Să-l lăsăm la o parte pe împăratul Constantin, care nu a avut nici o iniţiativă doctrinară în învăţătura creştină (nici nu era posibil),
Crestinismul trecuse déjà prin TREI SECOLE DE PERSECUTII, care nu l-au slăbit, ci dimpotrivă, l-au propulsat, l-au făcut mai puternic (sângele martirilor a reprezentat "sămânţa creştinismului"). Nu se putea înclina creştinismul (devenit deja UNIVERSAL în secolul IV) în faţa unor schimbări din afară. Sutele de mii de martiri care au continuat sa existe si dupa eliberarea oferita de Constantin confirma "independenta" si verticalitatea dintotdeauna a crestinismului...
Se pot scrie aici cărţi întregi pentru demonstrarea STĂRII NECLINTITE a BISERICII la sinodul I ecumenic, (rafturile cu cărţi ale episcopilor din primii 300 de ani (dinainte de sinod), confirmă "parcursul" neschimbat al Bisericii înainte şi după anul 325):
- la sinod nu au fost doar 2-3 episcopi, ci sute (la cele sapte sinoade au fost de fiecare dată între 300 şi 600 de EPISCOPI)
- mulţi dintre episcopi aveau încă pe corpul lor urmele torturilor la care au fost supuşi pentru credinţa lor NECLINTITĂ! (cum aveau ei să "tremure" în faţa unor presupuse ameninţări?)
- Nu există în istorie NICI O SUSPICIUNE care să susţină teroriile tendenţioase ale sectanţilor (dezrădăcinaţi de Biserică…) în privinţa vreunui presupus "amestec" al lui Constantin!
- Se păstrează întacte TOATE actele sinoadelor, "stenogramele" de atunci cu tot ce s-a discutat în cel mai mic detaliu. TRANSPARENŢA ESTE TOTALĂ şi ea arată că împăratul a fost prezent doar onorific (de umplutură mai pe româneşte). Nu a avut nici o intervenţie!
- Nu putea împăratul să influenţeze lucrările sinodului pentru că TRANSPARENŢA era chiar scopul sinodului: clarificarea liberă prin consens general. Prezenţa împăratului era doar garanţia "democraţiei" şi libertăţii discuţiilor purtate (exact cum ar fi prezenţa presei la lucrările parlamentului );
- Nu există în TOATĂ ISTORIA OMENIRII teorii ale conspiraţiei în care să fie incluşi 300-400 de oameni.
Acuzarea intregului crestinism din secolul III (deja raspandit atunci aproximativ in toata lumea) nu este decat o alta aberatie inventata de curentele sectante, care, atunci cand nu dau nastere la alte mii si mii de secte se ocupa in schimb cu astfel de induceri in eroare...
Este demn de remarcat că, la dezbaterile acestor concilii, împăraţii romani au avut mereu un cuvânt greu de spus. Referitor la Conciliul de la Niceea, profesorul Richard E. Rubenstein a scris: „Constantin le acordase privilegii [episcopilor] şi îi îmbogăţise cu mult peste aşteptările lor. În mai puţin de un an, noul împărat reconstruise aproape toate bisericile şi le dăduse înapoi episcopilor funcţiile şi onorurile pierdute. . . El acordase clerului privilegii de care altădată se bucurau doar preoţii păgâni". Iată de ce „Constantin avea autoritatea să influenţeze deciziile conciliului sau chiar să-şi impună punctul de vedere". Eruditul Charles Freeman a precizat: „S-a creat, astfel, un precedent conform căruia împăratul putea să intervină nu doar pentru a consolida puterea Bisericii, ci şi pentru a-i influenţa doctrina". (Citeşte Iacov 4:4.)
Conciliul de la Efes (431 d. Hr)
Pasajul din Scripturi arată în mod clar că Maria a fost mama ‘Fiului lui Dumnezeu’, nu mama lui Dumnezeu însuşi. Ar fi putut ea să-l poarte în pântece pe Cel pe care ‘nici cerurile nu pot să-l cuprindă’? (1 Regi 8:27) Maria nu a pretins niciodată acest lucru. Doctrina Trinităţii este cea care a semănat confuzie în privinţa identităţii Mariei. Proclamând-o „Născătoare de Dumnezeu" (în greacă, Theotokos) sau „Maica Domnului", Conciliul de la Efes, ţinut în 431 e.n., a pus bazele cultului Mariei. Oraşul Efes era de secole un centru al închinării idolatre la Artemis, zeiţa fertilităţii, a cărei imagine se credea că „a căzut din cer" (Faptele 19:35).
Prin urmare, multe aspecte legate de închinarea la zeiţa Artemis, cum ar fi procesiunile, au fost incluse în cultul Mariei. O altă practică ce s-a strecurat în doctrina creştină a fost folosirea în închinare a imaginii Mariei şi a altor imagini.