Iisus Hristos a existat.Dovezi:http://www.gotquestions.org/Romana/existat-Iisus.html
Mai cititi pe www.everystudent.ro articolul" Dincolo de credinta oarba" si multe altele despre Mantuitor.
Inca ceva niciun om nu a spus, niciun arheolog nu a negat existenta lui Iisus Hristos.Ba chiar arheologii au gasit mormantul lui Iisus,giulgiul,locul unde a fost rastignit si mai ales au confirmat veridicitatea existentei acestor locuri! Deci ce mai vreti? Ce parere aveti?

Iisus Hristos este Calea, Adevarul si Viata!

Pun pariu ca oricate dovezi ai aduce niciun ateu nu va incepe sa creada in Dumnezeu.

Siteurile acelea au credibilitate nula. Daca erau siteuri istorice, atunci desigur aveau credibilitate, deoarece istoria este obiectiva prin propria ei natura si nu are nici-un scop sa modifice realitatea pentru a favoriza anumite "variante ale adevarului".

Nici un istoric nu a pomenit ceva de vreun mesia care invia morti, mergea pe apa, vindeca orbi etc
mesanici au existat multi asta o recunosc si evrei dar ei au fost doar simpli oamenii

"Cum putem crede în mod rezonabil că Isus Hristos a existat şi mai ales că a făcut minuni extraordinare, atunci când niciun istoric, niciun scriitor contemporan n-a vorbit de el, cu sau fără minuni?
Tacit, care a trăit între anul 54 şi 140, a cărui istorie abundă în detalii de mică importanţă, l-a ignorat pe Isus Hristos. Suetoniu (65-135), istoricul minuţios al doisprezece Cezari, l-a ignorat pe Isus Hristos. Quntilian, ilustrul orator, născut în timpul lui Claudius, l-a ignorat pe Isus Hristos; el a cărui carte „De l’Institution oratorie" (Despre oratorie), unul dintre cele mai frumoase monumente din literatura latină, a analizat toţi oratorii, avocaţii şi sofiştii-predicatori. Pliniu cel Bătrân, născut în timpul lui Tiberius, mort în timpul lui Titus, a fost un admirabil naturalist, îmbinând ştiinţa naturii cu povestiri ale faptelor celebre din timpul său şi el l-a ignorat pe Isus Hristos; şi nepotul său, Pliniu cel Tânăr, ale cărui nenumărate scrisori, vioaie şi instructive ca acelea ale Doamnei de Sévigne, acoperă totul, nu ştia nimic de Isus Hristos, chiar şi în scrisorile sale către Traian, unde pomeneşte creştinii ca pe o sectă desprinsă din Iudaism. Epictet, marele moralist, filozoful de analiza căruia nicio credinţă religioasă nu a scăpat, l-a ignorat pe Isus Hristos; el care s-a născut în Asia Mică, care a venit la Roma în timpul lui Nero şi a fost exilat în timpul lui Dominiţian, el ale cărui lucrări au fost păstrate de discipolul său Arrian. Pomponius Mela, care a scris în anul 43 (la zece ani după miracolele nemaipomenite din Vinerea Mare) marea si savanta sa lucrare „Descrierea Pământului", a scris geografia în maniera lui Strabon, adică a alăturat descrierii fiecărei ţări studiate de el principalele evenimente care s-au petrecut; şi este complet mut pe subiectul Isus Hristos, atunci când vorbeşte de Iudeea!
Şi Plutarh? S-a născut în anul 50, la Cheroneia, în plină Grecie, în această ţară unde Biserica afirmă că discipolii lui Mesia Isus s-au răspândit după Rusalii, că au propovăduit, că au înfăptuit minuni spectaculoase în urma cărora mulţimea se convertea; a murit în anul 120; a petrecut treizeci de ani la Roma, unde miracolele creştine au explodat extraordinar, până în mijlocul Colossemului, sub ochii mulţimilor, ne spun preoţii. Plutarh avea, ca şi istoric, o specialitate: scria biografia tuturor oamenilor celebrii, fără să neglijeze culegerea legendelor uimitoare, iar el n-a scris biografia lui Isus Hristos!
Şi Seneca? s-a născut la Cordoba, în anul 2 şi a murit la Roma, în anul 66, el a fost contemporan cu omul-dumnezeu; a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la curtea imperială; el a fost la Roma, între 51 şi 64, când s-a produs lunga luptă între minunile lui Simon Petru şi cele ale lui Simon de Gitta, luptă încheiată cu moartea tragică a celui din urmă, au zis papii infailibili. Acest Simon, şef al unei secte samaritene, se certase în Iudeea cu Petru şi s-au angajat apoi la o competiţie serioasă, pentru prestigiu. Petru reda vederea orbilor, dezumfla ciroticii, învia morţii, în numele lui Isus Hristos; Simon de Gitta opera în numele unui Duh Sfânt, pe care îl numea Pneuma Hagion, iar minunile sale nu erau o bagatelă, nicidecum, deşi de o altă factură: la porunca sa, statuile din locurile publice coborau de pe soclu şi jucau pe stradă; el a aruncat o seceră în aer şi aceasta a mers pe câmpul din apropiere şi a făcut singură munca a zece agricultori; într-o seară, când lipsea lumina dintr-o sală de conferinţe, Simon a chemat luna, aceasta a coborât reducându-şi dimensiunea, a intrat în sală şi s-a ţintuit la o oarecare distanţă de plafon, pentru a lumina participanţii tot timpul necesar. În sfârşit, în prezenţa curţii imperiale, senatorilor şi oamenilor, Simon de Gitta s-a ridicat în cer, într-un car de foc, apărut instant la cererea sa, dar Petru, la rândul său, l-a invocat pe Isus Hristos şi carul a dispărut, iar magicianul Simon a căzut de la o înălţime de sute de metri, rupându-şi picioarele în cădere; de ciudă, el s-a aruncat imediat de la o fereastră şi, de data aceasta, s-a sinucis. Toate acestea sunt convingeri religioase fundamentale... Ei bine, Seneca, care a scris mult, n-a zis nimic despre aceste minuni; este adevărat că, mai târziu, călugării au distrus şi au făcut să dispară tratatul său „Mişcarea Terrei", care a fost, fără îndoială, contrar ideilor dogmatice despre pământul plat şi imobil, cu un soare care se deplasează şi tratatul său „Despre Superstiţii", care, foarte probabil, dacă i-a menţionat pe creştini, nu îi trata cu suficient respect sau le expunea primele lor legende, diferite de evanghelii.
Şi Philon din Alexandria, un Platon al evreilor, care a trăit o sută de ani (s-a născut în anul 20 î.e.n. şi a murit în anul 80 e.n.), care a mers la Roma şi la Ierusalim, care a filozofat în stilul esenian convingător, care a scris o mulţime de lucrări, conţinând anumite teorii preluate apoi în şcolile teologice creştine; încă unul care l-a ignorat pe Isus Hristos, Petru, Ioan, Paul şi alţi apostoli!
Şi Flavius Josephus însuşi nu ştia nimic de predicile publice ale lui Mesia Isus, nu ştia nimic de miracolele sale, nimic de crucificarea sa publică; Josephus, istoricul evreu, care a relatat toţi Mesia nesemnificativi, care a scris cu lux de amănunte istoria rasei sale şi în special cea a iudeilor până la asediul Ierusalimului, la care a şi participat; născut la patru ani după drama din Golgota şi la treizeci şi unu de ani după marea revoltă a lui Iuda Galileanul, el a cunoscut iudeii creştini, dar pe creştinii de Petru, Pavel, nu!
Haideţi! plecând de la o examinare atentă, domnul Isus Hristos nu este decât un mit, iar adevărul fabricării legendei sale se întrevede, ca şi munca subterană şi latentă care a pus puţin câte puţin baza unei noi religii, venită la momentul potrivit pentru a înlocui vechiul păgânism greco-roman care se surpa. Necazul, care, prin mâna lui Titus, a lovit naţiunea iudaică, a împărţit acest popor împrăştiat de Cezari în două categorii: unii, inflexibili, încăpăţânaţi, au persistat în credinţa părinţilor lor; alţii, mai abili, s-au aplecat, tatonând şi disimulându-se la început, sub jugul cuceritorilor, câştigând în cele din urmă, în ziua în care Constantin a realizat că tronul imperial ar putea beneficia de noua religie.
Iudeo-creştinismul are prezentul; iudaismul încă mai speră să aibă viitorul. Ambele religii greşesc: după râsul prolific a lui Voltaire, gândirea liberă face să se retragă toate superstiţiile dezgustătoare sau ridicole; şi viitorul aparţine gândirii libere."

notă: Fragmentul este din lucrarea "Viaţa lui Isus", de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la editura P. Fort - Franţa.

Adrian Copăcianu:
Având în vedere că urmează o mare sărbătoare religioasă – Paştele – şi, ca de obicei, vor fi prezentate pe post de adevăr invenţiile biblice despre crucificarea „dumnezeului întrupat într-un tâmplar ignorant", redau un fragment din concluzia la care a ajuns publicistul francez Leo Taxil, fragment care, cred eu, ar trebui să lumineze şi cele mai întunecate minţi religioase.

„Această legendă [creştină], fabricată cu îndrăzneală post factum, pretindeau că ar fi de o asemenea autenticitate încât era mai presus decât Comentariile lui Cezar, pentru că în istoria mitului lor amestecaseră câteva personaje reale ale epocii atribuite faptelor şi gesturilor pseudo-crucificatului. Dar tocmai ceea ce este stabilit de istoria romană şi de cea iudaică despre aceste personaje reale este chiar ceea ce dovedeşte fără dubii impostura fabricanţilor evangheliilor.

Să îl luăm, de exemplu, pe procuratorul Ponţiu Pilat (Pilat din Pont); adevărată sa istorie a fost scrisă de contemporanii săi, acţiunile sale au fost menţionate de istoricii vremii. Ştim că a fost cavaler roman, că şi-a preluat sarcina la Ierusalim ca al şaselea procurator şi succesor al lui Valerius Gratus, în al unsprezecelea an al domniei lui Tiberius (anul 25 al erei creştine) şi că, după şapte ani, cu o severitate nemiloasă şi chiar cu cruzime, a reprimat o revoltă religioasă care a izbucnit în Galileea; apoi, doi ani mai târziu, adică în anul care a urmat pretinsei crucificări a lui Isus, a avut loc o nouă revoltă foarte violentă, ale cărei detalii sunt cunoscute: pentru a construi un apeduct, el a pus mâna pe comoara Templului şi a fost acuzat de abuz de putere şi de deturnare de fonduri. După un timp, locuitorii din Samaria asupriţi de acest administrator lacom au depus plângere la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, care era superiorul ierarhic a lui Ponţiu Pilat, simplu procurator, care nu avea şi n-a avut niciodată titlul de guvernator pe care Evanghelia i-l atribuie constant(1); reclamaţiile samaritenilor au fost admise de Vitellius, care a trimis un comisar din guvernul său, numit Marullus, să facă o anchetă la Ierusalim şi Pilat, care nu era deloc guvernatorul omnipotent imaginat de Evanghelie, a trebuit să răspundă în faţa comisarului delegat de şeful său Vitellius, singurul guvernator în acea ţară; raportul lui Marullus i-a fost defavorabil lui Pilat, astfel că procuratorul Iudeii a fost obligat să meargă la Roma pentru a se justifica în faţa lui Tiberius. Înainte de a ajunge în Italia (anul 37), Tiberius a murit şi Pilat i-a dat socoteală lui Caligula; destituit de împărat, el nu s-a mai întors la Ierusalim, unde a fost înlocuit de Marullus. Dacă marele proces al lui Isus Hristos a existat cu adevărat, cum de nu găsim nici cea mai vagă menţiune a istoricilor, care, vorbind despre Pilat, povestesc despre această neînsemnată afacere cu apeductul şi de cele două revolte, care nu au avut nicio urmare însemnată şi care nu au condus la formarea niciunei secte?

(1) Nu este decât o mică eroare de detaliu, spun apărătorii Evangheliei. Cu certitudine, nu, răspundem noi. Erori de acest gen nu pot fi comise în documente oficiale, mai ales atunci când ni se spune că evangheliştii, departe de a fi nişte ignoranţi capabili să confunde un procurator cu un guvernator, au primit, prin limbile de foc de la Rusalii, cea mai completă cunoaştere. Să presupunem că unul din contemporanii noştri publică o broşură anecdotică privind apărarea lui Belfort din timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, că se prezintă ca fiind unul dintre asediaţi şi prezintă el faptele necunoscute până atunci de public şi de fiecare dată când vorbeşte de colonelul Denfert–Rochereau, comandant în acel loc, îl numeşte: generalul Denfert–Rochereau. Această eroare grosolană despre gradul şefului militar Belfort nu este suficientă pentru a dovedi că documentul este apocrif şi că autorul broşurii nu este decât un mincinos neruşinat?

Cât despre Irod din patimile lui Isus, el figurează în legenda creştină printr-o gafă pe care un autor inspirat de un zeu al cunoaşterii şi adevărului nu ar fi putut-o comite. În primul rând, trei din cei patru evanghelişti ignoră total acest incident (care joacă un rol crucial în cadrul procesului) al dublei acuzări; Pilat l-a trimis să fie judecat de Irod, iar acesta din urmă l-a îmbrăcat într-o haină albă, ca pe un nebun şi l-a trimis înapoi la Pilat; Doar Luca cunoaşte acest incident capital (cap. 23, v. 6-12); Matei, Marcu şi Ioan nu suflă nici măcar un cuvânt, dar precizează în mod expres că Pilat, după ce l-a interogat pe Isus, l-a comparat cu Baraba, l-a biciuit şi l-a încoronat în bătaie de joc, l-a abandonat la iudei pentru a fi crucificat sub răspunderea lor. Această promenada de la Pilat la Irod este o invenţie personală a impostorului care a semnat Luca.

Însă, acest Luca este prins cu prins cu mâţa în sac, tocmai pentru faptul că l-a imaginat pe Irod în palatul său, înconjurat de gărzile sale, la Ierusalim. Într-adevăr, Irod cel Mare, care a fost regele Iudeii, Irod căruia Evanghelia îi atribuie faimosul masacru al celor douăzeci de mii de bebeluşi de sex masculin, din Bethleem, pentru a fi sigur de uciderea noului născut Mesia, Irod care, conform istoriei, a murit cu patru ani înainte de data atribuită naşterii lui Hristos, acest crud Irod a fost succedat de cei trei fii ai săi, care au împărţit între ei Palestina, cu permisiunea împăratului roman: Archelaus a devenit rege în Iudeea, Samaria şi Edom; Filip a devenit tetrarh peste Bataneea, Trachonitis şi Gaulanitis; Irod Antipas a devenit tetrarh în Galileea şi Pereea. Archelaus n-a domnit decât nouă ani; în urma numeroaselor reclamaţii care i-au fost aduse, Agustus l-a destituit, l-a exilat la Viena (unde a şi murit), i-a confiscat bunurile şi a ataşat statele sale guvernului roman din Siria; de atunci, în Iudeea a fost un procurator şi izraeliţii din Iudeea şi Samaria n-au mai avut rege, nici măcar unul străin de rasa lor. Filip, primul soţ al nepoatei sale Herodias, de care s-a despărţit pentru a o ceda fratelui său Antipas, a domnit treizeci şi şapte de ani ca tetrarh şi a murit fără a lăsa urmaşi; capitala tetrarhiei sale a fost „Césarée de Philippe", astăzi Banias, orăşel situat la izvoarele Iordanului; la moartea sa, Tiberius a anexat statele sale Siriei, aşa cum făcuse Agustus cu cele ale lui Archelaus. Irod Antipas a domnit ca tetrarh până la moartea lui Tiberius, iar apoi a fost deposedat de Caligula, care l-a exilat la Lion şi l-a înlocuit cu nepotul său Irod Agrippa, care a obţinut şi titlul de rege, deşi mai mult onorific, pentru toate vechile teritorii ale lui Irod cel Mare.

Aşadar, în vremea patimilor lui Hristos, nu a existat niciun Irod la Ierusalim; Tronul lui Irod cel Mare, care fusese ocupat de fiul său Archelaus, era gol de douăzeci şi şapte de ani; Irod Antipas, tetrarh al Galileii, avea palatul la Tiberias, nu la Ierusalim; noul Irod, respectiv Irod Agrippa, care, de asemenea, a fost tetrarh al Galileii, având şi titlul de rege al Iudeii, n-a revenit la palatul din Ierusalim al bunicului său Irod I şi al unchiului său Archelaus decât după patru ani de le pretinsa dramă din Golgota. Astfel că, sub nicio formă, Isus nu ar fi putut fi trimis de Pilat la vreun Irod.
În fine, cât despre cei doi mari preoţi Ana şi Caiafa, care joacă un rol important în legenda creştină, ei nu puteau figura sub nicio formă, având în vedere că primul era mort de mult timp iar al doilea n-a existat niciodată; ceea ce dovedeşte încă o dată că inventatorii celor patru evanghelii au fost străini de Ierusalim şi chiar ignoranţi în domeniul istoriei preoţilor iudei.

În primul rând şi ca de obicei, cei patru farsori sunt în dezacord: potrivit lui Matei, Mesia, imediat după arestarea din grădina Măslinilor, este condus direct la Caiafa şi de aici este trimis la Pilat. Matei îl ignoră cu desăvârşire pe marele preot Ana; potrivit lui Marcu, omul-dumnezeu arestat de gărzile Sinedriului este condus la marele preot, care, după ce l-a interogat şi l-a declarat blasfemator, l-a condamnat la moarte şi l-a dat pe mâinile lui Pilat. Marcu nu-l numeşte pe acest mare preot în niciun fel, nici Ana, nici Caiafa; potrivit lui Luca (cap. 3, v. 2), Ana şi Caiafa erau amândoi mari preoţi în acelaşi timp, deşi, indiferent de epocă, funcţia de mare preot la iudei n-a fost niciodată exercitată decât de o singură persoană, dar Luca, care comite această eroare când e vorba de propovăduirea lui Ioan Botezătorul, când e vorba de patima lui Hristos, nu spune decât de un singur mare preot căruia nu-i menţionează nici măcar numele; potrivit lui Ioan, Mesia este trambalat de soldaţii evrei din grădina Măslinilor la Ana, caracterizat de acest evanghelist nu ca mare preot, ci ca socru al marelui preot Caiafa; Ana l-a legat fedeleş şi l-a trimis la Caiafa, care nu l-a interogat, nu l-a condamnat, limitându-se pur şi simplu să-l reexpedieze la Pilat, iar acesta nu s-a spălat deloc pe mâini (această versiune apare doar la Matei), ci, din contră, l-a judecat „în tribunalul său la Gabbatha" şi l-a condamnat în final, de teamă să nu fie el însuşi reclamat la Tiberius Cezar.

Acum, să comparăm aceste patru legende contradictorii cu adevărul istoric, întrucât cronologia marilor preoţi ai Ierusalimului a fost păstrată de scriitorii contemporani ai primilor Cezari; istoricii, cel puţin, nu se contrazic între ei şi scrierile lor sunt bazate pe documentele oficiale din epoca lor. Ananus, care în traducerea Evangheliei a devenit Ana, a fost numit mare preot în anul care a urmat îndepărtării lui Archelaus şi înlocuirii regelui Iudeii de un procurator, adică în anul 7 al erei noastre; el era al nuăsprezecelea mare preot, începând de la Iuda Macabeu şi l-a succedat pe marele preot Isus, fiul lui Siah. Din anul 7 până în anul 18, funcţia de suveran pontif la evrei a fost exercitată succesiv de trei mari preoţi: Ismael, fiul lui Fabi; Eleazar, fiul lui Ananus (decedat); Simon, fiul lui Camith. În anul 19, a fost numit în această demnitate Iosif, din familia lui Jaddus, iar marele preot Iosif şi-a îndeplinit funcţia optsprezece ani, până la moartea sa (anul 36 e.n.), adică la trei ani după pretinsa crucificare a lui Hristos. El a fost succedat de Ionatan, din familia lui Ananus. Astfel, marele preot în funcţiune din timpul lui Pilat se numea Iosif, nu Caiafa şi nu a existat niciun Caiafa printre toţi marii preoţi, începând de la originea instituţiei până la al şaptezecişinouălea şi ultimul, Fanaias, fiul lui Samuel, care a fost martor la căderea Ierusalimului şi la distrugerea Templului.

Fără îndoială, în timpul lui Augustus şi al lui Tiberius, a existat vreunul care se autointitula Mesia; patriotismul evreiesc, mai ales în rândul maselor populare, nu admitea nici cucerirea romană, nici o regalitate exercitată de prinţii hasmoneeni din dinastia lui Irod, care erau străini de rasa lor, veniţi din Edom, o vastă regiune din Palestina meridională.
Au existat chiar mai mulţi aşa zişi Mesia, fiecare pretinzând că este trimis de Dumnezeu să elibereze naţiunea oprimată şi să dea poporului lui Israel supremaţia prezisă de profeţi. În al patrulea an de domnie a împăratului Claudius (la unsprezece ani după pretinsa moarte a lui Isus), Mesia Theudas a condus un număr mare din conaţionalii săi la o revoltă ce a fost suprimată de Cuspius Fadus.

Dar un Mesia şi mai important l-a precedat, galileean ca Isus, a fost uns şi a devenit astfel Cristos; acesta se numea Iuda şi insurecţia pe care a iniţiat-o a avut un mare impact şi a fost importantă; ea s-a produs la puţin timp după destituirea regelui evreu Archelaus, adică la şase ani după pretinsa naştere a lui Isus. Acest Iuda Galileeanul propovăduia noi opinii religioase, după spusele istoricilor; Flavius Josephus îl numeşte „un mare sofist" şi îl prezintă ca fiind fondatorul unei secte la fel de semnificativă ca cele ale fariseilor, saducheilor şi esenienilor; această răzvrătire a fost înăbuşită de Publius Sulpicius Quirinus, guvernator al Siriei, în numele lui Agustus; acelaşi Quirinius care prezidase marele recensământ al poporului evreu. Cu toate acestea, secta lui Iuda Galileeanul a supravieţuit ca şcoală secretă, păstrându-şi proprii conducători religioşi; sub conducerea lui Menahem, fiul fondatorului torturat la Ierusalim şi rudă a lui Eleazar, iudaiţii sau zeloţii exaltaţi au avut o activitate extraordinară începând cu anul 64, au cucerit Templul, cetatea Antonia, tot oraşul de sus şi castelul lui Irod, au făcut un mare carnagiu printre romani, l-au obligat pe Cestius Gallus, general al imperiului, să bată în retragere, dispersând armata sa, au organizat insurecţia în toată Palestina, şi-au masacrat conaţionalii cu opinii mai moderate. Toate acestea au dus în cele din urmă la intervenţia lui Vespasian cu şaizeci de mii de oameni. Restul se ştie: după un asediu de şapte luni, care a costa viaţa majorităţii populaţiei evreieşti, Ierusalimul a fost cucerit şi Templul incendiat.

Conducătorii asediaţilor au fost trei, reprezentând trei părţi distincte: Eleazar, discipolul lui Iuda Galileeanul, Ioan de Giscala şi Simon de Gerasa; Eleazar s-a sinucis pentru a nu cădea viu în mâinile inamicului; Ioan a murit într-o temniţă; Simon a fost păstrat pentru a împodobi marşul triumfal al învingătorului Titus şi, la scurt timp după aceea, a fost torturat în public la Roma. Toţi răsculaţii evrei care nu şi-au găsit moartea la căderea Ierusalimului au fost vânduţi ca sclavi şi dacă printre aceştia erau unii care se plângeau de această nouă condiţie, li se aplica tortura sclavilor, umilitoarea crucificare; pentru a-l umili şi mai mult pe Simon, l-au crucificat cu capul în jos.

În timpul îndelungatului asediu al cetăţii lui David, au fost discuţii foarte violente printre asediaţi; apoi, foametea a fost teribilă şi a provocat numeroase cazuri de alienare mintală. Se citează un om din popor, numit Isus, care umbla prin oraş şi le reproşa conducătorilor certurile dintre ei, exclamând: „Vai de voi! Vai de noi toţi! Vai de Ierusalim! Vai de mine!" În ziua când a rostit aceste strigăte sinistre, plimbându-se pe zidurile cetăţii, a fost ucis de una din pietrele lansate din catapultele asediatorilor; iudaiţii l-au proclamat profet şi martir.

Oare ne-am fi înşelat mult văzând originea creştinismului în secta lui Iuda Cristos Galileeanul, adversarul preoţimii iudaice şi al păgânismului greco-roman? Aceşti iudaiţi creştini sunt menţionaţi în epoca lui Nero, erau deja răspândiţi în diferite locuri în imperiu şi persecutaţi. După distrugerea Ierusalimului, supravieţuitorii acestuia sunt sclavi şi primii creştini ne sunt reprezentaţi ca fiind amestecaţi pretutindeni cu sclavii, făcând propagandă religioasă printre sclavi, adunându-se în secret în catacombe cu sclavii păgâni pe care-i converteau la ideile lor de emancipare. Ar fi oare lipsit de raţiune să presupunem că, ascunzându-se pentru propaganda lor, iudaiţii sunt cei care au inventat aceste întâlniri frăţeşti, din care, mai târziu, s-a făcut comuniunea euharistică şi din care, legende vagi şi contradictorii au luat naştere, amestecând şi denaturând amintirile lui Ioan şi Simion, ale lui Iuda şi Isus?

Nimic nu este mai caracteristic, într-adevăr, decât data la care creştinismul fixează prima persecuţie împotriva discipolilor lui Isus: anul 64, spun savanţii bisericii, când Nero a promulgat edictul său. Ei bine, acest an 64 este cu siguranţă cel în care Eleazar, rudă şi discipol a lui Iuda Galileeanul, a ridicat în Palestina stindardul revoltei contra puterii romane; atunci iudaiţii au masacrat 3.000 de soldaţi ai imperiului care se găseau în garnizoană la Ierusalim. Nu e de mirare că în prezenţa acestei revolte, a acestei rebeliuni sângeroase, Nero, nelimitându-se doar la a ordona represiunea în Iudeea şi în Galileea, a poruncit măsuri despotice contra tuturor evreilor răspândiţi în diverse locuri din imensul teritoriu supus proconsulilor săi; nu e de mirare că a pus să fie căutaţi în Italia membrii sectei iudaite, mai mult chiar decât pe ceilalţi israeliţi şi că a ordonat să fie supuşi torturii toţi cei care au putut fi descoperiţi la Roma, văzând în ei conspiratori. Persecuţia lui Nero se aplică deci neapărat discipolilor lui Cristos Iuda, cel care nu este un mit. Apoi, plecând de la epoca lui Vespasian şi a lui Titus, adică după căderea Ierusalimului, consecinţă a insurecţiei lui Eleazar, supravieţuitorii naţiunii evreieşti, dispersaţi prin tot imperiul, au fost în permanenţă suspectaţi şi este foarte probabil că, printre diversele secte, cea a iudaiţilor a fost cea mai vânată şi persecutată. N-am fi oare îndreptăţiţi să credem că, pentru a se disimula mai bine şi pentru a deruta suspiciunile, şefii acestei secte au putut să mascheze legătura lor cu Iuda Galileeanul, fabricând toate aceste legende diverse, din care preoţii au scos ulterior elementele evangheliilor?

Evident, aceasta nu e decât o ipoteză şi nu are alta valoare; dar este imposibil să nu se constate că, dacă începând din această epocă câţiva autori vorbesc de creştini (christiani) care s-ar putea foarte bine să fi fost iudaiţi, dimpotrivă, nici un istoric nu cunoaşte pe Isus Cristos din evanghelie şi nici cortegiul său de miracole, care nu puteau trece neobservate. Iată pentru ce suntem tentaţi să ne gândim că unii preoţi au visat încă din secolul al doilea să-şi tragă partea din aceste legende, pe vremea aceea doar în stadiu de embrion şi au întrevăzut posibilitatea creării unui cult nou, atunci când păgânismul nu mai avea credincioşi, când se satirizau în mod public Jupiter şi zeii din Olimp – nemuritoarele satire ale lui Lucien de Samosate, care a trăit în epocă, vin să ateste cele afirmate.

Da, o sectă creştină ar fi putut lua naştere în aceste circumstanţe, s-ar fi putut răspândi, fără ca existenţa şi propagarea sa să necesite realitatea lui Isus Cristos şi martirii acestei idei religioase supuşi torturii sub Domiţian, Traian şi alţii, nu dovedesc nimic în acest sens, absolut nimic, aşa cum nici miile de martiri care fac sacrificiul suprem, chiar şi în zilele noastre încă, sub roţile carului lui Djaggernaut nu dovedesc existenţa reală a lui Budha şi a încarnărilor sale."

Notă: Fragmentul este din lucrarea "Viaţa lui Isus", de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la editura P. Fort - Franţa. Din ce ştiu eu, publicarea citatului nu încalcă dreptul de autor, întrucât au trecut mai mult de 70 de ani de la moartea autorului şi, în consecinţă, dreptul de autor a expirat.

Tutuianu Laurentiu:
Imi puteti spune de ce se precizeaza anul 3760 inaintea erei noastre ca anul creeari cuplului primordial? Tin sa mentionez ca am citit o parte din biblie si nu am gasit acest amanunt nu am citit-o pe toata deoarece e plictisitoare si plina de blasfemi, am citit si carte lui Pavel Corut "cumplita ratacire" si nu am gasit o explicatie pentru care autorul precizeaza acest an. Sunt convis in ceea ce priveste falsitatea religiilor dar am incercat sa conving un religios de acest fapt si cand i-am spus ca biblia plaseaza facerea in anul 3760 inaintea erei noastre nu am stiut sa argumentez cand m-a intrebat de unde stiu eu sustinand ca facerea este mult mai veche de acest an.

Pavel Corut:
Dragă tinere Tutuianu, anul 3760 î.e.n, ca an al genezei biblice, apare în calendarul ebraic de la "facerea Lumii" și pe clădirile judeo-creștine.De exemplu, dacă mergi la Putna, vei vedea că pe ea scrie că a fost construită în anul 4258 de la facerea Lumii.Cam toate catedralele catolice feudale au mențiuni similare.Succes în combaterea misticismului de orice fel!
Suciu Ioan Emanuel:
In privinta "dezintoxicarii" populatiei de astfel de mituri, as vrea sa spun ca, pentru multi adulti, acest lucru este aproape imposibil.Deoarece, de mici copii,au fost invatati despre crestinism, acest lucru le-a fost imprimat in subconstient. Totusi un lucru foarte benefic este faptul ca majoritatea adolescentilor, daca nu cred in aceste mituri, cel putin incep sa se indoiasca de veridicitatea lor. Spre exemplu, fiind în clasa a noua, am 31 de colegi iar dintre acestia vreo 10 chiar nu cred ce se spune in biblie si in "invataturile" lui Iisus Hristos.Acesta, desigur, deranjand-o nespus pe profesoara de religie care a avertizat ca cine nu crede cu tarie in ortodoxie va avea foarte multe necazuri toata viata. Probabil ca se imtampla acest lucru din cauză ca generatiile noi intotdeauna sunt ceva mai inteligente si mai inzestrate decat cele de dinainte(cel putin asa cred eu).In plus, ma gandesc si la faptul ca s-ar putea recunoaste contactul cu extraterestrii si acest lucru ar putea fi foarte bun, deoarece ei fiind mai avansati decat noi vom avea de invatat(am auzit de la domnul Emil Strainu intr-o aparitie la OTV ca Vaticanul chiar a desemnat un grup care sa crestineze posibilele civilizatii extraterestre ceea ce mi se pare foarte naiv).

In concluzie, eu cred ca amprenta crestinismului va fi foarte slaba peste 50-60 de ani, atunci cand majoritatea populatiei tarilor avansate tehnologic va fi libera cugetatoare sau atee.

A existat ca om, dar El e dintotdeauna Dumnezeu

Cât de tare. Ne dai două site-uri care-s făcute special pentru a promova religia asta oribilă. Normal că tot ce scrie acolo sunt chestii de partea creştinilor. Nu o să vezi un articol care să pună la îndoială miturile acestei religii.
Şi eu cunosc arheologi care au negat existenţa lui Isus.

ADEVARAT CA ISUS TRAIESTE
http://www.youtube.com/watch?v=iVIIwqEoins
DE CE E INTUNERIC IN LUME:
http://www.youtube.com/watch?v=iVIIwqEoins

Pana nu vad filmare video eu nu cred!

Nu am avut nevoie de o dovada mai mare precum Iisus Hristos chiar a existat si inca exista ca Sfanta Scriptura!

Parerea mea e ca esti dus cu pluta isus era un evreu ...nimic mai mult, ce s a scris dupa si cum a fost pusa in practica aceasta regie e altceva.

Eu cred si fara sa citesc undeva ca el a existat si am murit pentru mine pentru ca El traieste deja in mine, Il simt si de multe ori l-am pus la incercare si el mi-a raspuns. El e totul pentru mine si nu imi trebuie dovezi sau cineva sa-mi zica deoarece eu m-am convins.