Puteti sa imi ziceti niste informatii despre anglicani in afara de alea de pe wikipedia si niste diferente dintre anglicani si catolici?

Reforma în Anglia
Anglia a cunoscut creştinismul încă din secolul al III-lea, însă a fost creştinată masiv prin misionarii trimişi după 596
de către papa Grigorie I (Sfântul Grigorie Dialogul, 590-604) şi a rămas catolică până la mijlocul secolului al XVI-lea.
După cum am subliniat în capitolul dedicat premergătorilor Reformei, încă din secolul al XlV-lea, în Anglia s-a
făcut auzită vocea de contestare a Bisericii Catolice şi s-a încercat aşezarea Bisericii engleze sub autoritatea statului.
Mişcarea anticlericală a lui John Wycliff şi a lollarzilor urmată de ample revolte sociale au pregătit calea ruperii de Roma.
Intre 1455-1485 are loc confruntarea dintre familiile nobiliare Lancaster şi York, cunoscută sub denumirea de „Războiul celor
două roze", urmat de instaurarea absolutismului dinastiei Tudorilor (1485-1603).
În această perioadă se declanşează Reforma care în Anglia, spre deosebire de mişcările reformatoare de pe
continent, s-a petrecut în condiţii diferite şi va perturba multă vreme liniştea insularilor britanici, prin susţinerea alternativă a
catolicismului sau protestantismului de către suveranii englezi.
82
Reforma în Anglia a fost impusă de rege şi de Parlament, care au constituit o Biserică naţională de stat - Biserica
Anglicană.
Începuturile Reformei. Henric al VlII-lea.
În primii ani de domnie, regele Henric al VIII-lea (1509-1547), în colaborare cu Thomas Wolsey, cardinalul Angliei
şi cancelar al regatului, curmă unele abateri disciplinare ale clerului şi închide câteva mănăstiri aflate în grave nereguli, din
veniturile lor înfiinţându-se unele din cele mai faimoase colegii din Oxford. Henric era catolic convins; când Luther
este condamnat, el ia atitudine în scris împotriva „ereticului", ocazie cu care papa Leon al X-lea îi acordă titlul de
Defensor fidei (Apărător al credinţei). Curând însă, capriciile matrimoniale ale regelui englez vor determina schimbarea de
atitudine a papei şi vor aduce ruptura între Anglia şi Roma.
În 1527, Henric al VlII-lea îndrăgostindu-se de Ana Boleyn, o frumoasă domnişoară din suita reginei, cere papei să-i
anuleze căsătoria cu regina Caterina de Aragon. Papa Clement al VII-lea, după o lungă perioadă de ezitare, refuză să încuviinţeze
regelui divorţul, rămânând celebre cuvintele sale „non possumus" (nu putem).
Ca să-şi atingă scopul, Henric trece la măsuri dure. Pentru că arhiepiscopul şi lordul cancelar, Wolsey, este de acord cu
decizia papei, Henric îl acuză de înaltă trădare, îl deposedează de bunuri şi îl înlocuieşte, în 1530, cu Thomas Cromwell, iar pe
protestantul Thomas Cranmer numeşte arhiepiscop de Canterbury. Cu ajutorul lui Cromwell, regele obţine opiniile favorabile a
opt universităţi influente din Anglia, iar din partea Parlamentului şi a clerului recunoaşterea sa ca şi cap al Bisericii „atât cât
permite legea lui Hristos"(1531).
Arhiepiscopul Thomas Cranmer anulează căsătoria regelui cu Caterina de Aragon, iar Henric se căsătoreşte cu Ana Boleyn,
pe care o încoronează regină a Angliei la l iunie 1533. Papa îl excomunică pe Henric, dar acesta prin Actul de
supremaţie (11 ianuarie 1534) produce separarea de Biserica Romei, regele devenind, în termenii actului, singurul cap
suprem al Bisericii Angliei pe pământ. Clericii sunt siliţi să jure credinţă regelui şi să respingă autoritatea papei. Cei care au refuzat au
fost condamnaţi. Tot acum, sute de mănăstiri sunt închise, iar veniturile şi posesiunile lor revin regelui, care va vinde o parte din
ele unor demnitari loiali lui. Opunându-se măsurilor anticatolice ale regelui, savantul umanist şi cancelar regal Thomas Morus (1478-
1535), precum şi cardinalul John Fischer, mare bibliofil, sunt decapitaţi.
Sub raport doctrinar, Henric a făcut în 1536 unele concesii Reformei, adoptând unele idei luterane şi calvine.
Sunt recunoscute trei Taine: Botezul, Pocăinţa şi Euharistia (aceasta administrându-se doar sub o singură formă - azima);
cinstirea sfinţilor este permisă, dar neagă mijlocirea lor; limba engleză este folosită în cult, iar icoanele sunt îndepărtate din
biserici.
În anul 1539, Parlamentul votează Actul pentru înlăturarea diversităţii părerilor, conţinând 6 articole de credinţă,
obligatorii pentru toţi englezii: transsubstanţierea, împărtăşirea sub o singură formă (nu şi din potir), celibatul clerului voturile
castităţii clerului, missa (liturghia) particulară pentru sufletele din purgatoriu, mărturisirea auriculară (secretă). Protestanţii
vor numi cele şase articole „biciul cu şase coarde", întrucât menţineau învăţăturile de credinţă contestate de Reformă.
Henric a găsit de cuviinţă să apere aceste puncte, executând pe oricine nu le accepta, făcând astfel multe victime, care
i-au scandalizat pe contemporani.
Repulsia faţă de suveranul englez s-a accentuat şi datorită nestatorniciei sale în căsnicie, întrucât, după ce a acuzat-o pe
Ana Boleyn de adulter şi a trimis-o la eşafod, s-a mai căsătorit de încă şase ori.
În 1539 se publică o versiune revizuită a Bibliei, prefaţată de arhiepiscopul Cranmer, cunoscută sub numele de, Biblia
înlănţuită", întrucât în unele biserici era legată cu un lanţ de suportul pe care stătea.
Reforma lui Henric a avut mai mult caracter politic şi administrativ. Măsurile lui au adus însă o nouă schimbare în
istoria Bisericii creştine: din anul 1534, Biserica Angliei se desparte de Roma, devenind Biserică naţională de stat, sub
denumirea de Biserica Anglicană.
Reforma sub urmaşii lui Henric.
Henric al VHI-lea a murit în 1547, lăsând pe tron pe fiul său, Eduard I, care însă era minor. Regenţa o preia unchiul
său, ducele de Somerset, care simpatiza cu protestanţii. Cu ajutorul arhiepiscopului Cranmer, adept al luteranismului şi simpatizant
al lui Calvin (cu care întreţinea corespondenţă), Reforma se consolidează în Anglia. Parlamentul abrogă în 1547 cele 6 articole de
credinţă, permite laicilor împărtăşirea din potir, legalizează căsătoria preoţilor, hotărând şi alte măsuri.
Doi ani mai târziu (1549), arhiepiscopul Thomas Cranmer publică pentru uzul Bisericii Anglicane Cartea de
rugăciuni comune şi pentru administrarea Tainelor şi alte ritualuri şi ceremonii, care devine din timpul domniei reginei
Elisabeta I (1558-1603) cartea de ritual normativă a Bisericii Angliei, până astăzi. Acelaşi arhiepiscop, cu sprijinul unor
teologi protestanţi, alcătuieşte o mărturisire de credinţă constând din 42 de articole, declarate în 1553 Crezul Bisericii
Anglicane. In cele mai multe din aceste articole, ideile protestante au luat locul învăţăturilor catolice.
În timpul celor cinci ani cât a condus Anglia, regina Măria Tudor (1553-1558), catolică, fiica lui Henric al VIII-lea
şi a primei sale soţii - Caterina de Aragon, s-a străduit, prin măsuri drastice, să reintroducă în Anglia catolicismul. Aceasta
forţează Parlamentul să abroge legile proreformatoare ale lui Eduard I şi introduce inchiziţia, arzând pe rug aproape trei sute
de protestanţi (inclusiv pe arhiepiscopul Cranmer). Sute de clerici care refuzau schimbările promovate de regină au fost nevoiţi
să-şi părăsească parohiile şi să se refugieze pe continent. În ciuda acestor măsuri represive, protestantismul s-a întărit.
După moartea reginei Maria, supranumită „cea sângeroasă", tronul Angliei este ocupat de Elisabeta I, care va
beneficia de o lungă domnie (45 de ani). Iniţial, regina, care era protestantă, a adoptat o atitudine moderată faţă de ambele
credinţe. Parlamentul elaborează, în 1559, Actul de supremaţie prin care regina era declarată „singurul conducător suprem pe acest
tărâm", restabilind anglicanismul. In acelaşi an se votează şi Actul de uniformitate, impunându-se generalizarea cărţii de rugăciuni
publicate de arhiepiscopul Cranmer cu zece ani în urmă.
Cele 42 de articole de credinţă, aprobate în 1553, sunt revizuite şi reduse la 39 de articole. Cu unele modificări,
operate în 1571, acestea vor rămâne, până astăzi, Crezul Bisericii Anglicane.
Anglicanismul - sub aspect doctrinar şi organizatoric - reprezintă un compromis între Reforma de pe continent şi
Catolicism. Cel mai important element al acestei Biserici care şi-a însuşit reforma este păstrarea succesiunii apostolice, prin
episcopat. Ierarhia bisericească a conservat cele trei trepte: episcop, preot si diacon. Biserica este condusă de o federaţie de episcopi,
arhiepiscopul de Cantenbury, primatul Bisericii, fiind recunoscut doar ca primat onorific, nu juridic.
De la protestanţi au preluat: mântuirea numai prin credinţa (sola fide), dar n-au admis predestinaţia, sola Scriptura, înlăturând
Sfânta Tradiţie, Liturghia (însă cu unele elemente din missa catolică), doar două Taine - Botezul şi Euharistia (respingând
transsubstanţierea). Au înlăturat cultul sfinţilor, cinstirea icoanelor - şi învăţătura despre purgatoriu.
De la catolici au păstrat, între altele: Simbolul credinţei, cu adaosul „Filioque", ierarhia cu cele trei trepte, sărbătorile
principale, veşmintele liturgice, semnul Sfintei Cruci, orga, naşii la Botez, diferite alte ceremonii şi ritualuri.
Urmările Reformei anglicane.
În timpul domniei reginei Elisabeta I, au apărut două direcţii religioase:
Puritanii (care doreau să „purifice" Biserica Anglicană de rămăşiţele învăţăturii catolice), numiţi şi prezbiterieni (pentru
faptul că au înlocuit conducerea papală cu sinoade alcătuite din bătrâni - „prezbiteri");
Congregaţionaliştii sau independenţii.
Primii doreau o reformă radicală în favoarea protestantismului, iar ceilalţi o accentuare a dogmelor şi a elementului
sacramental.
Reprezentanţii celor două curente reformatoare au fost alungaţi sub regele Carol al II-lea, în 1660, dar începând cu domnia
lui Wilhelm de Orania (1689-1702) sunt toleraţi. In Scoţia, care se va uni din 1707 cu Anglia, formând Regatul Marii Britanii,
reforma a fost propagată de calvinistul John Knox, care întemeiază aici o Biserică Prezbiteriană.
În Irlanda, Reforma n-a fost primită rămânând catolică. Parte din puritanii persecutaţi se vor refugia din Anglia în
Olanda, întemeind aici o puternică comunitate reformată. Belgia rămâne catolică.

Sper ca te ajuta, daca vrei sa citesti, este dintr-un curs de IBU ISTORIA BISERICII UNIVERSALE, dupa parerea mea Biserica s-a nascut din pace si s-a dezvoltat asa, s-a format prin pace si a dainuit asa, Biserica Adevarata, nu din proteste, nu din scandaluri care au dus la despartirii, toare celelalte confesiunii si deminonatiuni crestine s-au format ba prin rupturi, scandaluri nemultumiri, certuri multe. De exemplu catolicismul s-a format in apus ca doctrina dar despartirea de celelalte scaune(erau 5 in total) s-a facut din cauza ca vroia ca sa puna scaunul constantinopolitan ca I in ordinea dicticilor, dar onorific, de asemenea papa mereu a trimis delegati sinoadelor ecumenice, in 1054 cardinalul Humbert a actionat fara stirea papei aruncand un act de excomunicare a partii rasaritului pe altarul Sfintei Sofia, dar au fost si multe altele, mai ales pretentilor care a facut ca, scaunul Romei sa se desparta de celelalte scaune apostolice si de cel imperial. Protestantii toti s-au desprins prin cearta si nemultumiri, fara duhul pacii, Luter a ordonat duapa inceperea reformei omorarea a numerosi tarani, anglicanismul din nou s-a format ca o religie politica, nu din vointa divina. Toate acestea au sfaramat trist trupul tainic al Bisericii Lui Hristos care era la inceput, dar dainuie pana astazi ca marturie ortodoxia, care este pastratoarea, nu cea mai apropiata, ci in totalitate a invataturii Domnului si Mntuitorului nostru Iisus Hristos, a Caruia Fie slava, impreuna cu Cel fara de inceput Al Sau Parinte si cu Preasfantul si de viata facatorului Duh in veci. Amin!