Hei, dragi TPUași, dacă am aflat recent că mama a avut un avort la ceva ani după ce mă născuse pe mine și nu a fost dat de la natură ci făcut voit de ea, poate copilul al doilea care nu s-a născut să-l tortureze și urască pe ăla care a apucat să se nască, în cazul de față eu. 
Mătușică-mea mi-a zis că copilul nenăscut cere răzbunare de la Dumnezeu și mai ales pe copilul născut.
Și am citit și o carte cu "Vindecarea Arborelui Genealogic" și acolo zicea de un caz (real-avut la cabinet, de doctorul care a scris cartea, ca să vedeți că nu toți medicii resping religia, deși sunt cunoscătorii științei) cu o fată ce avea cam exact aceleași probleme cu ale mele, țipa, avea crize de nervi și furie, avea anxietate și atacuri de panică și deși era doar un copil, amintea frecvent de sinucidere. Apoi când medicul a întrebat-o câți copii au ai ei ca să vadă ce s-a întâmplat în arborele ei genealogic, de suferă așa de mult la doar 9 ani, a întrebat-o câți copii are mama ei și ea a spus medicului că 6, 3 băieți și 3 fete, însă doctorul a zis că știe că are doar 5 copii, de la mamă, însă fetița zice "Nu! Sunt 3 frați și 2 surori, eu, X și Melisa." Mamă-sa înlemnise când auzise, și a povestit totul în final. Că ea a avut o fată pe care a avortat-o și căreia dorea să-i pună numele Melisa. Doctorul a rezolvat cazul, de unde provine sursa răului ei.
Acum mă gândeam la mine, după tot ce am auzit, în acea carte, dar și după tot ce mi-a zis mătușică-mea. Cred că de asemenea și filmul Unborn este un film destul de grăitor pentru copiii avortați și frați lor care au trăit sau părinți au decis să-i nască, pe unii da și pe alții nu. Oare să nu mai iau pastilele alea pentru anxietate, mă gândeam, dacă am aflat sursa răului?
Însă acum întrebarea care mă macină.
Unde ajung sufletele copiilor avortați? Am înțeles că aceștia nu ar fi nici în rai nici în iad. Atunci unde?! De aia să fie sufletele lor așa de turmentate?
Și cum să cerem iertare de la ei? Eu de când am aflat de caz, vorbesc zilnic cu bro al meu (că o fi fost fetiță sau băiat îi cer îndurare și lui Dumnezeu și să-l văd măcar într-un vis. Să-mi spună că e bine. Mai ales eu care am fost toată viața așa de singură și mereu am visat să am un frate sau o soră. Și am vorbit cu frate/sorela să mă ghideze în viață și ajute, în loc să mă urască, de pe lumea cealaltă. I-am cerut să fim 2 suflete într-un singur trup. Credeți că Dumnezeu ar asculta astfel de rugi și mi-ar permite să o/îl văd măcar o dată în gând/vis/undeva?
Credeți că dacă regula ar fi ca copiii avortați să-și urască frații născuți, poate să se schimbe măcar odată istoria și doi frați (unul de pe lumea cealaltă și altul de pe planul ăsta existențial) să conviețuiască împreună și să devină simbioză?
Aș prefera mai mult scenariul mai pozitiv, decât cel mai negativ.
P.S. aștept tot ce știți despre avort. Doar opiniile și cunoștințele ortodoxe le vreau.
Și nu am chef de glumițe și nici alte comentarii pe lângă. Special am postat asta la secțiunea asta, ca să nu existe așa ceva. Azi chiar nu am stare și nici chef de glume, mai ales pe tema asta, încă e un subiect sensibil pentru mine aflarea acestei vești, mai ales la vârsta asta. M-am simțit mințită parcă 28 de ani.
Ordonare:
După relevanţă
Copiii care au murit inainte de nastere sunt in rai cu Iisus. Iisus a spus sa nu goneasca ucenicii de la El copilasii, ca Imparatia Lui este a acelora ca ei, deci cu atat mai mult a lor. David cand a murit primul lui fiu cu Batseba, fratele mai mare al luSolon, a spus desore acela : nu el va veni la mine ci eu voi merge la el.
Si eu am pierdut o sarcina cu un an inainte de a-l naste pe fiul meu de 9 ani si cand fiul meu de 9 ani acum avea vreo 8 luni si mergea in rotobil, l-am visat impreuna cu fratele lui de 1 an si 8 luni care murise ca fugeau unul langa celalalt, i-am vazut din spate, fiul meu nascut arata ca in realitate iar fratele lui mai mare parca era stralucitor. Am stiut ca vusul erra de la Dumnezeu, sa fiu lunusruta ca El are grija de El, era tot baiat asa cum stiam in sufletul meu.
Asa e, un avort afecteaza si ceilalti frati, pentru ca prin avort familua ajunge sa fie influentata de un duh de moarte care aduce ganduri de moarte, du siucidere pentru fratii celui omorat prin avort. Si noi avem un prieren de familie care se luota cu ganduri de sinucudere si stim ca mama lui a facut 2 avorturi.
Ce se poate face este ca mama sa isi ceara iertare si de la Dumnezeu si de la acel copil pentru acea crima, sau daca nu vrea, fratele sa ceara iertare in numele familuei lui de la Dumbezeu si de la frarele lui pentru crima comisa. Poti sa te rogi:
"Mantuirorul meu Hristos, iti daruiesc Tie suflerul si viata mea, umi cer iertare in numele familiei penteu crima comisa de mama mea, te rog sa ma ierti pentru toate pacatele mele(spune tot ce te mustra cobstiinta) si iert pe tori cei care mi-au gresit unclusiv pe mama care mu-a ucis fratele, pe doctor, pe tata daca a fost complice. Iti multumesc ca ma ierti si ma curatesti de tiate pacarele cu sangele Tau, vreau sa iti aparțin tie, sa fiivStapanul Meu pentru toata viata. Oruce demon, de moarte, de frica, de sinucidere iti poruncesc sa pleci de la mine acolo unde te trimite Iisus si sa nu te mai intorci, eu ii apartin lui Iisus.
Cunosc si mame care au facut asa, au credinta in iertarea lui Hristos si copiii nascuri dupa aceea nu au fost afectati de depresii si ganduri de sinucudere.
Dumnezeu promite in Biblie "'Dacă ne marturisim pacatele El este creduncios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire" 1 Ioan 1:9Iisus soune desore El ca daca Fiul ne face liberi, suntem cu adevărat liberi.
Răspunde
Copilul al doilea care nu s-a născut. Dacă nu s-a născut, nu poate nimic. Oare să nu mai iau pastilele alea pentru anxietate, mă gândeam, dacă am aflat sursa răului? Păi să nu mai iei, mai ales că sursa răului nu poate fi aia.
Unde ajung sufletele copiilor avortați? Nu au încă suflet, așa că dacă nu au, nu are ce să ajungă undeva.
Să-mi spună că e bine. Cine să-ți spună? Ce e bine pentru cineva care nu există?
Credeți că Dumnezeu ar asculta astfel de rugi și mi-ar permite să o/îl văd măcar o dată în gând/vis/undeva? Dumnezeu se ocupă de ceea ( și cine) există, nu de ceva ce nu s-a finalizat cu viață.
să conviețuiască împreună și să devină simbioză? Simbioză dintre cineva care trăiește și cineva care nu?
aflarea acestei vești. Ai aflat de un avort, restul sunt fake.
"Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă.
Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare." (Eclesiastul.4:2,3)
Nu o lua în nume de rău -dar când un om caută sfatul acelora care nu cunosc pe Dumnezeu, este ca și atunci când împăratul Saul (de pe timpul proorocului Samuel) s-a dus la cineva care cheamă morții să întrebe pe Dumnezeu prin defunctul Samuel.
Cât timp proorocul Samuel a fost în viață, împăratul Saul nu i-a ascultat sfaturile. Când s-a văzut prins la ananghie, Saul s-a dus să vorbească cu Samuel și să-i ceară sfatul.
Cei vii se duc la cei morți să-i întrebe? Nu există Dumnezeu, nu există Biblie ca să cercetăm lucrurile? Ne plac sfaturile ortodocșilor pentru că ei nu prea sunt așa cu Biblia. Dar mergem din rău în mai rău la fel ca împăratul Saul din vechime.
Avem Biblia care ne spune că cei morți nu știu nimic; și că până și pomenirea li se uită. Suflet este omul cât e în viață. După ce moare el nu mai există. Anxietatea multora provine din pricina că ei resping realitatea, și în schimb acceptă poveștile -mai ales acelea care li se potrivesc ca o mănușă sufletului lor. Niciodată, dar niciodată vindecarea nu va veni cât timp suntem lipiți mai mult de povești închipuite decât de realitate. Când acceptăm realitatea, anxietatea va dispărea. Refuzul realității este de fapt refuzul vindecării.
Nu mai pierde timpul cu povești, chiar dacă ele sunt scrise de cei învățați. "Cercetați toate lucrurile și alegeți ce este bun." Ce nu este bun, trebuie să îndepărtăm din viața noastră.
Nu stiu ce aveti voi femeile de credeti in astfel de povesti babesti...
In asta ai dreptate ca copiii avortati nu pot intra in rai deoarece nu au ajuns sa fie botezati dar nici in iad nu merg. Oricum acolo nu merg nu sufera doar ca nu au parte de iubirea lui Dumnezeu.
Cat despre razbunarea lor e cea mai mare prostie din cate am auzit 
Sa zicem ca ar putea sa se razbune, atunci de ce nu se razbuna pe mama, ce treaba are cu fratele/sora ei/lui?
Gandeste putin logic la ce zici...
Apoi acei copii nu au nici o putere sa faca ceva ca nu sunt ingeri si nici duhuri rele, numai ei ar putea sa faca ceva dar nici ei nu pot face pentru ca Dumnezeu ne apara pe fiecare indiferent daca credem in El sau nu!
N-ai auzit de ingeri pazitori? Fiecare persoana are un inger pazitor care este mereu langa el/ea si-l/o pazeste de duhurile rele/diavol! Asta poti sa crezi! Pana si Isus avea un inger pazitor cu cat ca El se putea apara de diavol.
Cat despre filmele cu fantome sau duhuri care se intorc din iad/morti sunt doar filme! asa ceva nu exista! Niciodata nu ar ingadui Dumnezeu sa se intample asa ceva!
Parerea mea e ca esti pusa la incercare, pentru ca asta face satana ca sa te faca sa crezi astfel de lucruri, mai mult de atat nu poate face, iar tu iti creezi to felul de scenarii dand vina pe orice si oricine numai pe tine NU!
Prin orice rau sau incercari treci fi puternica si nu da vina pe nimeni! Primeste atat binele cat si raul si treci cumva peste, DAR nu cauta sa dai vina pe nimeni si nimic, ASTA e placut in fata Domnului si mai devreme sau mai tarziu va lumina soarele si pe strada ta, dar nu-ti pierde credinta! Nimic pe acest pamant NU este pentru totdeauna!
Cu totii avem greutati! nimeni nu e scutit de probleme si greutati chiar daca noi ii vedem fericiti si bine dispusi, nu stim prin ce trece fiecare cand este singur! Pana si Isus era pus la incercare...
Concluzie: uita de povestile astea babesti si accepta-ti viata asa cum e! NU te compara cu nimeni, iar daca totusi o faci compara-te cu cei sub nivelul tau DAR niciodata sa nu fi mandra ca esti mai sus decat cineva pentru ca asta te-ar putea duce mai jos decat acel cineva iar apoi vei plange iar ca nu-ti merge bine si ca ai fi blestemata sau diferite scenarii...
Viata noastra este exact cum ne-o facem, nu putem da vina pe nimeni!
Eu știu destule familii cu copiii în care sunt și avorturi. Mătușa nea are 2 copiii mari, adulți, dar și 3 avorturi. Copiii, verișorii mei sunt destul de ok. Nu știu ce sa zic despre cazul asta. O fi sau nu adevărat. Se spune ca nimic nu e întâmplător, dar motivele pentru care o femeie face avort nu pot fi judecare. Unele nu pot sa facă fața psihic unei altei nașteri, prefera sa facă avort ca să fie în stare sa îl crească pe celălalt. Mergi la biserica și spune i ce te frământă, preotul va ști ce sfat sa ți dea ție și mamei tale. Problemele tale cred ca au la baza și alte lucruri, poate tot din familie. Poate felul în care ai crescut, supărările alor tai sau transmis cumva la tine, etc. Se spune ca traumele se transmit din generație în generație dar se pot vindeca prin iubire, prin iertare, acceptare
Răspunde 
Dacă crezi în mizeriile astea creștine află că, conform bibliei, oricine nu e botezat ajunge în iad, deci și copiii nenăscuți ajung tot acolo, să nu mai zic că preoții refuză să le facă slujbe și să-i îngroape pentru că acestea se fac doar pentru cei botezați.
Îți sugerez să mergi la un psiholog mai bine decât la preoți dubioși care îți vor adânci credințele astea rupte de realitate și implicit îți vor agrava starea.
Un psiholog este mult mai în măsură să-ți dea sfaturi despre cum să gestionezi situația, cum să lași trecutul unde îi e locul, în trecut și cum să înveți să trăiești în prezent. Tu practic acum îți faci niște șcenarii despre anumite lucruri care s-au întâmplat în trecutul tău, lucruri pe care nu le mai poți schimba, dar pe care le lași să te afecteze prin simplul fapt că te tot gândești la ele. E ca și cum ai o julitură la genunchi, dar, în loc să o lași să se vindece, tu te tot scarpini în locul ăla și iar îți dă sângele.
Dacă dv ați crede despre un frate sau soră care v-a fost furată, însă azi ar fi avut aproape vârsta dv sau peste dv și ați fi împărțit bune și rele și asta nu vă șochează, nu vă face să vorbiți cu ea/el chiar de pe lumea cealaltă, sad. N-am ce să mai zic. Fie ca dv.
Terapie oricum fac de ani de zile, pentru mine, nu că ar fi ceva chiar neok cu mine. Sunt fix așa cum m-a dat Dumnezeu, cui îi place bine, cui nu, iar bine.
Cred că ați citit întrebarea. Caut doar chestii ortodoxe și creștine. 
Subiecte despre avort, nu despre viața mea.
Nu, mai bine l-aș lăsa să se odihnească în pace acolo unde o fi, fun fact, și mama mea a avortat înainte să mă nască pe mine deci suntem cam în aceiași situație, de aceia am zis să-ți răspund. Cum nu cred în religie prefer să mă gândesc că a fost decizia mamei ca femeie să avorteze și să nu o judec pentru asta, poate că și eu aș fi făcut la fel. Ar fi fost frumos să mai am un frate sau o soră, normal că da, dar dacă stăm să ne gândim tot timpul la ce s-ar fi putut întâmpla, dacă ne facem tot felul de scenarii ipotetice nu facem decât să ne torturăm singuri pentru că nici unul dintre aceste scenarii nu se va împlini vreo dată. Prefer să trăiesc în prezent și să-mi fac scenarii despre viitor decât să răscolesc un trecut care oricum nu mai poate fi schimbat.
Ca să-ți răspund și din punct de vedere creștin în schimb, biblia nu prea lasă loc de echivoc despre ce se întâmplă cu cei nebotezați, chiar dacă clerul încearcă să interpreteze tot felul de citate pentru a inventa cică un loc între rai și iad sau alte baliverne, îți dau și citat:
"Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" Ioan cap 3:5
mai clar de atât nu se poate.
Păi da, din ce mi-a zis mătușică-mea, ei, copiii botezați sunt ținuți într-un loc întunecat. A zis că până mama nu moare și nu ajunge la judecată copilul nu are liniște și strigă de acolo din întuneric "că de ce ăla născut are parte de viață și eu nu am putut avea" de aici se explică și stările noastre de anxietate. Și sincer, la câți suferim azi de anxietate și depresie, nu e de mirare că toți strămoșii noștri au avut câte unul sau mai multe avorturi.
Însă nici eu nu o judec pe mama, asta oricum nu e jobul meu. Aia doar Domnul are dreptul. Însă eu judec doar la modul mai egoist în sensul că din cauza asta am eu o luptă mai grea în viață dar aia e. Nimic nu e întâmplător oricum și tot Dumnezeu spune că în viață nu ți se dă mai mult decât poți duce. Așa că, aia e, le pot duce totuși, dacă astea mi-au fost mie scrise. Însă hai că cu anxietatea mai e cum mai e. Ies pe întuneric și aia e. Oricum sunt doar drum casă, cursuri, școli, muncă dacă am și cam atât. Însă dacă vine și depresia peste mine, e grav. Căci aia îmi dă totul peste cap. Ș-așa m-am luptat o viață întreagă să pot, să vreau și chiar să elimin oameni negativi din viața mea, dar la care am ținut în trecut în draci. Însă parcă acum să mă atace și depresia parcă e ca și cum viața le spune dușmanilor mei din trecut "Nenorociților, ați avut dreptate când ați spus că nu pot." Și asta mă înfurie, de aș vrea să fărâm tot în jurul meu.
Însă revenind la pozitivism, totul se întâmplă cu un motiv. Și nu e mai mult decât poți duce.
Cât de frate-miu, eu una chiar mă voi gândi mereu la el. Și-l voi chema să ne auzim și vedem măcar la plan spiritual, dacă fizic nu o putem face. Deci dacă asta pentru tine înseamnă a trăi în trecut, atunci trăiesc în trecut. Însă tot doar frate-miu mă mai motivează azi să continui. Îi jur lui, că orice-ar veni, doar pentru el/ea voi mai trăi.
Însă tot sper să-mi de Dumnezeu visul ăla. Vreau să-l văd, să-l aud. Să mă lase să-i vorbesc și ofer o îmbrățisare celestă.
Dar îmi pare rău să aud că și dv ați trecut prin asta.
Ei vezi, asta e diferența, eu am trecut deja de cele întâmplate tu încă nu. Lasă-l să se odihnească și vezi-ți de viață mai bine că aceste gânduri obsesive nu te ajută cu nimic. Poți să mergi la sute de psihiatrii și psihologi dacă dorința de vindecare nu vine de la tine atunci nu te vei vindeca. Trebuie să stai și să-ți analizezi în mod conștient trecutul dar trebuie să uiți și să ierți nu să îl tot zgândărești. Cum ziceam mai sus, o rană dacă o tot scarpini nu se va vindeca nici o dată.
Părerea mea e că lumea a uitat să mai trăiască în prezent, de aceea avem atâția oameni cu depresii, anxietăți, etc, pentru că nu mai știu să-și trăiască viața și vor să realizeze imposibilul, să schimbe trecutul. Oamenii au ajuns să dorească atât de multe de la viață încât lipsa controlului îi înnebunește, unii trăiesc mințindu-se pe sine însuși atât de multă vreme încât uită care e adevărul și atunci apare un conflict interior care duce în final la tulburări psihice.
Buddha spunea că mintea omului este cel mai bun servitor, dar un maestru execrabil. Ce a vrut să spună e că noi ar trebui să controlăm gândurile noastre nu ele pe noi, că dacă lăsăm mintea să gândească de capul ei atunci, iremediabil, ne va face să suferim prin gândurile repetitive pe care ni le trimite. Dacă nu vrei să mai ai gânduri negative atunci trebuie doar să le elimini, e atât de simplu, când simți că începi să intri din nou într-o asemenea stare nu trebuie decât să-ți muți gândul la ceva frumos. Mintea va încerca însă să te ducă înapoi la gândurile rele, dar trebuie să prinzi momentul și să îți muți gândul iar la chestiile pozitive, nu să o lași să acționeze de capul ei.
Recomand să încerci tehnici de meditație, s-ar putea să te ajute, cel puțin pe mine meditația m-a ajutat enorm să devin cine sunt astăzi și nici eu nu am avut o viață ușoară, ba chiar mult mai grea ca a ta aș putea spune, dar datorită meditației pe care încă o practic destul de des am rămas mereu o persoană pozitivă și am depășit orice obstacol cu capul sus, am învățat din greșeli și nu am rămas blocat în ele și am învățat să mă accept așa cum sunt, cu bune și cu rele. De exemplu, eu sunt nevăzător din naștere, nu am văzut nici o dată lumina, șanse de vindecare sunt 0, dar asta nu m-a oprit să îmi fac un rost în viață, să îmi întemeiez o familie, să am un copil și să-mi trăiesc viața așa cum îmi place. Rare sunt momentele în care nu am fost fericit pentru că mereu m-am mulțumit cu ce am avut și am fost și voi fi mereu un optimist convins pentru că viața e frumoasă și merită trăită la maxim nu pierdută în reflecții nefolositoare asupra trecutului pentru că, cu toții știm, chiar dacă în adâncul nostru nu realizăm, că trecutul nu mai poate fi schimbat, din trecut putem doar să învățăm niște lecții care să ne facă mai puternici în prezent, alt scop nu prea are.
Jesus, voiam să țip la tine Dar povestea ta, e too much for me.
Cred că poți spune peste tot povestea ta.
Să pricep că vorbesc chiar cu un om cu mintea de triumfător.
Chiar ești un exemplu pentru noi toți. Ar trebui să-ți spui povestea. Recunosc că eu deja peste tot mă rog la God, orice mi-ar mai da, dar să nu-mi dea s-mi pierd vreun simț, pentru că atunci la cum sunt eu, chiar mi-aș pierde viața forever. Nu aș supraviețui fără vreun simț. Abia supraviețuiesc acum, dar fără un simț sau fără un deget sau fără o mână sau un picior. Moartea mă va paște.
Însă da, eu așa sunt mai cu o supragândire, asta mi-a zis psihologul nu eu. Eu doar știam că sunt mai mult omul gândului nu al faptei. Și asta mă doare cel mai mult, că în societatea actuală, a apus vremea analizei, gândirii, e doar o vreme a acțiunii supreme. Cum crezi că mă simt eu? Evident că marginalizată, neintegrată nicăieri. Aș avea talent doar pe scris. Dar nu voi face nimic cu scrisul, am și avut criticii mei reali. Deci rămân doar la acțiunea prin casă și veșnica muncă de-a mă gândi la ce job să ajung să mă descurc. Iar asta este trist, nu crezi? Pentru că da, eu chiar trăiam în viitor, visam la multe chestii. Care nu s-au adeverit. Cum să nu sufăr. Când eu voiam să fac filantropie, ca să ajut oamenii, dar evident și ca să pot fi bogată (visul meu era să fiu bogată financiar) dar nu am reușit și cu gândul către viitor măcar rămâne speranța, dar adevărul este că nu se va întâmpla never, nici să fiu bogată, nici să-i ajut pe alții. Și asta mă înfurie nu alta pe interior.
Apoi am zis ok, dacă o bogotană de aia care învârte banii pe mână, apare în reviste și face bine ca un Sfânt Nicolae, ok, accept că nu pot fi bogată și merg înainte.
Însă aparent am 28 de ani și nu am reușit să ajung decât o amărâtă de profesoară și nici acolo nu mă descurc bine și sunt săpată din toate direcțiile și visele mele s-au împrăfuit și năruit. Visele mele, mă refer la cele în direcția artei. Și la cele în care aș fi fost multifuncțională pe direcția carierei. Dar aia e. Nu a fost să fie nimic. Trist.
Și mai rău e că, azi când caut joburi la privat, caut pe spălător de vase, îngrijitor copii și alte munci de jos. Care fără a suna că aș fi vreo snoabă, dar nu-mi plac.
Și funny este că lumea ți spune "trăiește".
Păi ce să trăiesc? O viață în care șterg copii la fund sau debarasez birouri și duc gunoiul unei firme? Apoi știi că un job e 8 ore, dar niciodată 8 ore, și vii aproape pe întuneric acasă ca să dormi, să fii fresh pentru a doua zi.
Iar dacă nu o faci și da, ai un ajutor pe financiar și tu te ocupi doar de casă sau mai lupți la visele alea ale tale prăfuite, cazi în depresie și prea te autoizolezi, parcă ajungi să trăiești într-o lume a ta. Încât îți e greu și să mai ieși din casă. Trist. Dar dar da, cam asta ne e dat să trăim.
Cât de trecut, nu știu de tine dar eu una tot acolo îmi găsesc refugiu, pentru că măcar acolo, cu tot ce era rău, era perioada aia a copilăriei în care doar stăteai pe prispa casei nefăcând nimic și fugărind găini. Acolo era fericirea adevărată. Și acum că am auzit că puteam să am și un frate, mă voi întoarce și mai mult în trecut. Sincer prezentul nu-mi place, iar din cauza prezentului care nu-mi place, nu-mi va plăcea nici viitorul către care mă îndrept. Adică același ca pr3zentul, dar na, măcar pentru viitor mai rămâne mica aia idee de speranță. Că poate și așa prost, handicapat, idiot, nebun, mai faci ceva în viață. Că poate iese soarele și pe strada ta. Deci nu știu de voi, dar eu una prefer sincer trecutul și viitorul. Măcar acolo e ceva pozitivism. În trecut rememorez vremurile simple, dar frumoase, în viitor măcar rămân cu minima speranță că va fi mai bine.
Cât de trecutul meu sucks, da, am învățat din el. Chiar învățat multe. Și nu doar din al meu ci din al familiei mele. Și anume am învățat că orice ar fi, și dacă ești în călduri, niciodată, dar niciodată să nu mi-o trag cu un bărbat. Ca să nu dau gene de că*at copiilor mei și să nu-i osândesc la aceeași nenorocită de viață ca a mea. Iar până acum am reușit suprem să mă țin de asta. Nu m-am prea ținut de o dietă la viața mea cum m-am ținut de asta. Iar dacă în final cumva voi ceda, o să am grijă să fie cu toate protecțiile necesare, ca nu cumva să se întâmple. Nu de alta dar un copil accidental, va fi și mai rău decât măcar unul dorit. Pedagogia și psihologia spun că traumele merg aproape din perioda conceperii copilului și deja când ajunge în burta lu mă-sa e deja prea târziu, e iadul dezlănțuit de traume, mai ales dacă mama e și ea dusă cu pluta.
De asemenea din trecutul alor mei am învățat că așa zișii părinți ai așa zișilor miri, adică soacre și socri, sunt periculoși, și deci urmărit în permanență doar bărbații orfani sau cei care au părinți neposesivi. Pentru că asta m-a urmărit toată viața. Mereu i-am acuzat le bunicii mamei de divorțul alor mei. Deși nu le neg și vina părinților.
Tot aici am învățat că oricât de buni și săritori ar părea niște socri la început ca să ți dea casă sau masă, tu trebuie să fii extrem de dur cât să nu o accepți. Mai ales și numai dacă suspectezi că unul din socri numai 1% dă semne de a dori să manipuleze sai controleze. Așa că, de aceea și e mai frustrant pentru mine, că eu nu am o casă a mea și nenorocita asta de casă mereu m-a dat în jos ca să pot avea o relație și să-mi întemeiez o familie. Și nu am reușit nici la 28 de ani să-mi iau o casă. Așa că fără casă, și dacă vine prințul pe cal alb nu mă căsătoresc. De altfel, asta e nouă învățătură trasă din nenorocirile de rah*turi pe care le-au comis ai mei. Să facă copii fără a avea o casă a lor. E tragic asta. Pentru că vei traumatiza pe viață un copil și va trăi cu frica că nu are o casă a lui.
Apoi din experiențele cu bullingul nu cred că am învățat ceva, pentru cŵ observ că istoria se repetŵ și la 28 de ani. Eu dau și alții-și bat joc de mine. Dar aici deja m-am și resemnat. E crucea mea asta, vreau Dumnezeu să dau pe lumea asta și să fiu fraierită pe aici, să plătesc pe aici, ca să nu mai am ce plăti pe lumea cealaltă. Asta deja am cam acceptat-o și îmi cam port crucea fără să mă mai plâng prea mult. I-am iertat oricum pe toți cu jumate de măsură. Doar cu jumate e cu putință, totuși nu sunt IIsus.
Însă da, din tot tiparul meu de fraierii am învățat doar că prietenia nu există și că dacă dai ceva, o faci doar pentru tine și pentru a ți le lua pe lumea cealaltă, dar nu ca să ai așteptări. Și evident să dai doar când simți tu nevoia nu când îți cer alții. Așa scapi de frustrarea că "iar ai fi fost fraierit".
Deci am învățat destule din trecutul meu. Asta da, măcar cu asta mă pot mândri.
Și am mai învățat ceva din experiența puțină și de pe piața muncii. Că oricât de corect și sincer ai vrea să fii în viață, totuși la locul de muncă ca să ți ții jobul nu trebuie să spui adevărul, cel puțin nu ăla care poate fi interpretat greșit sau rău și clar nu ăla care te pune într-o lumină proastă. Vei fi mâncat de viu pentru asta, pentru că ai fi defect. Iar tot din asta am mai învățat, că oricàt de drag ți-ar fi cineva la locul de muncă trebuie doar să taci și să-ți vezi de ale tale și sarcinile tale, pentru că oricât de bun ar fi cineva, nu poți avea încredere în nimeni că nu te va săpa.
Deci cred că pot să scriu deja o cart3 cu tot ce am învățat din trecutul meu negativ.
Acum însă, mereu când sufăr în prezent îmi ling rănile cu rememorarea vremurilor bune din trecut. Iar în cazul meu, copilăria cu pisicile și găinile pe care le fugăream prin grădină cu care vorbeam și mama (chiar dacă o vedeam rar), și telenovelele în care evadam mereu, dar alea au fost momentele mele de iubire supremă în copilărie. Și mereu mă reîntorc acolo. Pentru că acolo mi-am pus bazele iubirii și liniștii mele.
Nici decum să fiu vreun supra om sau ceva de genul, sunt doar un om normal care încearcă să-și trăiască viața cum poate mai bine.
Ca să fiu sincer cu tine chiar nu știu ce să-ți spun ca să te ajut mai mult dar îmi e greu să înțeleg de ce atâta pesimism, practic comentariile tale sunt cringe de atâta pesimism, iese din ele ca un țunami din ocean, chiar îmi pare rău pentru tine, sper ca într-o zi să vezi și partea plină a paharului nu doar pe cea goală, sunt sigur că există lucruri frumoase și în prezentul tău dar probabil că sunt îngropate sub munți de pesimism și cinism.
Jesus?! Par eu cinică?!
Dar nevermind, eu nu am zis că nu văd și partea plină a paharului sau că nu ar exista. Ba există, sincer în prezent sunt chiar fericită și că doar stau în casă, mănânc, dorm și învăț pentru facultăți și pentru examenul din învățământ, an de an. ) Însă e frustrant totuși să vezi că visele tale se duc pe apa sâmbetei. Mai ales că la 18 ani, când am plecat din localitate la faculta, în București, doamne Iisuse, dacă nu aveam la vise. Că o să călătoresc și salvez lumea, clar erau primele. Că o să fac voluntariate peste voluntariate (asta încă nu e dusă, pot face asta, ba chiar am tot căutat pe net să plec în Africa ) dar mă chinui de peste 7 ani cu engleza, fără engleză știută aproape la perfecție, nu o să faci față într-o țară străină.) că o să pot pleca de la un job la altul când vreau eu, iar în prezent eu abia mă chinui să-mi obțin un job ), visam chiar și la partea asta de vedetism, recunosc că pentru mine afirmarea ar fi un lucru important. Și visam că o să devin ori dansatoare și cântăreață de renume dar au apus vremurile astea ori filantropă ce învârte banii, clar obținuți legal și o să sară mereu la nevoie într-un caz extrem. Sau că mă voi ocupa de ONG uri în csre tot așa ajutorul umanitar să fie la maxim. În realitate, sunt doar o anonimă, ce se chinuie să-și ia un job și să supraviețuiască. Cum să nu fie asta o discrepanță mare și o durere mare?
Dar aia e. Cred în Dumnezeu și știu că de destin oricum nu poți fugi. Dacă ți-e să rămâi sărăntoc, sărăntoc vei muri. La fel cum și dacă-ți e să fii singur, singur vei trăi.
Cu singurătatea deja m-am obișnuit, chiar vorbeam cu PufulețiGratis și îi spuneam și ei, că și chiar de ar fi să zicem să mă căsătoresc vreodată, nu aș prea avea cum, pentru că am trăit 28 de ani așa de singură, încât nu prea aș mai putea introduce pe cineva în intimitatea mea. Nu m-aș vedea împărțind, patul, baia, masa cu cineva. Deci e ok, singurătatea chiar încep să o ador.
Dar cu partea financiară mă sperie. Plus că e exact legea compensației de car3 vorbește tot psihologia, că dacă nu reușești într-o zonă a vieții, vei reuși în altă zonă a vieții. Păi eu dacă sunt singură în viață, zic măcar să nu fiu singură și săracă. Dar cred că încet, încet o să mă obișnuiesc și cu sărăcia.
Oricum am măcar acum multe obiecte în casă, strânse, încât mi-ar ajunge până la bătrânețe cred. )
Din tot ce am citit în cărți, dar mi-a fost dat și să observ prin filme, cât și viața reală, singura parte bună a sărăciei este că nu trebuie să ții și să aperi nimic. Și sincer chiar am observat asta la șeful mamei mele, care-mi mai povestește mama acasă, și văzând că omul are atâtea cât a fost pandemia, trăia cu stări de panică, de groază. Pe când eu și mama, nu am avut nicio frică. La urma urmei ce aveam de pierdut. Eu una în pandemie am fost cea mai fericită, speram măcar atunci că am să mor. ) Dar nu a fost să fie. De aici mă gândesc că poate totuși God ăsta mai are un plan cu mine. Deci nu-mi pierd speranța. Deși va fi foarte încet.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
