http://www.scribd.com/......Evul-mediu
http://www.scribd.com/doc/8672691/Miturile-esentiale
http://www.scribd.com/doc/214572/Religiile-lumii


Influenţa religiei egiptene antice asupra religiei creştine.
Doua cazuri de comparatism religios.
Zeiţa Isis – arhetipul egiptean al Fecioarei Maria, zeul Horus, arhetipul Sf. Gheorghe


1.Isis şi Fecioara Maria

Acest studiu abordeaza doua cazuri de comparatismul religios, intre vechiul cult egiptean si influentele pe care le-a exercitat asupra religiei crestine.
Unul dintre cele mai semnificative exemple este acela al zeiţei Isis – Dea Myrionima, „cea cu mii de nume", aşa cum era ea numită de către marinarii orientali în perioada greco-romană – şi a influenţei sale, cel puţinla nivel al reprezentării artistice, al iconografiei Fecioarei Maria din religia creştină. Acestui exemplu i se adaugă dovezi despre alte personaje din religia creştină cu un puternic substrat egiptean, precum Sfântul Gheorghe cel care a ucis balaurul, al cărui arhetip egiptean a fost zeul Horus care a ucis crocodilul Setekh.
*
"The cult of Isis was widespread in the Egypt of the dynastic period. From Egypt it spread northwards to Phoenicia, Syria and Palestine; to Asia Minor; to Cyprus, Rhodes, Crete, Samos and other islands in the Aegean; to many parts of mainland Greece - Corinth, Argos and Thessaly amongst them; to Malta and Sicily; and, finally, to Rome. In the first century BC, Isis was perhaps the most popular goddess in the Eternal City, from which her cult spread to the furthest limits of the Roman Empire, including Britain: her only rival was Mithras."
- Barbara Watterson, The Gods of Ancient Egypt

"Isis's (…) strongest appeal was to the sorrowing wife and devoted mother - every woman could identify with her and she has been seen by some commentators as the archetype of a cult that continues in the Christian churches to the present day."
- Richard Patrick, Egyptian Mythology

Cercetările recente din domeniul egiptologiei şi istoriei comparate a religiilor au semnalat faptul că zeiţa egipteană Isis a fost cea dintâi divinitate pan cosmică, divinitate care, încă din cea mai îndepărtată antichitate orientală, a transcens hotarele naţionale, culturale, de limbaj, precum şi perioadele de timp. Iar în epoca clasică ea a fost supusă, ca mai toate divinităţile acelor vremuri, procesului sincretismului religios, fiind, pe de o parte, identificată cu numeroase divinităţi străine feminine cu aceleaşi atribuite, din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi din zona bazinului mediteranean, iar, pe de altă parte, asociată cu diferiţi zei paredri.[1]

Germenii bisericii creştine primare au apărut datorită mediului cultural şi spiritual efervescent de la începutul erei noastre, în care de multe secole tradiţiile spirituale milenare exportate mai întâi în Grecia chiar înainte de imperiul lui Alexandru cel Mare[2] (dar mai ales din epoca elenistică), iar apoi la Roma, din Egipt şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, au creat condiţiile prielnice pentru ca, pe fondul transformărilor şi frământărilor sociale-politice şi economice această religie să poată apărea şi câştiga teren.
În acest cadru complex divinităţile egiptene şi greceşti au fost în mod deliberat supuse procesului de sincretizare în moduri care au înlesnit culturii elenistice o puternică influenţă. Această influenţă a avut impact asupra Imperiului Roman de mai târziu şi a stabilit un precedent cultural care s-a extins până în era creştină.
Influenţa spirituală a Egiptului antic asupra bisericii creştine primare a fost rezultatul unei moşteniri de lungă durată.[3] Această moştenire era deja cunoscută peste tot în Orientul Mijlociu antic şi în zona mediteraneană, cu mult înainte să apară cultura greco-romană. De peste două milenii naraţiunile despre Isis şi Osiris străbătuseră lumea cunoscută o dată cu comerţul.[4] Cultura greco-romană a reuşit să extindă şi să lărgească această moştenire în interiorul Europei.[5] Pe măsură ce biserica creştină primară a căpătat forţă, ea a absorbit părţi din această moştenire culturală. Creştinismul a adoptat diferite date calendaristice, simboluri, ritualuri şi terminologii ale căror origini se găsesc pe malurile Nilului. Semnificaţia cultului isiac se găseşte în influenţa pe care a avut-o asupra tinerei biserici creştine. O serie de trăsături ale acestuia au fost împărtăşite, împrumutate ori s-au confundat cu creştinismul timpuriu, iar în cele din urmă au fost păstrate cu sfinţenie în tradiţia creştină.[6] Multe aspecte ale creştinismului nu sunt originale acestei credinţe, ci sunt rămăşiţe din creuzetul cultural din care a ieşit creştinismul. Acest fapt NU sugerează că religia creştină este lipsită de autenticitate şi nici că ea ar fi o versiune a cultului isiac[7], ci intenţionează să demonstreze durabilitatea influenţei şi semnificaţiei formelor religioase precreştine. Refuzul recunoaşterii influenţelor tradiţiilor orientale au contribuit la confuzii, neînţelegeri şi erori în felul în care a fost percepută istoria creştinismului. Iar lipsa identităţii culturale pe care o resimt mulţi europeni este legată în parte de lipsa înţelegerii adevăratei naturi şi origini a anumitor forme culturale.[8] Aceasta este din cauză că multe dintre tradiţiile precreştine au fost reambalate la începutul erei noastre.[9]

„The time has come for Christian churches to acknowledge that the roots of the ‘new’ religion they exist to uphold were abundantly watered not just by the Jordan but also by the Nile, and that one of their holy cities long ago was Alexandria. Even when the cause of the monks and the bishops had triumphed the distinction between the ankh and the cross was blurred, and the Sanctus bell still tinkled like the Isiac sistrum."[10]

Paralele între cultul isiac şi creştinism

Următoarele informaţii sunt extrase din lucrarea Isis in the Ancient World de R. E. Witt.[11] Numerele paginilor unde apar aceste informaţii sunt în paranteză.
Atributele zeiţei Isis

Puterea asupra vieţii şi morţii
Cea în puterea căreia este salvarea/mântuirea
Sursa luminii şi înţelepciunii
Mama Divinităţii Supreme (Theotokos)


Simbolismul lui Isis

Luna (148)
Marea (Stella Maris) (148)
Mama (148)
Sora (44)
Peşte / Pescar (250)


Terminologie asociată cu Isis

· Laptele vieţii (292)
· Pâinea cea de toate zilele (84 / 180)
· Mama Divinităţii Supreme / Panagia – Theotokos / Biserica ortodoxă (276) Photismos – iluminarea (152)
· Symbolon – cuvânntul de trecere (152)

Obiecte din ritualul isiac

· Apa sfântă/sfinţită (60 / 165)
· Vestirea/Evanghelia salvării (54)
· Imnuri (91)
· Tămâie/Arderea de aromate (91)
· Drumul şi popasul în ritualul de veneraţie – Staţiile pe drumul Crucii (182)
· Sutana neagră şi anteriul alb (276)

Practici ale ritualului isiac

· Botezul – Mysterion (152)
· Monahismul (94 / 297)
· Celibatul (90)
· Postul (276)

Alte elemente de paralelism

· Numele Isis şi Isus sunt grecizări ale unor nume de origine semito-hamită
(primul caz, al egipteanului Aset, „zeiţa Tronului", sa "a Locului" (sacralizat)), respectiv semită (al doilea caz, ebraicul Yehoshua, „Yahweh este Salvarea").
· Osiris, soţul şi fratele lui Isis, a fost ucis de către fratele său, Seth, iar ulterior,
Isis l-a înviat. Acest concept al învierii a existat cu multe mii de ani înaintea creştinismului şi predatează cultura antică ebraică.
· Împăratul roman Tiberius a închis Isaeumul roman[12] şi i-a crucificat pe preoţii
acestuia. (94) Atât cultul isiac, cât şi creştinismul au fost în mod repetat persecutate de autorităţile romane.
· Hippolytus îi descrie pe membri unei secte creştine gnostice, „Peratae", drept
cei care recunoşteau deopotrivă învăţăturile lui Isis şi ale lui Isus. (195)

„The ritual of the Christian Church owes a considerable and unacknowledged debt to the Egyptian religion that preceded it in the Greco-Roman world."[13]

Specialiştii au comparat cultul lui Isis în Imperiul Roman Târziu şi Cultul Binecuvântatei Fecioare Maria. După ce religia creştină a câştigat popularitate şi a început să se disperseze în Europa, iar apoi peste tot în Imperiul Roman, creştinii au transformat un altar al lui Isis din Egipt într-unul dedicat Mariei, iar în alte cazuri ei „deliberately took images from the pagan world".[14]
Acelaşi Witt făcea observaţia că în tradiţia Bisericii Ortodoxe persistă o serie de influenţe precreştine, multe provenind din anticul cult egiptean. Astfel, figura dominantă în credinţa ortodoxă este Panagia-Theotokos, Prea Sfânta Maică a Domnului[15], a cărei privire îndurerată apare peste tot în aria ortodoxismului, până şi în icoanele de la mânăstirea de pe Muntele Athos, unde nu este tolerată nicio altă prezenţă feminină. Autorul îşi expune chiar propria-i mărturie în cazul sărbătorii ortodoxe greceşti a Panagiei de la Castoria din nordul Greciei, în timpul căreia icoana Maicii Domnului este transportată peste apă pentru o scurtă călătorie /asemenea statuii lui Isis din Templul de la Philae din sudul Egiptului), în timpul Sărbătorii Koemesis la capela de lângă Mavyrotissa, unde este expusă timp de opt zile sub un copac şi venerată înainte de a fi dusă înapoi în lăcaşul său sfânt din Biserica Metropolis.
Tot în zona heladică, mai exact în Arhipelagul Cicladelor, înainte de sosirea creştinismului, fuziunea divinităţilor majore feminine fusese atinsă între Isis şi „trinitara Artemis". Pe insulele Delos, Syros, Andros şi Tenos (principalul loc al Panagiei de astăzi împreună cu imemoriala sa icoană panseptos), cultul egiptean era foarte bine stabilit înainte de începutul erei creştine, cult care funcţiona alături de acelea elenice ale lui Dionysus, Demetra, Poseidon, ale Dioscurilor şi Cabirilor.[16]
Capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopole, cu minunea sa arhitectonică Hagia Sophia, Biserica Sfintei Înţelepciuni, a fost dedicată de împăratul Constantin cel Mare Prea Sfintei şi Binecuvântatei Patroane Fecioara Maria. Nici în acest caz continuitatea cu tradiţia precreştină nu a fost întreruptă. În timpurile precreştine, Byzantium a fost puternic conectat cu personaje divine feminine precum Io şi „purtătoarea de torţă Hekate", iar marea sărbătoare Nauigium Isis dedicată zeiţei egiptene, protectoare a navigatorilor, în variantă romană, începea de-a lungul ţărmurilor sale.[17] Înainte ca celebra catedrală să fie începută şi completată de cei doi arhitecţi ai lui Iustinian, fiecare având acelaşi nume teoforic, Isidorus[18], zeiţa Isis-Sophia era deja binecunoscută în cetatea căreia Constantin şi succesorii săi îi vor da măreţia.[19]
Alte particularităţi din ritualul ortodox pe care istoricii religiilor le-au remarcat ca fiind păstrătoare ale practicilor cultice egiptene antice sunt recuperarea sfintei cruci din mare la Piraeus cu ocazia Festivalului Luminilor (în aceeaşi zi în care „toţi egiptenii scot apă"), precum şi sărbătoarea hagiasmos-ul Evei din satele greceşti.[20]
O asemănare izbitoare între religia antică egipteană şi cea creştină timpurie este aceea referitoare la Prea Sfânta Mamă a lui Dumnezeu aşezată pe tron împreună cu pruncul său divin. Din punct de vedere teologic şi iconografic, asemănarea există.[21] Aici rezidă semnificaţia naraţiunii relatate în Prima Evanghelie despre Fuga în Egipt, mai cu seamă dacă această Evanghelie este considerată ca fiind redactată pentru Biserica din Alexandria.[22] Este de înţeles faptul că doctrina caatolică respinge această relatare ca fiind doar o legendă - parte integrantă din moştenirea Bisericii Copte – o legendă potrivit căreia Isus a fost un copil al Egiptului. În această variantă, Isus nu s-ar fi născut în Palestina, ci în Egipt. Naşterea creştină s-ar fi împlinit în zona Deltei Nilului, la Fayyum, la Ahnas, în Heracleopolis Magna, centrul cultului zeului cu cap de berbec, Arsaphes, pe care o autoritate antică era gata să-l considere drept un fiu al lui Isis, ea însăşi puternică în localitate.[23]
Alte naraţiuni necanonice fac din Egipt ţara în care dondatorul creştinismului a trăit în primii ani ai vieţii sale. Astfel se spune că la Hermopolis, localitate pusă în legătură nu numai cu zeul Thoth, dar şi cu Isis[24] Isus şi-ar fi celebrat prima Liturghie.[25] O altă relatare cel puţin ciudată este aceea potrivit căreia Sfânta Maria a Egiptului, „Stăpâna noastră, prea sfânta şi preacurata Fecioară, Mama lui Dumnezeu", a fost purtată împreună cu fiul ei de către Arhanghelul Gabriel să locuiască în Fayum. Fiind cunoscut fraţilor săi drept „fiul tristeţii", copilul a purtat numel Aour, care aminteşte de Horus, fiul lui Isis, pe numele său egiptean Hr.[26]
Pe lângă elementele oferite de comparatismul religios, o imagine mai coerentă asupra influenţelor orientale şi, a celor cu precădere egiptene, asupra creştinismului timpuriu, trebuie să ţinem seamă şi de un alt fenomen produs de-a lungul mileniilor, remarcat de toţi egiptologii şi ale cărui consecinţe asupra mentalităţii omului de astăzi sunt încă persistente. Este vorba despre fenomenul egiptomaniei. Această fascinaţie a culturii şi civilizaţiei egiptene, experimentată în diverse grade de numeroşi autori cu formaţii diferite – dintre antici, de ex., grecii Herodot şi Platon, filosofii Chaeremon şi Plutarh, Diodorus şi Aelian, romancierii Xenophon şi Heliodorus – a dus în secolul XIX la remarca unui scriitor entuziast, englezul W.R. Copper, ale cărui cuvinte sunt adevărate şi astăzi:
„These works of art, the ideas, the expressions, and the heresies of the first four centuries of the Christian era cannot be well studied without a right comprehension of the nature and influence of the Horus myth. We cannot ignore these facts. We have as Christians no reason to be afraid of them."[27]
Acestora i se mai poate adăuga încă o constatare: fără mama sa Isis, copilul Horus nu ar fi putut exista. Tocmai în lumina acestei realităţi a mitologiei egiptene trebuie să considerăm lupta creştinismului timpuriu, atât de aprigă la Alexandria, împotriva a ceea ce era în acea vreme cel mai persistent şi insidios duşman al său.
Istoricul Will Durant afirma că:
„Early Christians sometimes worshipped before the statues of Isis suckling the infant Horus, seeing in them another form of the ancient and noble myth by which woman (i.e., the female principle), creating all things, becomes at last the Mother of God."[28]
Mai mult decât atât, a existat de la început o confuzie onomastică între numele Isis şi Isus. Din acest motiv, de pildă, un creştin care practica exorcizarea este atestat ca scoţând dintr-un copil boala prin rostirea unei formule isiace, după hieros logos pe care Isis ar fi folosit-o când se adresa lui Horus:
„Let every sickness, suffering and pain cease at once. It is I who speak, the Lord Jesus, giver of healing."[29]
Iar o sursă arabă oferă indicii despre o frumoasă fecioară:
„She has two ears of corn in the hand and sits on a throne. … She protects a small child… called by some Isu."[30]
În aceeaşi sferă sincretică a tradiţiilor vechi şi noi intră şi următoarele exemple. În templul nubian de la Wadi Sebua, figura Apostolului Petru a fost suprapusă peste cea a zeului Amun, iar faraonul Ramses II pare astfel că îl cinsteşte pe sfântul creştin.[31] La Philippi Isis a suportat influenţa creştină, prin aplicarea în laterală a emblemelor noii credinţe, crucea şi porumbelul, fiecare dintre ele amintind nu mai puţin de trecutul isiac.[32]

2.Horus şi Sfântul Gheorghe, nimicitorii de balauri

"În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil." – Isaiah 27:1

"Get back! Crawl away! Get back from me, you snake! Go, be drowned in the Lake of the Abyss, at the place where your father commanded that the slayings of you should be carried out. Be far removed from that abode of Re wherein you trembled, for I am Re at whom men tremble; get back, you rebel, at the knives of his light. Your words have fallen because of Re, your face is turned back by the gods, your heart is cut out by Mafdet, you are put into bonds by the Scorpion-goddess, your sentence is carried out by Maat, those who are on the ways fell you." [The Ancient Egyptian Book of the Dead, Spell 39][33]

Potrivit descoperirilor realizate în egiptologie, arhetipul sfântului creştin Gheorghe trebuie căutat tot în mitologia şi religia antică egipteană, în care se vorbeşte despre zeul Horus care a nimicit dragonul ori şarpele. În numeroase cazuri, acesta este reprezentat sub forma unui crocodil. Reptile, deşi în general venerată peste tot în vechiul Egipt, totuşi, în reprezentările murale din templele de la Edfu şi Dendera crocodilul este subiectul uciderii ritualice. Ritualurile acestor culte "ati-crocodil" îşi găsesc cu uşurinţă originea în relatarea mitologică despre Horus şi lupta lui pentru regalitate împotriva lui Seth. Iar distrugerea finală a crocodilului reprezintă Victoria asupra haosului şi răului. Scena de deasupra din centru ( de pe exteriorul naosului de la Edfu, peretele de răsărit, primul registru) îl arată pe rege direcţionându—şi suliţa cu cap de şoim (simbolul lui Horus) în capul crocodilului, la fel precum Horus şi-a întins suliţa khepesh. Faraonul poartă coroana-hemhemty, cu care se împodobea doar în vreme de războaie şi distrugeri. Relieful este însoţit de un text care trebuia rostit:
"I hold my harpoon! I grasp my spear-shaft! Heir of the Lord of Mesen am I! I embark on my boat near the Lake of Horus and I drive back the steps of all "Those who are in the water." [...] the "hidden ones," I cut to pieces "Burning Mouths."[34]
"Gurile arzânde", sau mai literal "gurile fierbinţi" se refereau la origine la şerpii veninoşi a căror muşcătură era otrăvitoare. În cealaltă imagine (dreapta), Horus de la Edu este înfăţişat stând deasupra unui crocodil, străpungându-i capul cu suliţa. Iată textul însoţitor:
"And behold, the enemies of Re having transformed themselves into crocodiles and hippopotamuses hurled themselves into the water. And while Re-Harakhti was seated [in his boat] and sailing over the water, the crocodiles and the hippopotamuses came nigh, and opened wide their jaws in order to destroy their enemy Re-Harakhti. Then Horus Behedety made haste and came up, with his followers behind him, armed with metal weapons, each one by name having an axe, a spear, and a chain in hand. They speared the crocodiles and the hippopotamuses, and there were brought in forthwith six-hundred and fifty-one rebel-fiends, and they were slain opposite to the city of Edfu."[35]
Herodot observa că "pentru unii egipteni crocodilul este sacru; dar pentru alţii, el nu este, în realitate aceştia considerându-l duşman."[36]
Iar Strabo preciza despre Dendera că este locul "where the people, as compared with the other Egyptians, hold in particular dishonor the crocodile and deem it the most hateful of animals. For although the others know the malice of the animal and how destructive it is to the human race, still they revere it and abstain from harming it, whereas the Denderans track them down and destroy them in every way.[37] […] Apollonopolis (Edfu) also carries on war against the crocodiles."[38]
Plutarch relata că
"In the town of Apollonopolis it is an established custom for every person without exception to eat of a crocodile; and on one day they hunt as many as they can, and, after killing them, cast them down directly opposite the temple. And they relate that Typhon [Seth] escaped Horus by turning into a crocodile, and they would make out that all animals and plants and incidents that are bad and harmful are the deeds and parts and movements of Typhon."[39]
La origine, Seth fusese un apărător al zeului Ra: este reprezentat în barca solară, înfigându-şi suliţa în Apep, şarpele malefic. Iniţial Seth fusese doar unul dintre zeii principali, nu o divinitate a răului şi era numit "fiul lui Nut". Disputa dintre Horus şi Seth fusese rezolvată printr-un contract în avantajul ambelor părţi. "Seth continued to embody the forces ranged against life in the desert, and his anarchic physical power was even harnessed to the cause of good, as he wielded his scepter on the prow of the sun god's boat against the ultimate enemies of order, the chaos beyond creation."[40] "Seth is often included in the crew of the sun-boat; and this proves yet again that he was considered not to be essentially evil but rather to personify the element of strife and conflict which is discernable in the universe."[41] Demonizarea lui s-a produs mult mai târziu, prin Dinastia 20, când a fost asociat cu un şarpe, duşmanul lui Ra. Assman precizează că "in the age of Saites and Persians, the myth of Horus and Seth was taken up and rewritten. The framework of the legal dispute was retained: Seth is arraigned and found guilty; he is punished, and the lament of his cities is described in terms of political defeat."[42] Iar rezultatul a fost mai curând demonizarea decât reconcilierea.
În Cartea Porţilor, monstrul Apep este reprezentat ca un crocodil. În scena de mai jos, acesta este atacat de abebutiu, „harponerii" lui Ra. Apep a fost identificat cu diferite forme de şerpi-monştri şi astfel a avut la fel de multe nume ca şi Ra. Armele sale erau norii, ploaia, tunetul, întunericul şi eclipsele. Armele cu care putea fi înfrânt erau strălucirea şi căldura soarelui şi săgeţi şi suliţe de lumină.


Zeul-şarpe Apep este opusul zeului-soare, o divinitate a întunericului opusă luminii lui Ra. El era arhetipul nenorocirilor şi al răului moral. Răgetul lui puternic răsuna peste tot în Lumea de Dedesubt. În ciclul cotidian, una dintre sarcinile lui Ra era aceea de a-l învinge pe Apep înainte de a putea răsări din nou dimineaţa.
Grecii l-au numit pe zeul egiptean Seth cu numele divinităţii lor, Typhon. Iată cum îl descria Hesiod în Theogonia:
Typhoeus, mighty god, whose hands were strong
And feet untiring.
On his shoulders grew
A hundred snaky heads, strange dragon heads
With black tongues darting out.
His eyes flashed fire
Beneath the brows upon those heads, and fire
Blazed out from every head when he looked round.[43]

Typhon era un vrăjmaş al zeilor, iar Zeus s-a ridicat împotriva lui într-o teribilă bătălie şi l-a învins. Într-o manieră similară. În textul Apocrif veterotestamentar din Cartea lui Daniel, Povestea despre Bel şi Dragonul (ca. sec. I î.e.n.), Daniel nimiceşte "un dragon uriaş venerat de cei din Babylon".(v. 23) pe această filieră, s-a format o tradiţie potrivit căreia dragonul a devenit simbolul unui tip de rău, al vrăjmaşului zeului supreme, iar lupta cu dragonul a devenit lupta binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii.
Este posibil pe de altă parte ca elemente arhetipale ale naraţiunii dragonului ca symbol al răului să se găsească şi în mitul grecesc despre Perseu şi Andromeda. Astfel aflăm de la Appolodor:
"Arriving in Ethiopia, which was ruled by Cepheus, Perseus found the king's daughter Andromeda exposed as prey to a sea monster; for Cassiepeia, the wife of Cepheus, had claimed to rival the Nereids in beauty, boasting that she surpassed them all. The Nereids were enraged by this, and Poseidon, who shared their anger, sent a sea-flood and a monster against the land. Now Ammon [an oracle in Egypt, at Siwa] had prophesied deliverance from this calamity if Cepheus' daughter Andromeda were offered as prey to the monster, and compelled by the Ethiopians, Cepheus had done so and tied his daughter to a rock. As soon as Perseus saw her, he fell in love, and promised Cepheus that he would destroy the monster if he would give him the rescued girl as a wife. When oaths had been sworn to this effect, Perseus confronted the monster and killed it, and set Andromeda free."[44]


Trebuie remarcat că naraţiunea despre dragon se găseşte în toată lumea, adesea în legendele populare, despre care Frazer nota :
„The story varies in detail from people to people, but as commonly told runs thus. A certain country is infested by a many-headed serpent, dragon, or other monster, which would destroy the whole people if a human victim, generally a virgin, were not delivered up to him periodically. Many victims had perished, and at last it has fallen to the lot of the king's own daughter to be sacrificed. She is exposed to the monster, but the hero of the tale, generally a young man of humble birth, interposes on her behalf, slays the monster, and receives the hand of the princess as his reward. In many tales of the monster, who is sometimes described as a serpent, inhabits the water of a sea, a lake, or a fountain. In other versions he is a serpent or dragon who takes possession of the springs of water, and only allows the water to flow or the people to make use of it on condition of receiving a human victim."[45]
Cultul creştin al Sfântului Gheorghe îşi are originea în 313 e.n., anterior neexistând nicio menţiune despre acesta. Probabil că martirul atestat istoric Gheorghe a fost o victimă a persecuţiilor creştine din timpul împăratului Licinius (308-324 e.n.), deşi multe surse îi menţionează moartea în 303 sub Diocleţian. Se spune că Gheorghe se npscuse în Cappadocia din părinţi nobili şi creştini. La moartea tatălui său, Gheorghe şi-a însoţit mama în Palestina, ţara sa natală. Având o constituţie puternică şi robustă, Gheorghe a ajuns soldat şi a dobândit un grad înalt în armată. Când împăratul a început lupta împotriva creştinismului, Gheorghe şi-a abandonat jurământul de soldat şi a apărut în faţa împăratului pentru a susţine cauza coreligionarilor săi. Neclintit, împăratul l-a aruncat în temniţa din Diospolis (Lydda) unde a fost torturat, iar apoi, decapitat, deoarece nu abdicase de la credinţa lui în Isus.
Până în sec. V e.n., povestea Sfântului Gheorghe a fost împodobită cu fapte nemaivăzute şi cu minuni. Se spunea că fusese ucis prin dezmembrare, apoi îngropat, apoi prin ardere, de fiecare dată fiind readus la viaţă de puterea lui Dumnezeu. Printre altele, i se mai atribuia învierea unor defuncţi, distrugerea instantanee prin forţa divină a armatelor şi idolilor, etc.
De abia prin sec. XII-XIII acestei legende i-a fost adăugat şi elementul dragon. Este foarte probabil că acest concept şi-a avut originea în texte mai vechi în care guvernatorul Dadianus este descries ca "dragon".
Iată relatarea despre Sfântul Gheorghe aşa cum a consemnat-o unul dintre celebrii egiptologi, E.A.W. Budge:

Now there was a young man whose name was George, the sun of truth and the glorious star betwixt heaven and earth; he was a tribune in the imperial army, and came from Cappadocia. And when he had served his time as tribune and acquired much wealth, he came to the governor Dadianus and wished to be made a count by him. When Saint George had come to the city and saw the frenzied idolatry of the governors and that they had forsaken God, he straightway decided to give up his rank of tribune, saying, "I will become a soldier of my Lord Jesus Christ the King of heaven." And when he had distributed all his wealth and given what he had to the poor, he rushed into the presence of the governors and cried out, saying, "Cease your frenzy, O governors, and proclaim not to be gods the things which are not gods; let the gods who have not made heaven and earth perish! As for me, I will worship one God, the Father of our Lord Jesus Christ and the Holy Spirit." The dragon looked at him, and said, "Every person who has gone forth from the benevolent guidance of the gods perishes, and as for us, we worship things which are beneath the heavens, for the gods Fire and Sun appear to us as mighty beings; know now that thou hast not only despised us, but thou hast also despised the righteous gods. Offer sacrifice then to the gods and to Apollo who is the saviour of the whole world, and be convinced that the gods who thou humblest know those who honour and obey them, and know how to punish those who disobey them. And now, tell me from whence thou comest? what is thy name? and for what purpose hast thou come hither?" Saint George answered, and said, "The chief name which I bear is Christian, I am by birth a Cappadocian, I was a soldier in a famous company, and I performed my duties of tribune satisfactorily in Palestine where it served. Who are the gods whom thou wouldst force me to worship, O king?" The governor said to him, "I desire thee to worship Apollo who hung out the heavens, and Poseidon who made fast the earth." Saint George answered and said, "Neither for thy sake, O evil dragon, nor for that of the governors thy companions will I speak about the righteous ones and thy dead god, but for the sake of these multitudes here present. Whom wouldst thou compel me to worship, O king? Peter the chosen one of the Apostles, or Apollo who corrupts the whole world? To which of these would thou have me offer sacrifice? to Elijah the Tishbite who was an angel upon earth and who walked upon earth and was taken up to the gates of heaven, or to Scamandros the sorcerer who worked enchantments by fire and who led many people astray, who committed adultery with Timetia (Demeter?), who begat Saar and Sarphat the ophani of the warrior of the city of Pontus, whose deeds were evil and who were cast into the abyss of the sea? Tell me, O king, to which of these wouldst thou give judgment? to Samuel who prayed to God, or to Poseidon the destroyer of the ships of the sea? to Antaeus and Herakles, or to those of the Martyrs and Prophets who wear crowns? Tell me, O king, to which of these wouldst thou give judgment? to Jezebel the slayer of the prophets or to Mary the Virgin the mother of my Lord Jesus Christ? Be ashamed, O king, for the things which thou worshippest are not gods, but deaf idols.[46]

Până la 1275, legenda Sfântului Gheorghe şi a dragonului a devenit popularizată prin iconografia bisericească. Iată ce povestea în acele timpuri Jacobus de Voragine, Arhiepiscop de Genoa în Legenda de Aur (Aurea Legenda[47]) sau Vieţile Sfinţilor::

George was a knight, born in Cappadocia. Once he came in to the province of Libya, to a city called Silene. By this city was a pool or a pond like a sea, where dwelt a dragon that poisoned the country around. One time the people gathered to slay him, but when they saw him they fled. And when the dragon came near the city he poisoned the people with his breath, and so the people of the city gave him, every day, two sheep to feed him, so that he should do no harm to the people. And at length, when the sheep failed, a man and a sheep were taken. Then an ordinance was made in the town that one should be taken from the children and young people of the town by lot, and every one as it fell, were he gentle or poor, should be delivered when the lot fell on him or her. So it happened that many in the town were then delivered, until at length the lot fell upon the king's daughter. The king was sorry, and said unto the people: "For the love of the gods take gold and silver and all that I have, and let me have my daughter." They said: "How sir! You have made and ordained the law, and our children are now dead, and you would do the contrary. Your daughter shall be given, or else we shall burn you and your house."
When the king saw he could no more do, he began to weep, and said to his daughter: "Now shall I never see your marriage." Then he returned to the people and demanded eight days' respite, and they granted it to him. And when the eight days were passed they came to him and said: "You see that the city perishes." Then the king arrayed his daughter as a bride, and embraced her, kissed her, and gave her his benediction. After, he led her to the place where the dragon was.
When she was there George passed by, and when he saw the lady he demanded her to tell him what she was doing there, and she said: "Go your way fair young man, that you not perish with me." Then said he: "Tell me why you are here and why you weep, and fear nothing." When she saw that he would persist, she told him how she was delivered to the dragon. Then said George: "Fair daughter, fear nothing for I shall help you in the name of Jesus Christ." She said: "For God's sake, good knight, go your way, and abide not with me, for you may not deliver me." As they spoke together, the dragon appeared and came running to them. George was upon his horse, and he drew out his sword and, making the sign of the cross, rode hardily against the dragon that came toward him, and smote him with his spear, seriously injuring him, and threw him to the ground. He then said to the maid: "Give me your girdle, and bind it about the neck of the dragon, and be not afraid." When she had done so the dragon followed her, now a meek and gentle beast. She led him into the city, and the people fled by mountains and valleys, and said: "Alas! Alas! We shall all be killed." Then George said to them: "Fear nothing, believe in God, in Jesus Christ, and be baptized, and I shall slay the dragon." Then the king was baptized and all his people, and George slew the dragon and smote off his head, and commanded that he should be thrown in the fields. They took four carts with oxen and took him out of the city.

În acest fel, pornind de la arhetipul egiptean antic, suportând şi alte influenţe din spaţiul mediteranean (greceşti şi evreieşti), imaginea soldatului creştin martirizat Gheorghe a devenit simbolul victoriei creştinului canonizat de biserică, ca întrupare a dreptei credinţe, asupra simbolicului dragon care a devenit sinonim cu forţele răului şi cu vrăjmaşul lui Dumnezeu.


[1] Osiris, Serapis, Dionysus şi Mithras în particular.
[2] Alexandru I al Macedoniei (356 – 323 î.e.n.) a cucerit Egiptul şi a întemeiat oraşul Alexandria, în nordul acestuia, la Marea Mediterană. Foarte rapid, Alexandria a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale şi culturale în toată regiunea mediteraneană şi a Orientului Mijlociu. Unul dintre generalii lui Alexandru I şi proaspăt desemnatul cârmuitor al Egiptului a însărcinat doiu experţi în teologie pentru a sincretiza tradiţiile religioase ale Greciei şi Egiptului. Cf. P.M. Frazer, Ptolemaic Alexandria, I-III,
[3] Egiptul dinastic apăruse cu peste 30 de secole înainte de naşterea întemeietorului religiei creştine. Cel mai mare centru spiritual al lumii antice era localizat la Karnak, în Egiptul de Sus, pe malul Nilului, în apropiere de necropola regală din Valea Regilor. Acest complex cultual atrăgea pelerini religioşi din tot Orientul Mijlociu şi zona mediteraneană. Mitologia religioasă a egiptenilor care punea accent pe moartea şi renaşterea zeului Osiris a influenţat mai târziu tradiţia ebraică, precum şi venerarea la greci a lui Zagreus şi Dionysos.
[4] Comerţul egiptean atinsese în partea de răsărit regiunea Afganistanului, la nord Marea Neagră, la sud Africa centrală, iar la apus, Libia. Creta, Grecia mycenianană, Asia Mică, Cipru şi Palestina erau parteneri comerciali obişnuiţi încă de la începutul epocii dinastice egiptene.
[5] Cetăţile comerciale greceşti precum Athena, corint, Milet au cunoscut încă de timpuriu cultul isiac.
[6] Aceasta se aplică în mod particular cinstirii Fecioarei Maria. Aceasta a împrumutat o serie de simboluri şi titluri de la Isis, fiind reprezentată în veşminte negre – o trăsăstură comună a cultului isiac.
[7] O serie de scriitori au încercat să folosească asemănările dintre creştinism şi tradiţia precreştină ca pe o armă cu care să atace biserrica modernă. Pe de altă parte, alţii, la polul opus, încă din timpurile bisericii primare, au încercat să nege cu vehemenţă orice element pe care aceasta l-a împrumutat din cultul isiac ori din tradiţiile religioase orientale antice. Aceste atacuri sunt produsele clare ale intoleranţei religioase şi nu reprezintă nicidecum o cercetare ştiinţifică autentică.
[8] Tradiţiile spirituale ale strămoşilor noştri pre-creştini sunt etichetate şi astăzi în anumite medii drept simpliste, ori sperstiţii. Iar termenul "păgân" încă se referă, în mod eronat, la credinţele precreştine.
[9] Edictul lui Theodosius I (346-395 e.n.), publicat la Constantinopole, a stabilit religia creştină drept religia oficială de stat (380 e.n.) şi singura formă legitimă de cult religios, toate celelalte culte fiind interzise (391 e.n.). Edictul promova distrugerea templelor, altarelor, sanctuarelor şi cărţilor necreştine peste tot în Imperiul Roman. Consecinţa cea mai tragică a acestor evenimente a fost arderea Serapeumului şi a bibliotecii din Alexandria unde mii de rulouri cu lucrări literare, ştiinţifice ori religioase au fost pierdute pentru totdeauna din cauza intoleranţei religioase.
[10] R. E. Witt, Isis in the Ancient World, The Johns Hopkins University Press 1997, 280.
[11] Potrivit descrierii de pe copertă "R. E. Witt's acclaimed Isis in the Ancient World is the first study to document the extent and complexity of the cult's influence on Graeco-Roman and early Christian culture." Iată şi câteva recenzii. "Particularly stimulating is the attempt to assess the impact of the Isis cult on Christianity. Here Dr. Witt is able to deploy his wide knowledge of the religion of the Byzantine era and its sequel in Greek Orthodoxy, and he is also able to correct the severe underestimation of the moral appeal of the Isis cult which has hitherto prevailed among historians of Christianity." -- J. Gywn Griffiths, Journal of Egyptian Archaeology; "Distinguished for its learning and its use of fascinating and little-known iconographic material... The importance of this study, both for the history of religions and of Graeco-Roman society, lies in the evidence, assembled and interpreted, of a widespread desire to worship a goddess who embodied maternal compassion and omnipotent wisdom." -- History Today; "This is in many ways a pioneering book by an author who knows how to use archaeological as well as literary evidence. It is an important contribution to an understanding of the religious attitudes of ordinary men and women who lived under the rule of the Caesars... [It is a ] well-written, well-planned, and finely illustrated work [that] contributes powerfully to our knowledge of significant aspects of the Graeco-Roman world." -- Times Literary Supplement.
[12] Isaeumul era un sanctuar ori un templu din perioada greco-romană în care se adunau credincioşii cultului isiac pentru a-şi venera divinitatea, pe Isis. Tacitus scrie că după asasinarea lui Iulius Caesar a fost înălţat un templu în onoarea lui Isis. Augustus l-a suspendat şi a încercat să-i aducă pe romani înapoi la divinităţile romane strâns associate cu statul. În cele din urmă, împăratul roman Caligula a renunţat la îngrijorarea augustană cu privire la cultele orientale. În timpul domniei sale, la Roma s-au pus bazele festivalului isiac. Potrivit lui Iosephus Flavius, Caligula se îmbrăca în veşminte feminine şi participa la mysteriile instituite de el, iar în epoca elenistică Isis obţinuse "un nou rang, acela de divinitate conducătoare a lumii mediteraneene". Vespasian şi Titus practicau incubaţia în Isaeumul roman, iar Domitian a construit un alt Isaeum împreună cu un Serapeum. Într-un basorelief de pe arcul său triumphal de la Roma, Traian apare înaintea lui Isis şi Horus, prezentându-le ofrande votive de vin. (Cf. R.E Witt, Isis in the Ancient World, Cap. 17: "The Goddess Darling of the Roman Emperors", 1997, 235,) Iar Hadrian îşi decorase villa de la Tibur cu scene isiace. Galerius o consider ape Isis protectoarea sa. (Cf. Idem, 51)
[13] R. E. Witt, Isis in the Ancient World, p.184.
[14] „The ritual of the Christian Church owes a considerable and unacknowledged debt to the Egyptian religion that preceded it in the Greco-Roman world". Cf. R. E. Witt, Isis in the Ancient World, p. 184.
[15] R.E. Witt, op. cit., publicată iniţial sub titlul "Isis in the Graeco-Roman

Primii crestini au adoptat mitologia si conceptele din dualismul Zoroastrian. Religia lui Zoroastru credea intr-un singur zeu, Ahura Mazda, iar in opozitie cu acesta era Angra Mainyu, zeul cel rau. Potrivit mitologiei Zoroastriene, aceste doua fiinte erau aproape la fel de egale si erau blocate intr-o batalie cosmica permanenta: bine vs. rau. Angra Mainyu, potrivit mitologiei, s-a revoltat impotriva lui Ahura Mazda si era responsabil pentru tot raul din lume, in timp ce Ahura Mazda era responsabil de toate lucrurile bune. In ziua judecatii de apoi, Zoroastrienii cred ca Ahura Mazda il va invinge pe Angra Mainyu, iar acesta impreuna cu tot raul, vor disparea definitiv. Acest dualism a aranjat scena pentru integrarea conceptului Platonic de "dumnezeu".
Crestinismul de ieri si crestinismul de astazi – evolutie
Crestinismul a aparut in timpul domniei imparatilor Augustus si Tiberius, in provincia romana ludeea, si constituia o miscare evreiasca ce-l considera pe lisus Hristos drept mult asteptatul Mesia si Fiul lui Dumnezeu. lisus sustinea ca, prin dragostea sa fata de oameni, implinea poruncile lui Dumnezeu, asa cum era scris in Vechiul Testament. Rastignirea lui Hristos a fost interpretata de discipolii sai ca jertfa pentru salvarea umanitatii; insa nerespectarea promisiunii de a se intoarce la „sfârsitul veacurilor", care se credea a fi, i-a nelinistit puternic pe primii crestini. Sub conducerea apostolului Pavel, tanara comunitate religioasa a decis sa inceapa o misiune prin care mesajul de mantuire al lui Hristos sa fie transmis necredinciosilor. In centrele cu populatie numeroasa de pe intreg teritoriul Imperiului Roman au aparut comunitati misionare crestine, desi monoteismul strict si relatia lor ambigua cu puterea de stat au provocat suspiciuni de neloialitate si conspiratie. Perioadele de toleranta instabila au alternat cu cele de persecutii sangeroase, in care refuzul evreilor si al crestinilor de a-l venera pe imparat era folosit asemenea unui test cu turnesol.
In sec. III d.Hr. Imperiul Roman a fost marcat de o serie de crize politice, religioase si culturale. Invazia popoarelor „barbare" in multe zone de frontiera ale imperiului solicita implicare armata, reducand puterea centrala. Imparatii proveniti din randurile conducatorilor militari au incercat sa unifice imperiul sub o singura religie sau cult, plasand din nou crestinismul in umbra. Diocletian a recunoscut nevoia unor centre si a unor administratori in interiorul imperiului si a instaurat tetrarhia, o forma de conducere in care patru conducatori aveau rangul de imparat. Insa acest sistem s-a dizolvat dupa ce Diocletian nu a mai fost la putere.
Cu o mana ferma si abila, imparatul Constantin a reusit din nou sa unifice puterea in interiorul imperiului. Fiind constient de potentialul crestinismului, s-a folosit de religia cea noua pentru a-si consolida domnia. In schimbul unui statut favorabil, crestinii au abandonat atitudinea sceptica fata de stat si au adoptat organizarea si structura juridica romane.
Constantin cel Mare si succesorii sai au exercitat un control statal si o conducere stricta asupra Bisericii. In cele din urma, Teodosiu a proclamat crestinismul drept religie de stat. Prin impartirea statului fiilor sai, el a fost si personalitatea care a provocat scindarea definitiva a Imperiului Roman.
Biserica, intarita de expansiunea crestinismului, incerca acum sa obtina putere laica prin juraminte de credinta in fata a diferiti monarhi. Disputa teologica asupra doctrinei Sfintei Treimi si a adevaratei naturi a lui Hristos a incitat grupurile rivale aflate in lupta pentru puterea papala, fiecare fiind sustinut de suverani inamici. Aceste dispute au dus la cateva schisme in interiorul Bisericii Rasaritene si la un sentiment tot mai acut de instrainare intre Biserica Rasariteana si cea Apuseana, care intr-un final va determina separarea lor. In Rasarit, imparatul continua sa fie un exponent solid al puterii, sub care se aflau numerosi patriarhi cu acelasi rang. In Apus, papa se folosea de pozitia sa unica si de puterea instabila din diferite regiuni pentru a-si spori autoritatea si statutul.
Biserica a devenit sustinatoarea culturii si educatiei. Multe dintre realizarile culturale remarcabile le revin calugarilor, care au respins ascetismul auster al primilor pelerini si patriarhi, dedicandu-se atat servirii lui Dumnezeu, cat si umanitatii. Deviza ordinului intemeiat de Benedict de Nursia, Ora et labora (rugaciune si munca), acorda o importanta egala meditatiei si implicarii active in viata cotidiana. Primele manastiri erau atat centre stiintifice, cat si spirituale. Scrierile din perioadele greaca si romana se pastrau in bibliotecile manastirilor. Evul Mediu crestin era caracterizat de conceptia divina a creatiei, in care datinile „pagane" primordiale aveau de asemenea locul lor.
Filozofia Antichitatii era pretuita, desi se preda la un nivel inferior comparativ cu credintele si teologia contemporana. Multe abatii si-au deschis propriile scoli. De asemenea, comunitatile monastice se ocupau de agricultura si negot, impartasind cunostintele populatiei locale. Un alt domeniu de interes al abatiilor era cercetarea plantelor medicinale si a metodelor de vindecare.
Afacerile economice prospere, alaturi de donatiile generoase, au favorizat cresterea rapida a bogatiilor si proprietatilor Bisericii; ceea ce prevestea un conflict intre puterea religioasa si cea laica. In zonele in care viata monastica parea sa isi piarda din putere, au fost initiate miscari de reforma, precum cele din abatiile Cluny si Gorze. In cinstea lui Dumnezeu s-au inaltat cladiri. Prima perioada artistica europeana considerabila de dupa sfârsitul Antichitatii a fost cea romanica, cu formele ei masive clasice, ea fiind urmata de perioada gotica, ale carei catedrale cu turnuri semete se inaltau spre cer asemenea unor degete indreptate in sus.
Criza crestinismului
Inca din timpul reformelor din sec. XI, crestinismul european se afla intr-o criza de identitate, ceea ce a permis curentelor care criticau Biserica sa-si sporeasca puterea. Miscarile radicale pentru reforma si cei care credeau in „sfârsitul veacurilor", cum ar fi arnoldinii, catarii, albigenzii si valdensii, se plasau in afara Bisericii, care a recurs, la randul sau, la persecutii tot mai frecvente. Inchizitia a devenit un instrument infricosator de control si opresiune religioasa. Odata cu recunoasterea „ordinelor de cersetori", Biserica a sperat sa reduca din criticile repetate la adresa bogatiei sale si a naturii laice a papalitatii. „Disputa saraciei", provocata de franciscani in sec. XIV, in care se punea sub semnul intrebarii dreptul Bisericii la putere laica si avere, a fost folosita de regele Frantei pentru a submina statutul papei. Necesitatea unor cercetari filozofice si stiintifice independente de Biserica incepuse sa se faca auzita.
In zilele noastre
Diferentele dintre confesiuni continua sa provoace dezbateri intre crestini, desi multi dintre acestia cauta sa ajunga la armonie prin dialoguri deschise si acte de caritate.
In prezent, teologia crestina isi pune intrebari privitor la compatibilitatea dintre realitatile moderne si o viata evlavioasa. Teologia este preocupata si de istoria moderna si de adaptarea limbajului. Bisericile crestine din democratiile occidentale respecta libertatea constiintei, implicându-se totodata in solutionarea problemelor etice, sociale, dar si politice. In unele parti ale lumii, crestinii sunt dezavantajati, reprimati si persecutati din cauza credintei lor.
In ultima vreme, crestinismul abordeaza aspecte ale vietii moderne, precum consecintele economice si sociale ale globalizarii, operarea si monitorizarea mijloacelor de comunicare in masa, pledand si pentru dialogul dintre teologie si stiintele naturii. Unul dintre cele mai frecvente si controversate subiecte de discutie este etica medicala in cazurile de diagnosticare si tratament prenatal, in ingineria genetica, cercetarea pe baza celulelor stem si eutanasie.
In America de Nord si in Europa a aparut teologia feminista, care doreste sa obtina egalitatea intre sexe in religie. Importanta crescanda a crestinismului in tari cu trecut colonial este asociata cu teologia eliberarii. Adeptii considera ca lisus ii salveaza nu numai de condamnarea spirituala, ci si de nedreptatea sociala pamanteasca si de inegalitatea economica. Avand o influenta foarte mare in America Latina, aceasta miscare are un caracter socialist si lupta pentru progres respingand ajutorul tarilor dezvoltate.
Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) este o asociatie ce cuprinde aproximativ 400 de milioane de crestini din Africa, Asia, Caraibe, America Latina, Orientul Mijlociu si regiunea Pacificului, peste 340 de biserici si comunitati bisericesti din peste 100 de tari. Dintre acestea, majoritatea sunt biserici ortodoxe; de asemenea, numeroase biserici aparute in urma reformei protestante, precum cea anglicana, cea baptista, cea luterana, cea metodista si cea reformata, dar si multe alte biserici afiliate si independente. Biserica romano-catolica nu face parte din CMB.
Relatia bisericilor crestine cu alte religii mondiale, precum iudaismul, islamul, hinduismul si budismul, se caracterizeaza, in primul rand, prin eforturi de mentinere a pacii, dar si prin actiuni in vederea unui fructuos dialog inter-religios si intercultural. Intalnirile internationale si inter-religioase de rugaciune pentru pace, organizate de papa loan Paul II in 1986 si 2002, sunt considerate un act fara precedent de toleranta religioasa, care a intarit increderea reciproca intre conducatorii religiosi si a generat initiative concrete de cooperare in vederea mentinerii pacii si intelegerii intre oameni ce impartasesc diverse confesiuni si viziuni asupra lumii.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook