clark, care susține că toate vederile lumii se bazează pe anumite premise (sau axiome) care nu pot fi dovedite și, prin urmare, sunt în cele din urmă incomode. Prin urmare, teistul creștin trebuie să aleagă să înceapă mai degrabă cu creștinismul decât cu altceva, printr-un "salt de credință". Această poziție este, de asemenea, uneori numită apologetică presupozițională, dar nu trebuie confundată cu soiul Van Tillian.





Ateism

Articolul principal: Ateismul

Concluzia ateistă este că argumentele și dovezile indică faptul că nu există motive suficiente pentru a crede că există vreun dumnezeu și că experiențele religioase subiective personale spun ceva despre experiența umană, mai degrabă decât despre natura realității în sine; prin urmare, nu are nici un motiv să creadă că există un zeu.



Ateism pozitiv

Articolul principal: Ateism negativ și pozitiv

Ateismul pozitiv (numit și "ateism puternic" și "ateism dur") este o formă de ateism care afirmă că nu există zeități [16] [17] [18] Ateistul puternic afirmă în mod explicit inexistența zeilor. Unii atei puternici care afirmă în continuare că existența zeilor este logic imposibilă, afirmând că combinația de atribute pe care Dumnezeu poate fi afirmată că le are (omnipotență, omnisciență, omniprezență, transcendență, omnibenevolență) sunt logic contradictorii, incomprehensibile sau absurde și, prin urmare, existența unui astfel de zeu este falsă. Naturalismul metafizic este o viziune asupra lumii comună asociată cu ateismul puternic.



Ateism negativ

Ateismul negativ (numit și ateismul slab și ateismul moale) este orice tip de ateism, altul decât pozitiv, în care o persoană nu crede în existența unor zeități, dar nu afirmă în mod explicit că nu există nici unul. [17] [18]





Agnosticism

Articolul principal: Agnosticismul

Agnosticismul este opinia că valoarea adevărului anumitor pretenții - în special pretențiile despre existența oricărei zeități, dar și a altor pretenții religioase și metafizice - este necunoscută sau necunoscută [19]. Agnosticismul ca termen generos de umbrelă nu definește credința sau necredința în zei; agnostiții se pot identifica în continuare ca teiști sau atei. [20]



Agnosticism puternic

Agnosticismul puternic este convingerea că este imposibil ca oamenii să știe dacă există sau nu existența unor zeități.



Agnosticismul slab

Articolul principal: Agnosticismul slab

Agnosticismul slab este convingerea că existența sau inexistența zeităților este necunoscută, dar nu neapărat necunoscută.



Teismul agnostic

Articolul principal: Teismul agnostic

Teismul agnostic este concepția filosofică care cuprinde atât teismul, cât și agnosticismul. Un teist agnostic crede în existența unui dumnezeu sau a lui Dumnezeu, dar consideră că baza acestei propoziții este necunoscută sau inerent necunoscută. Tânșii agnostici pot, de asemenea, insista asupra ignoranței cu privire la proprietățile zeilor în care cred.





Ateismul agnostic

Articolul principal: Ateismul agnostic

Ateismul agnostic este o poziție filosofică care cuprinde atât ateismul, cât și agnosticismul. Ateiștii agnostici sunt atei deoarece nu au o credință în existența oricărei divinități și agnostic, deoarece pretind că existența unei zeități este fie necunoscuta în principiu, nu există dovezi care sa dovedeasca ca exista vreun creator



Teologul Robert Flint explică:



Dacă un om nu a reușit să găsească vreun motiv bun pentru a crede că există un Dumnezeu, este perfect natural și rațional să nu creadă că există un Dumnezeu; și dacă este așa, el este ateu, deși nu își asumă nicio cunoaștere supraumană, ci doar puterea obișnuită a omului de a judeca dovezile. Dacă merge mai departe și, după o investigație asupra naturii și a atingerii cunoștinței umane, încheind în concluzia că existența lui Dumnezeu este incapabilă de a dovedi, nu mai crede în ea pe motiv că nu poate să știe că este adevărat, el este un agnostic și, de asemenea, un ateu, un ateist agnostic - un ateu pentru că este un agnostic ". [22]





Apatheism

Articolul principal: Apatheism

Un apatheist este o persoană care nu este interesată să accepte sau să nege pretențiile că zeii există sau nu există. Un apatheist trăiește ca și cum nu ar exista zei și nu explică fenomene naturale fără referire la nici o divinitate. Existența zeilor nu este respinsă, ci poate fi desemnată inutilă sau inutilă; zeii nu oferă nici un scop vieții, nici nu influențează viața de zi cu zi, conform acestei concepții. [23]





ignosticul concluzionează, de obicei, că întrebarea despre existența sau inexistența lui Dumnezeu nu merită, de obicei, să se discute, deoarece concepte precum "Dumnezeu" nu sunt, de obicei, suficient de clar definite. Ignosticismul sau igteleismul este poziția teologică că orice altă poziție teologică (inclusiv agnosticismul și ateismul) presupune prea mult despre conceptul lui Dumnezeu și multe alte concepte teologice. Poate fi definit ca cuprinzând două vederi legate de existența lui Dumnezeu. Ideea că o definiție coerentă a lui Dumnezeu trebuie prezentată înainte ca întrebarea despre existența lui Dumnezeu să poată fi discutată în mod semnificativ. În plus, dacă această definiție este neîntemeiată, ignorantul ia poziția teologică noncognitivistă că întrebarea existenței lui Dumnezeu (după acea definiție) este lipsită de sens. În acest caz, conceptul de Dumnezeu nu este considerat lipsit de sens; termenul "Dumnezeu" este considerat lipsit de sens. Al doilea punct de vedere este sinonim cu noncognitivismul teologic și trece peste pasul de a întreba: "Ce înseamnă" Dumnezeu "? înainte de a proclama întrebarea inițială "Exista Dumnezeu?" ca lipsit de sens.



Unii filosofi au văzut ignorismul ca o variantă a agnosticismului sau a ateismului [24], în timp ce alții [cine?] L-au considerat a fi distinct. Un ignostic susține că nici măcar nu poate spune dacă este teist sau ateu este prezentată o definiție suficientă a teismului.



Termenul "ignotism" a fost inventat în anii 1960 de Sherwin Wine, un rabin și o figură fondatoare a iudaismului umanist. Termenul "igtheism" a fost inventat de umanistul secular Paul Kurtz în cartea sa din 1992 "Noul scepticism" [25].





Probleme filosofice

Problema supranaturalului

O problemă pusă de întrebarea existenței lui Dumnezeu este că credințele tradiționale atribuie lui Dumnezeu diferite puteri supranaturale. Ființele supranaturale ar putea să se ascundă și să se dezvăluie pentru propriile lor scopuri, ca de exemplu în povestea lui Baucis și Philemon. În plus, conform conceptelor lui Dumnezeu, Dumnezeu nu face parte din ordinea naturală, ci creatorul final al naturii și al legilor științifice. Astfel, în filosofia aristoteliană, Dumnezeu este privit ca parte a structurii explicative necesare pentru a susține concluziile științifice și orice putere pe care Dumnezeu o posedă este, strict vorbind, ordinea naturală care derivă din locul lui Dumnezeu ca inițiator al naturii (a se vedea și Monadologia).





În filozofia științei lui Karl Popper, credința într-un Dumnezeu supranatural este în afara domeniului natural al investigației științifice, deoarece toate ipotezele științifice trebuie să fie falsificabile în lumea naturală. Viziunea de magisterie care nu se suprapune propusă de Stephen Jay Gould de asemenea susține că existența (sau altfel) a lui Dumnezeu este irelevantă pentru și dincolo de domeniul științei.



Logicii pozitiviști precum Rudolf Carnap și A. J. Ayer au privit orice vorbă despre zei ca un nonsens literal. Pentru pozitivistii logici si adeptii unor scoli de gand similare, afirmatiile despre experientele religioase sau alte experiente transcendente nu pot avea valoare adevarata si sunt considerate a fi fara semnificatie, pentru ca asemenea declaratii nu au criterii clare de verificare. După cum a spus biologul creștin Scott C. Todd "Chiar dacă toate datele indică un designer inteligent, o astfel de ipoteză este exclusă din știință, deoarece nu este naturalistă". [26] Acest argument limitează domeniul științei la observabilul empiric și limitează domeniul lui Dumnezeu la necontestat.





Natura dovezilor și argumentelor relevante

John Polkinghorne sugerează că cea mai apropiată analogie față de existența lui Dumnezeu în fizică este ideea mecanicii cuantice care par aparent paradoxală, dar are sens asupra multor date disparate. [27]



Alvin Plantinga compară problema existenței lui Dumnezeu cu chestiunea existenței altor minți, susținând că ambele sunt notorii imposibil de "dovedit" împotriva unui sceptic determinat [28].



O abordare, sugerată de scriitori precum Stephen D. Unwin, este aceea de a trata (versiuni speciale) a teismului și naturalismului ca și cum ar fi fost două ipoteze în sensul bayesian, să enumere anumite date (sau presupuse date) despre lume și pentru a sugera că probabilitățile acestor date sunt semnificativ mai mari sub o ipoteză decât pe cealaltă [29]. Cele mai multe dintre argumentele pentru sau împotriva existenței lui Dumnezeu pot fi văzute ca arătând aspecte particulare ale universului în acest fel. În aproape toate cazurile, nu este sugerat în mod serios de către susținătorii argumentelor că acestea sunt incontestabile, ci doar că acestea fac ca o viziune asupra lumii să pară mult mai probabilă decât cealaltă. Cu toate acestea, deoarece evaluarea greutății probelor depinde de probabilitatea anterioară care este atribuită fiecărei lumi pe care teistul îl consideră convingător poate părea subțire unui ateu și viceversa [30].





Filosofii, cum ar fi Wittgenstein, iau un punct de vedere care este considerat antirealist și se opune argumentelor filosofice legate de existența lui Dumnezeu. De exemplu, Charles Taylor susține că adevăratul este ceea ce nu va dispărea. Dacă nu putem reduce vorbirea despre Dumnezeu cu nimic altceva, nu o putem înlocui sau nu o putem dovedi falsă, atunci poate Dumnezeu este la fel de real ca orice altceva.



În tratatul lui George Berkeley privind principiile cunoașterii umane din 1710, el a susținut că un "gând gol" nu poate exista și că percepția este un gând; prin urmare, numai mințile pot fi dovedite a exista, deoarece orice altceva este doar o idee transmisă de o percepție. Din acest motiv, Berkeley a susținut că universul se bazează pe observație și nu este obiectiv. Cu toate acestea, el a menționat că universul include "idei" care nu sunt perceptibile pentru omenire și că, prin urmare, trebuie să existe un superobserver atotștiutor, care percepe astfel de lucruri. Berkeley a considerat această dovadă a existenței zeului creștin.



C.S. Lewis, în Creștinism și în altă parte, a ridicat argumentul din dorință. El a pus că toate dorințele naturale au un obiect natural. E o sete, și există apă pentru a stinge această sete; O foame, și există hrană pentru a satisface această foame. Apoi a susținut că dorința umană pentru o justiție perfectă, pace perfectă, fericire perfectă și alte intangibile implică puternic existența unor astfel de lucruri, deși acestea par a fi inaccesibile pe pământ. El a arătat în continuare că dorințele neclintite ale acestei vieți implică cu tărie că suntem destinate unei vieți diferite, guvernată în mod necesar de un Dumnezeu care poate să furnizeze intangibilul dorit. [32]



În afara gândului occidental

Existența în adevărul absolut este esențială pentru epistemologia Vedanta. Abordările bazate pe percepția tradițională a simțurilor au fost puse sub semnul întrebării ca fiind eventual înșelătoare din cauza ideilor preconcepute sau suprapuse. Dar, deși toate cunoștințele obiectuale pot fi îndoielnice, existența îndoielnicului rămâne un fapt chiar și în tradițiile naztice ale școlilor din Mayavada, după Adi Shankara [33]. Cele cinci principii eterne care urmează să fie discutate în cadrul ontologiei, începând cu Dumnezeu sau Isvara, Realitatea Ultimată nu pot fi stabilite numai prin logică și necesită deseori dovadă superioară [34]. În Vaisnavism, Vishnu, sau forma ontologică intimă a lui Krishna, este egală cu Dumnezeul personal al absolută al tradițiilor occidentale. Aspectele lui Krișna ca svayam bhagavan în originalul Adevăr Absolut, așezate chit ananda, sunt înțelese provenind din trei atribute esențiale ale formei lui Krișna, adică "existența veșnică" sau sat, legate de aspectul brahman; "cunoaștere" sau chit, la paramatman; și "fericire" sau ananda în sanscrită, la bhagavan. [35]







Argumentele pentru existența lui Dumnezeu

Argumente empirice

Argument de la frumusete

O formă de argumentare a frumuseții este că eleganța legilor fizicii descoperite în mod empiric sau legile elegante ale matematicii, care sunt abstracte dar care s-au dovedit a fi utile în mod empiric, sunt dovezi ale unei zeități creatoare care are aranjat aceste lucruri pentru a fi frumos și nu urât. [citare necesare]



Argument din conștiință

Argumentul conștiinței pretinde că conștiința umană nu poate fi explicată prin mecanismele fizice ale corpului și creierului uman, prin urmare, afirmând că trebuie să existe aspecte non-fizice ale conștiinței umane. Aceasta este o dovadă indirectă a lui Dumnezeu, având în vedere că noțiunile despre suflete și viața de apoi în creștinism și Islam ar fi în concordanță cu o astfel de afirmație. Criticii subliniază faptul că aspectele non-fizice ale conștiinței ar putea exista într-un univers fără nici un zeu; de exemplu, unele religii care cred în reîncarnare sunt compatibile cu ateismul, monoteismul și politeismul.



Noțiunea de suflet a fost creată înainte de înțelegerea modernă a rețelelor neuronale și a fiziologiei creierului. Decenii de experimentare duc știința cognitivă la gândirea gândirii și a emoției ca procese fizice, deși experiența conștiinței rămâne încă insuficient înțeleasă. Problema dificilă a conștiinței rămâne în ceea ce privește faptul dacă oameni diferiți simt în mod subiectiv lumea în același mod - de exemplu, că culoarea albastră pare aceeași în interiorul minții diferitelor persoane, deși aceasta este o problemă filosofică, atât cu explicații fizice, cât și cu cele non-fizice.





Aquinas 'Five Ways

Articolul principal: Quinque viae

Pentru o analiză aprofundată a argumentelor individuale, vedeți moverul nemișcat, prima cauză, argumentul din contingență, argumentul de la grad sau argumentul teleologic.

În articolul 3, întrebarea 2, prima parte a lui Summa Theologica, Thomas Aquinas și-a dezvoltat cele cinci argumente pentru existența lui Dumnezeu. Aceste argumente sunt fundamentate într-o ontologie aristoteliană și fac uz de argumentul regresiei infinite [36]. [37] Aquinas nu intenționa să demonstreze pe deplin existența lui Dumnezeu în timp ce el a fost conceput ortodox (cu toate atributele sale tradiționale), dar a propus ca o primă etapă cele cinci căi pe care le-a construit mai târziu în lucrarea sa [38]. "Cinci moduri" ale lui Aquinas au argumentat de la mișcătorul nemișcat, prima cauză, necesitatea fiind argumentul de la grad și argumentul teleologic.



Argumentul nemișcat al moverului afirmă că, din experiența noastră de mișcare în univers (mișcarea fiind tranziția de la potențialitate la actualitate), putem vedea că trebuie să fi fost un inițiator de mișcare. Aquinas a susținut că orice se află în mișcare trebuie să fie pus în mișcare de un alt lucru, deci trebuie să existe un mișcător nemișcat [36].

Argumentul lui Aquinas de la prima cauză a pornit de la premisa că este imposibil ca o ființă să se provoace singură (pentru că ar trebui să existe înainte de a se provoca ea însăși) și că este imposibil să existe un lanț infinit de cauze care ar rezulta în regres infinit. Prin urmare, trebuie să existe o primă cauză, ea însăși neacoperită. [36]

Argumentul din necesitatea de a afirma că toate ființele sunt contingente, ceea ce înseamnă că este posibil ca ele să nu existe. Aquinas a argumentat că, dacă tot nu există, ar fi trebuit să existe un moment în care nu există nimic; așa cum există lucrurile acum, trebuie să existe o ființă cu existența necesară, privită ca Dumnezeu. [36]

Aquinas a argumentat de grad, având în vedere apariția unor grade de bunătate. El credea că lucrurile numite bune trebuie să fie numite bune în raport cu un standard de bine - un maxim. Trebuie să existe o bunătate maximă care provoacă toată bunătatea. [36]

Argumentul teleologic afirmă ideea că lucrurile fără inteligență sunt ordonate spre un scop. Aquinas a susținut că obiectele neinteligente nu pot fi ordonate decât dacă sunt făcute astfel de o ființă inteligentă, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o ființă inteligentă pentru a muta obiectele către scopurile lor: Dumnezeu.

Dialectical argument

Filosoful Georg Hegel a semnat un contract de publicare în 1831 pentru cartea sa finală, "Prelegeri privind dovezile existenței lui Dumnezeu" (1831). Din păcate, Hegel a murit în acel an, înainte de a-și încheia primul proiect al acelei lucrări. Ceea ce știm despre această lucrare planificată găsim în paginile cursurilor sale despre filozofia religiei (1818-1831). Acolo găsim că Hegel a propus o refacere dialectică a celor trei dovezi clasice ale existenței lui Dumnezeu, și anume: (1) argumentul cosmologic; (2) argumentul teleologic; și (3) argumentul ontologic. Hegel a recunoscut că critica de rațiune pură a lui Immanuel Kant a criticat puternic cele trei dovezi clasice și, în calitate de critic veteran al epistemologiei kantiene, Hegel a ales să arate unde Kant, Schleiermacher și Jacobi au greșit în pozițiile lor negative asupra celor trei dovezi clasice. Astfel, Hegel a reluat aceste argumente clasice folosind propria sa logică dialectică.







Mandat rațional

Filosoful Stephen Toulmin este notabil pentru lucrarea sa din istoria ideilor [39] care conține mandatul (rațional): o declarație care conectează premisele la o concluzie.



Joseph Hinman a aplicat abordarea lui Toulmin în argumentul său pentru existența lui Dumnezeu, în special în cartea sa Trace of God: Un raționament rațional pentru credință. [40] În loc să încerce să dovedească existența lui Dumnezeu, Hinman susține că puteți "demonstra caracterul rațional justificat al credinței" [41].



Hinman folosește o gamă largă de studii, inclusiv de cele ale lui Robert Wuthnow, Andrew Greeley, Mathes și Kathleen Nobel pentru a stabili că experiențele mistice sunt transformatoare de viață într-un mod semnificativ, pozitiv și durabil. El se bazează pe o lucrare suplimentară pentru a adăuga câteva puncte majore suplimentare argumentului său. În primul rând, oamenii care au aceste experiențe nu numai că nu prezintă semne tradiționale de boală mintală, ci, deseori, au o stare de sănătate mai bună a sănătății mentale și fizice decât populația generală datorită experienței [43]. În al doilea rând, experiențele lucrează. Cu alte cuvinte, ele oferă un cadru pentru navigarea vieții, util și eficient. [44] Toate dovezile efectelor pozitive ale experienței asupra vieții oamenilor, adaptarea unui termen de la Derrida, se referă la "urmele lui Dumnezeu": amprentele lăsate în urma acestui punct la impact.



În cele din urmă, el discută despre modul în care atât experiența religioasă, cât și credința în Dumnezeu sunt și au fost întotdeauna normative în rândul oamenilor: [45] oamenii nu trebuie să dovedească existența lui Dumnezeu. Dacă nu este necesar să se demonstreze, Hinman susține și Traceul lui Dumnezeu (de exemplu, impactul experiențelor mistice asupra lor), credința în Dumnezeu este rațional justificată.



Argumentele deductive

Argumentul ontologic

Articolul principal: Argumentul ontologic

Argumentul ontologic a fost formulat de filozofi, printre care Sf. Anselm și René Descartes. Argumentul propune ca existența lui Dumnezeu să fie evidentă. Logica, în funcție de formulare, citește aproximativ după cum urmează: [46]



Orice este conținut într-o idee clară și distinctă a unui lucru trebuie să fie predicată de acel lucru; dar o idee clară și distinctă a unei ființe absolut perfecte conține ideea existenței reale; de vreme ce avem ideea unei ființe absolut perfecte, o astfel de Ființă trebuie să existe într-adevăr. [46]



Thomas Aquinas a criticat argumentul pentru propunerea unei definiții a lui Dumnezeu care, dacă Dumnezeu este transcendent, ar trebui să fie imposibil pentru oameni [47]. Immanuel Kant a criticat dovada din punct de vedere logic: el a declarat că termenul "Dumnezeu" semnifică cu adevărat doi termeni diferiți: atât ideea lui Dumnezeu, cât și a lui Dumnezeu. Kant a concluzionat că dovada este echivoc, pe baza ambiguității cuvântului Dumnezeu. [48] Kant a contestat, de asemenea, presupunerea argumentului că existența este un predicat (de perfecțiune) deoarece nu adaugă nimic esenței unei ființe. Dacă existența nu este un predicat, atunci nu este neapărat adevărat că există cea mai mare ființă posibilă [49]. O respingere comună față de critica lui Kant este că, deși "existența" adaugă ceva atât conceptului, cât și realității lui Dumnezeu, conceptul ar fi foarte diferit dacă referentul său este o ființă ireală. [Citare este necesară] Un alt răspuns la Kant este atribuit lui Alvin Plantinga, care explică faptul că, chiar dacă ar fi acordat lui Kant că "existența" nu este un predicat adevărat, "existența excesivă", care este formula corectă a înțelegerii lui Dumnezeu, este un predicat adevărat, conform argumentului lui Plantinga Kant este respins. [50]







Argumente inductive

Argumentele inductive susțin concluziile lor prin raționamente inductive.



O altă clasă de filozofi afirmă că dovezile existenței lui Dumnezeu prezintă o probabilitate destul de mare, deși nu o certitudine absolută. O serie de puncte obscure, spun ei, rămân întotdeauna; un act de credință este necesar pentru a respinge aceste dificultăți. Această părere este menținută, printre altele, de către statul scoțian Arthur Balfour în cartea sa The Foundations of Belief (1895). Opiniile prezentate în această lucrare au fost adoptate în Franța de Ferdinand Brunetière, redactorul Revue des deux Mondes. Mulți protestanți ortodocși se exprimă în același mod ca și Dr. E. Dennert, președintele Societății Kepler, în lucrarea sa Ist Gott tot? [51]

Alte argumente

Ipoteza designului de bine propune ca anumite trăsături ale universului și ale lucrurilor vii să fie produsul unei cauze inteligente. [52] Susținătorii lui sunt în principal creștini. [53]

Argumentul de la credința în Dumnezeu fiind în mod corespunzător de bază, așa cum este prezentat de Alvin Plantinga. [54]

Argumentul de la confluența funcției și fiabilității corecte și argumentul evolutiv împotriva naturalismului, concluzionând că naturalismul este incapabil să ofere oamenilor aparatul cognitiv necesar cunoașterii lor pentru a avea un statut epistemic pozitiv. [55]

Argument de la identitatea personală [56]

Argument din "atributele divine ale legii științifice" [57].









Argumente de la evenimente istorice sau personaje

Argumentul sincer al căutătorului, susținut de sufisul musulman al tradiției Tasawwuf, susține că fiecare individ care urmează o cale formică spre orientare ajunge la aceeași destinație de convingere în existența lui Dumnezeu și în mod specific în principiile și legile monoteistice ale islamului. Acest lucru ar putea fi adevărat numai dacă formula și cererea ar fi fost răspunzătoare de aceeași entitate divină adresată, așa cum se spune în revelațiile islamice. Acest lucru a fost organizat în mod oficial de către Imam Abu Hamid Al-Ghazali în lucrări notabile precum "Deliverance from Error" și "Alchimia fericirii", în arabă "Kimiya-yi sa'adat". Calea include urmarea regulii de aur pentru a nu face rău altora și tratarea celorlalți cu compasiune, tăcere sau vorbire minimă, izolare, postul zilnic sau dietă minimalistă a apei și alimentației de bază, salariile cinstite și rugăciunea zilnică către "Creatorul Universului" pentru îndrumare. [58] [59]

Creștinismul și iudaismul afirmă că Dumnezeu a intervenit în momente specifice cheie din istorie, în special la Exod și la darea celor Zece Porunci în fața tuturor triburilor din Israel, punând un argument din dovezile empirice care rezultă din numărul mare de martori, demonstrând astfel existența. [citare necesară]

Argumentele hristologice afirmă că anumite evenimente ale Noului Testament creștin sunt exacte din punct de vedere istoric și dovedesc existența lui Dumnezeu, și anume:

Învierea lui Isus [60] (un argument din minuni)

Pretențiile lui Isus, ca persoană care se înfățișează moral, să fie fiul lui Dumnezeu (un argument din partea autorității)

Credința lui Isus, ca om înțelept, că Dumnezeu există (un argument din partea autorității)

Islamul afirmă că revelarea cărții sale sfinte, a Coranului și a atributelor sale unice literare îi justifică autoritatea divină și, prin urmare, existența lui Dumnezeu. [61]

Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, cunoscută și sub numele de Mormonism, afirmă în mod asemănător că apariția miraculoasă a lui Dumnezeu, Isus Hristos și îngerilor lui Joseph Smith și a altora și găsirea și traducerea ulterioară a cărții lui Mormon stabilește existența lui Dumnezeu. Întreaga mișcare a Sfintelor zile din urmă face aceeași pretenție, de exemplu, comunitatea lui Hristos, Biserica lui Cristos (Templul Lot), Biserica lui Isus Hristos (Bickertonitul), Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (Strangitul), Biserica lui Isus Hristos ), etc [citare necesare]

Biserica lui Isus Hristos a Sfinților Zilelor din Urmă (Strangitul) afirmă, de asemenea, că găsirea și traducerea plăcilor lui Laban, de asemenea cunoscute sub numele de plăci de alamă, în cartea Legii Domnului și a plăcilor Voree de către James Strang, Puternic și puternic, stabilește existența lui Dumnezeu. [Citare necesară]

Diverse secte care s-au despărțit de Biserica lui Hristos (Templul Lot) (cum ar fi Biserica lui Hristos "Cu Mesajul lui Ilie" și Biserica lui Hristos) asigură că mesajul adus de Ioan Botezătorul, Unul Puternic și Puternic, la Otto Fetting și WA Draves în Cuvântul Domnului, adus oamenilor de către un înger, stabilește existența lui Dumnezeu.







Argumentele de la mărturie

Argumentele de la mărturie se bazează pe mărturia sau experiența martorilor, eventual încorporând propozițiile unei anumite religii revelate. Swinburne susține că este un principiu al raționalității că trebuie acceptat mărturia dacă nu există motive serioase pentru a nu face acest lucru. [63]



Argumentul martor dă credibilitate martorilor personali, contemporani și de-a lungul veacurilor. O variantă a acestui lucru este argumentul minunilor (numiți și "povestirile preoților") care se bazează pe mărturia evenimentelor supranaturale pentru a stabili existența lui Dumnezeu.

Argumentul majoritar susține că teismul oamenilor în cea mai mare parte a istoriei înregistrate și în multe locuri diferite oferă demonstrație prima facie a existenței lui Dumnezeu.

Argumente bazate pe experiențe personale

Vezi și: Dovezi anecdotice

Argumentul sincer al căutătorului, susținut de sufisul musulman al tradiției Tasawwuf, susține că fiecare individ care urmează o cale formică spre orientare ajunge la aceeași destinație de convingere în existența lui Dumnezeu și în mod specific în principiile și legile monoteistice ale islamului. Această lege naturală aparentă pentru îndrumare și credință ar putea fi consecventă numai dacă formula și cererea ar fi fost răspunzătoare de aceeași entitate divină adresată, așa cum se spune în revelațiile islamice. Acest lucru a fost organizat oficial de către Imam Abu Hamid Al-Ghazali în lucrări notabile precum "Deliverance from Error" și "Alchimia fericirii", în arabă "Kimiya-yi sa'ādat". Calea include urmarea regulii de aur pentru a nu face rău altora și tratarea celorlalți cu compasiune, tăcere sau vorbire minimă, izolare, postul zilnic sau dietă minimalistă a apei și alimentației de bază, salariile cinstite și rugăciunea zilnică către "Creatorul Universului" pentru îndrumare. [58] [59]

Argumentul dintr-o bază corectă susține că credința în Dumnezeu este "în mod corespunzător de bază"; că este similar cu afirmațiile precum "văd un scaun" sau "mă simt durere". Aceste credințe nu sunt falsificabile și, prin urmare, nu sunt nici probabile, nici disuabile; ele se referă la convingeri perceptive sau stări mentale incontestabile.

În Germania, Școala lui Friedrich Heinrich Jacobi a învățat că rațiunea umană este capabilă să perceapă suprasensibilitatea. Jacobi a distins trei facultăți: sens, rațiune și înțelegere. Așa cum simțul are o percepție imediată a materialului, astfel are o percepție imediată a imaterialului, în timp ce înțelegerea aduce aceste percepții la conștiința unei persoane și le unește unii cu alții [64]. Atunci, existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită (Jacobi, ca și Immanuel Kant, a respins valoarea absolută a principiului cauzalității), trebuie să fie simțită de minte.

Aceeași teorie a fost susținută în Germania de Friedrich Schleiermacher, care și-a asumat un sens religios interior prin care oamenii simt adevăruri religioase. Potrivit lui Schleiermacher, religia constă exclusiv în această percepție interioară, iar doctrinele dogmatice sunt neesențiale. [65]

Religia lui Brahma Kumaris a fost înființată în 1936, când a fost spus lui Dumnezeu că a intrat în corpul comerciantului de diamante Lekhraj Kripalani (1876-1969) în Hyderabad, Sindh și a început să vorbească prin el [66]







Argumente hinduse

Școala din Vedanta susține că una dintre dovezile existenței lui Dumnezeu este legea karmei Într-un comentariu către Brahma Sutras (III, 2, 38 și 41), Adi Sankara susține că acțiunile karmice inițiale nu pot aduce rezultate bune în viitorul apropiat; nici calitățile super-senzuale, ne-inteligente, cum ar fi adrsta, nu pot medita plăcerea și durerea potrivite, merituate. Fructele, conform lui, trebuie să fie administrate prin acțiunea unui agent conștient, și anume, o ființă supremă (Ishvara). [68] Școala Nyaya face argumente similare







Argumente contra



Fiecare dintre argumentele de mai jos are scopul de a arăta că un anumit set de zei nu există - demonstrându-le că sunt în mod inerent lipsite de sens, contradictorii sau în contradicție cu fapte științifice sau istorice cunoscute - sau că nu există suficiente dovezi pentru a spune că există.





Argumente empirice

Următoarele argumente empirice se bazează pe observații sau experimente pentru a-și da concluziile.



Argumentul din dezvăluirile inconsecvente contestă existența zeității numită Dumnezeu așa cum este descrisă în scripturi - cum ar fi Vedele hinduse, Tanahul evreiesc, Biblia creștină, Coranul musulman, Cartea lui Mormon sau Aqdasul Baha'i identificând contradicții aparente între diferitele scripturi, într-o singură scriere sau între scripturi și fapte cunoscute.

Problema răului contestă existența unui zeu omnipotent și omnipotențial, argumentând că un astfel de zeu nu ar trebui să permită existența răului sau a suferinței. Răspunsurile teiste sunt numite teodii.

Destinul neevanghelizat, prin care persoanele care nu au auzit niciodată de o anumită revelație ar putea fi pedepsite cu asprime pentru nerespectarea dictelor sale.

Argumentul de la proiectarea slabă contestă ideea că Dumnezeu a creat viața pe baza faptului că formele de viață, inclusiv oamenii, par să aibă un design slab.

Argumentul din necredință contestă existența unui Dumnezeu atotputernic care dorește ca oamenii să creadă în el argumentând că un astfel de zeu ar face o treabă mai bună de a strânge credincioși.

Argumentul din parsimonie (folosind razorul lui Occam) susține că, din moment ce teoriile naturale (non-supernaturale) explică în mod adecvat dezvoltarea religiei și a credinței în zei [69], existența reală a unor astfel de agenți supranaturale este inutilă și poate fi respinsă, să fie necesară explicarea fenomenului.

Analogia ceainicului lui Russell argumentează că povara dovezii pentru existența lui Dumnezeu se află mai degrabă de teist decât de ateu; poate fi considerată o prelungire a Razorului Occam.





Argumentele deductive

Următoarele argumente deduc, mai ales prin auto-contradicție, existența unui Dumnezeu ca "Creator".



Stephen Hawking și co-autorul Leonard Mlodinow afirmă în cartea lor The Grand Design că este rezonabil să întrebați cine sau ce a creat universul, dar dacă răspunsul este Dumnezeu, atunci întrebarea a fost doar deviată la cea a celui care l-a creat pe Dumnezeu. Ambii autori susțin că este posibil să răspundem acestor întrebări numai în sfera științei și fără a invoca ființe divine [70]. Matematicienii creștini și oamenii de știință, în special Leonhard Euler, Bernard d'Espagnat [71] și John Lennox, [72] nu sunt de acord cu acest tip de argument sceptic.

Un contra-argument împotriva lui Dumnezeu ca Creator ia ipoteza argumentului cosmologic ("puiul sau oul"), că lucrurile nu pot exista fără creatori și îl aplică lui Dumnezeu, creând o regresie infinită.

Dawkin's Ultimate Boeing 747 gambit analogizează cele de mai sus. Unii teiști susțin că evoluția este asemănătoare cu un uragan care adună un Boeing 747 - că universul (sau viața) este prea complex pentru a nu fi fost proiectat de cineva, pe care teiștii l-au numit Dumnezeu. Argumentul lui Dawkin este că un astfel de Dumnezeu ar fi el însuși complex - "Ultimul" Boeing 747 - și, prin urmare, necesită un designer.

Noncognitivismul teologic este argumentul că limbajul religios - în mod specific, cuvinte precum "Dumnezeu" - nu are sens cognitiv și că definițiile ireductibile ale lui Dumnezeu sunt circulare.

Unele argumente se concentrează pe existența unor concepții specifice despre Dumnezeu ca fiind omniscient, omnipotent și moral perfect.



Paradoxul omnipotenței sugerează că conceptul unei entități omnipotent este contradictoriu logic, luând în considerare întrebări precum "Poate Dumnezeu să creeze o piatră atât de mare încât să nu poată mișca"? sau "Dacă Dumnezeu este tot puternic, ar putea Dumnezeu să creeze o ființă mai puternică decât El Însuși?"

În mod similar, paradoxul omniscienței susține că Dumnezeu nu poate fi omniscient pentru că nu ar ști cum să creeze ceva necunoscut pentru sine.

Un alt argument arată contradicția omniscienței și a omnipotenței, argumentând că Dumnezeu este obligat să urmeze ceea ce face Dumnezeu însuși.

Argumentul de la voința liberă susține că omnisciența și voința liberă a omenirii sunt incompatibile și că orice concepție despre Dumnezeu care încorporează ambele proprietăți este, prin urmare, inerent contradictorie: dacă Dumnezeu este omniscient, atunci Dumnezeu cunoaște deja viitorul omenirii, contrazicând pretenția liberului arbitru.

Argumentul antropic afirmă că, dacă Dumnezeu este omniscient, omnipotent și perfect din punct de vedere moral, el ar fi creat alte ființe morale perfecte în locul celor imperfecte, cum ar fi oamenii.

Problema iadului este ideea că eșecul veșnic contrazice omniprezența și omniprezența lui Dumnezeu.

Argumente inductive





argumentele ductive argumentează concluziile lor prin raționamente inductive.



Argumentul ateist-existențial pentru inexistența unei ființe sensibile perfectă afirmă că, dacă existența precede esența, rezultă din semnificația termenului sentient că o ființă simțitoare nu poate fi completă sau perfectă. Este atins de Jean-Paul Sartre în Ființă și Nimic. Sintagma lui Sartre este că Dumnezeu ar fi o pour-soi [o ființă pentru sine; o conștiință] care este de asemenea o en-soi [o ființă în sine; un lucru]: care este o contradicție în termeni. Argumentul este reluat astfel în romanul lui Salman Rushdie Grimus: "Ceea ce este complet este de asemenea mort."

Argumentul "fără motiv" încearcă să demonstreze că o ființă omnipotentă și omniscientă nu ar avea nici un motiv să acționeze în nici un fel, în mod special prin crearea universului, deoarece nu ar avea nevoi, dorințe sau dorințe, deoarece aceste concepte sunt subiectiv umane. Din moment ce universul există, există o contradicție și, prin urmare, un zeu omnipotent nu poate exista. Acest argument este expus de Scott Adams în cartea lui God's Debris, care prezintă o formă de pandeism ca model teologic fundamental. Un argument similar este prezentat în "Acțiunea umană" a lui Ludwig von Mises. El s-a referit la acesta ca la "argumentul praxeologic" și a susținut că o ființă perfectă ar fi mult timp satisfăcută toate dorințele și dorințele sale și nu ar mai putea să acționeze în prezent fără a dovedi că nu a putut să își atingă dorințele mai repede - arătând-o imperfectă.

Argumentul "inducție istorică" concluzionează că, din moment ce majoritatea religiilor teistice din istorie (de exemplu religia egipteană veche, religia antică grecească) și zeii lor sunt în cele din urmă considerate neadevărate sau incorecte, toate religiile teiste, inclusiv cele contemporane, / incorect prin inducție. H. L. Mencken a scris o scurtă piesă despre tema intitulată "Memorial Service" în 1922. [73] Se presupune ca face parte din citația populară a lui Stephen F. Roberts:

Eu susțin că suntem amândoi atei. Cred doar într-un dumnezeu mai mult decât tine. Când vei înțelege de ce am renunțat la toți ceilalți zei posibili, veți înțelege de ce renunț si la zeul tau





Argumentele subiective

Similar argumentelor subiective pentru existența lui Dumnezeu, argumentele subiective împotriva supranaturalului se bazează în principal pe mărturia sau experiența martorilor sau pe propozițiile unei religii revelate în general.Argumentul martor dă credibilitate martorilor personali, contemporani și din trecut, care nu cred sau se îndoiesc de existența lui Dumnezeu.Argumentul religiilor conflictuale arată că multe religii oferă conturi diferite cu privire la ceea ce este Dumnezeu și la ceea ce dorește Dumnezeu; deoarece toate conturile contradictorii nu pot fi corecte, multe, dacă nu toate, religiile trebuie să fie incorecte.Argumentul dezamăgitorului susține că dacă, când li se cere, nu există nici un ajutor vizibil din partea lui Dumnezeu, nu există niciun motiv să credem că există un Dumnezeu.





Argumente hinduse

Ateismul doctrinelor hinduse citează diverse argumente pentru respingerea unui creator Dumnezeu sau Ishvara. Sāṁkhyapravacana Sūtra a școlii Samkhya afirmă că nu există un loc filosofic pentru un creator Dumnezeu în acest sistem. De asemenea, în acest text se susține că existența lui Ishvara (Dumnezeu) nu poate fi dovedită și, prin urmare, nu poate fi admisă să existe [74]. Clasicul Samkhya argumentează împotriva existenței lui Dumnezeu pe motive metafizice. Spre exemplu, ea susține că un Dumnezeu neschimbat nu poate fi sursa unei lumi mereu în schimbare. Se spune că Dumnezeu este o presupunere metafizică necesară cerută de circumstanțe. [75] Sutrele din Samkhya se străduiesc să demonstreze că ideea lui Dumnezeu este de neconceput și de contradictoriu, iar unele comentarii care [...] vorbesc clar despre acest subiect. Sankhya- tattva-kaumudi, comentând despre Karika 57, susține că un Dumnezeu desăvârșit nu poate avea nevoie să creeze o lume și dacă motivul lui Dumnezeu este bunătatea, Samkhya pune la îndoială dacă este rezonabil să se numească ființe care în timp ce erau inexistente nici o suferință. Samkhya postulează că o zeitate binevoitoare ar trebui să creeze numai creaturi fericite, nu o lume imperfectă ca lumea reală [76].



Charvaka, inițial cunoscut sub numele de Lokāyata, o filozofie hindusă heterodoxă afirmă că nu există "nici un Dumnezeu, nici o samsara (renaștere), nici o karma, nici o datorie, nici un fruct de merit, nici un păcat." [77] Susținătorii școlii lui Mimamsa, care se bazează pe ritualuri și orthopraxie, a decis că dovezile despre care se presupune că dovedesc existența lui Dumnezeu sunt insuficiente. Ei susțin că nu este nevoie să postuleze un producător pentru lume, așa cum nu este nevoie de un autor care să compună Vedele sau un zeu pentru a valida ritualurile [78]. Mimamsa susține că zeii numiți în vedele nu au nicio existență în afară de mantrele care le vorbesc numele. În această privință, puterea mantrelor este ceea ce este văzut ca puterea zeilor. [79]







Psihologii observă că majoritatea oamenilor pun adesea întrebări existențiale cum ar fi "de ce suntem aici" și dacă viața are scop. Unii psihologi [slăbiciune] au exprimat faptul că credințele religioase pot recruta mecanisme cognitive pentru a satisface aceste întrebări. William James a subliniat lupta religioasă interioară între melancolie și fericire și a subliniat transa ca un mecanism cognitiv. Sigmund Freud a subliniat frica și durerea, necesitatea unei puternice figuri parentale, natura obsesională a ritualului și starea hipnotică pe care o comunitate o poate induce ca factori care contribuie la psihologia religiei.



Afirmația religiei lui Pascal Boyer (2002), bazată în parte pe munca sa antropologică, tratează credința în Dumnezeu ca urmare a tendinței creierului de a detecta agenția. Boyer sugerează că, din cauza presiunilor evolutive, oamenii greșesc din partea agenției care atribuie, acolo unde nu există. În opinia lui Boyer, credința în entitățile supranaturale se răspândește și devine fixată cultural din cauza memoriei lor. Conceptul de "ființe mintale contraintuitive" care diferă de cele obișnuite într-un număr mic de moduri (cum ar fi invizibil, capabil să zboare sau care au acces la informații strategice și de altă natură) lasă o impresie de durată care se răspândește prin cuvinte- gură.



Scott Atran's In Gods We Trust: Peisajul evolutiv al religiei (2002) face un argument similar și adaugă examinarea aspectelor social-coordonatoare ale credinței împărtășite. În mințile și zeii: Fundamentele cognitive ale religiei, Todd Tremlin urmărește pe Boyer argumentând că procesul universal cognitiv uman produce în mod natural conceptul de supranatural. Tremlin susține că un dispozitiv de detectare a agențiilor (ADD) și un modul de teorie a minții (ToMM) îi determină pe oameni să suspecteze un agent în spatele fiecărui eveniment. Evenimentele naturale pentru care nu există un agent evident pot fi atribuite lui Dumnezeu (cf. Actul lui Dumnezeu).