Isus a murit pentru pacatele noastre,iar daca nu pacatuim,atunci "sacrificarea"(ca mai apoi sa reinvie...ce mai sacrificare)lui a fost degeaba.
Asa ca,eu imi petrec marea parte din timp,facand sigur, ca Isus nu a murit degeaba!
Haideti toti sa dam un sens mortii lui Isus!

pfi, aghiasma, aghiasma, aghiasma.

Nu exista om care nu pacatuieste.Singurul care nu a pacatuit a fost Iisus Hristos Dumnezeu insa chiar si El a fost ispitit dar nu a cazut in pacat.
Uite aici un articol teologic foarte bine documentat, dar sunt sigur ca nu ai rabdare sa-l citesti


Jertfa de pe cruce a Mantuitorului in lumina unirii ipostatice



I. Preliminarii



Cum intreaga viata si activitate a Mantuitorului avea in sine un scop soteriologic, era firesc ca, de-a lungul veacurilor, si Biserica sa raporteze toate dogmele sale spre acest ultim tel - mantuirea omului. In aceste imprejurari si disputele hristologice chiar au inceput sa fie privite si dezbatute printr-o prisma soteriologica.




Astfel, Sfintii Parinti in unanimitate prezinta intruparea Domnului in perspectiva soteriologica, cu scop de restabilire si mantuire a omului cazut prin calcarea poruncii. Pentru acest fapt nu era suficient ca Mantuitorul sa fie un inger, sau apostol, sau sfant, ci era necesara moartea unui Dumnezeu intrupat si chinuit, ca sa traim. Si intrucat se stia si se sfatuia "astupati urechile de va vorbi cineva de mantuire in afara de Iisus Hristos", Sfintii Parinti s-au straduit sa lamureasca, in mod cat se poate de clar, cine este Iisus Hristos: "Nici Cuvantul iui Dumnezeu fara firea omeneasca si nici templul nascut din femeie neunit cu Cuvantul nu trebuie numiti Iisus Hristos. Caci numai pe Cuvantul nascut din Dumnezeu unit cu umanitatea printr-o unire negraita in implinirea iconomiei il intelegem ca Hristos". In acest caz, apare firesc intrebarea: Cine a indeplinit viata de ascultare, a patimit, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri sezand de-a dreapta Tatalui, savarsind actele atat de importante in realizarea mantuirii omului? De aceea, consideram ca necesar si ne propunem ca, intr-o viziune de ansamblu asupra operei mantuitoare a Logosului intrupat, sa insistam asupra importantei pe care o are Jertfa de pe Cruce in cadrul acesteia.



II. Jertfa Logosului intrupat ca act mantuitor



In urma pacatului stramosesc savarsit de Adam prin calcarea poruncii, chipul lui Dumnezeu din om s-a intunecat, comuniunea deplina dintre Dumnezeu si om nu a mai fost posibila, firea omeneasca si-a pierdut transparenta pentru Dumnezeu, devenind intr-un oarecare fel opaca chiar. In aceasta situatie, dupa cum se exprima si Sfantul Grigore de Nyssa, "firea noastra bolnava avea nevoie sa fie vindecata, decazuta sa fie ridicata, moarta sa fie inviata. Noi pierdusem impartasirea cu binele, trebuia sa ni se dea inapoi - eram in intuneric, trebuia sa fim dusi la lumina". Dar, din marea Sa iubire de oameni, la plinirea vremii (Galateni 4, 4), Dumnezeu S-a aratat in trup (I Timotei 3, 13), S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte si inca moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8), desfiintind peretele cel din mijloc (Efeseni 2, 14) ce despartea pe om de Dumnezeu, facandu-l din nou pe om capabil de a fi transparent pentru Dumnezeu, El insusi, prin firea Sa omeneasca indumnezeita si deplin pnevmatizata, dand posibilitate de indumnezeire firii omenesti a oricarui om care doreste mantuirea. Dintre Sfintii Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare scoate in evidenta acest aspect: "El S-a facut om, ca noi sa ne indumnezeim".



De aceea, intruparea Cuvantului lui Dumnezeu era deosebit de necesara, pentru ca in trup sa se realizeze opera de restabilire a omului cazut. Sfantul Atanasie arunca o raza de lumina si in aceasta problema: "Daca, datorita puterii Sale, ar fi poruncit si blestemul s-ar fi dezlegat, s-ar fi aratat puterea Celui ce a poruncit si omul ar fi devenit cum a fost si Adam inainte de cadere, primind harul din afara si neavandu-l conexat cu trupul... si poate ar fi fost si mai rau, caci a invatat sa pacatuiasca. Fiind astfel, daca ar fi fost convins de sarpe, iarasi ar fi fost necesara porunca lui Dumnezeu pentru dezlegarea blestemului. Si asa ar fi fost o continua trebuinta de porunca si oamenii ar fi ramas vinovati si supusi pacatului, avand mereu nevoie de iertare si niciodata nu s-ar fi eliberat, fiind mereu trupuri si mereu biruiti de legea neputintei trupului". Or, tocmai ca lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta in mod deosebit spre firea Sa omeneasca, cu scopul de a o vindeca, a o face capabila de indumnezeire. Si desi in lucrarea de mantuire se disting trei directii - spre Dumnezeu, spre Sine si spre oameni - lucrarea este una singura. Pentru ca in cadrul lucrarii de restabilire si indumnezeire a firii omenesti se slaveste insusi Dumnezeu, a Carui slava transpare prin natura omeneasca restabilita, iar directia spre oameni nu este altceva decat prelungirea lucrarii mantuitoare asupra firii Sale omenesti.



Desi inca de la intrupare se vorbeste in Dogmatica de indumnezeirea firii omenesti, ca urmare a unirii ipostatice, trebuie precizat ca, acum, indumnezeirea firii omenesti a fost data numai potential si, desi incepe in momentul Nasterii, creste progresiv cu fiecare moment din opera de rascumparare a neamului omenesc si culmineaza cu evenimentul invierii si inaltarii la cer si sederii de-a dreapta Tatalui, cand indumnezeirea suprema a omenitatii lui Hristos inseamna o perfecta capacitate a ei de a transmite toata infinitatea puterilor divine. Caci daca restabilirea omului, respectiv indumnezeirea firii umane, s-ar fi facut chiar la intrupare, celelalte acte ale mantuirii ar fi fost de prisos. Leontiu de Bizant, raspunzand unui aftardochet care sustinea indumnezeirea totala a firii omenesti in Hristos, inca de la intrupare, spune: "Caci precum daca celor bolnavi le-a venit sanatate deplina de la primul leac, e de prisos stradania ulterioara a medicilor impotriva bolii odata biruite, la fel, daca ne-a zidit turnul nestricaciunii inca de la unirea cu trupul, e de prisos tot ciclul celalalt al mantuirii".



Prin fiecare moment soteriologic din viata Mantuitorului, firea umana asumata de El, enipostaziata Ipostasului divin, era strabatuta mai mult de divin, se apropia de momentul final cand "va fi total vivificata, innoita si indumnezeita de Duhul dupa moartea pe cruce si ingropare, prin invierea din morti". Se observa, asadar, ca in centrul operei de mantuire a omului, atat in lumina scrierilor Noului Testament cat si a Sfintilor Parinti, stau patimile de buna voie si moartea pe cruce, strans legata, desigur, de invierea din morti si inaltarea la ceruri. Pentru ca fara cruce mantuirea nu ar fi fost realizata.



In procesul de restabilire a firii umane decazute, firea umana luata de Mantuitorul Hristos, cu ajutorul Ipostasului divin, trebuia sa biruiasca si sa inlature toate afectele care au intrat in trup prin pacat. Nu este vorba asadar de o izbavire de ele prin atotputernicie din exterior, ci de o biruire a lor de catre firea omeneasca insasi, dinauntru in afara, se intelege nu fara lucrarea lui Dumnezeu care este neaparat necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de un asemenea act. Insa toate afectele intrate in trup, fie de pla¬cere, fie de durere, au ca ultim rezultat, care este de fapt si cel mai puternic afect, moartea. Si in definitiv, pacatul, care este cauza acestor afecte, isi are originea in voia libera a omului. Iar pentru restabilire, vointa omeneasca trebuie sa ramana pana la capat fara de pacat, adica in deplina conformitate cu vointa lui Dumnezeu, sa nu fie atrasa nici de afectele de placere ce i se ofera si nici sa fuga de afectele de durere. Pacatul putea fi depasit numai daca firea omeneasca reusea odata sa invinga pana la capat, prin voia ei libera, cele ale pacatului. Dar o astfel de vointa, care sa se conformeze intru totul vointei lui Dumnezeu, care sa renunte la sine pana la capat pentru a se darui lui Dumnezeu, nu era posibila la o faptura omeneasca autoipostatica. Si acest lucru a fost posibil numai in Hristos, in care Ipostasul divin enipostaziindu-si firea omeneasca, a ajutat-o sa inainteze spre eliberarea de patimi si afecte. El insusi ca Dumnezeu, fiind Cel ce o misca, in calitatea Sa de ipostas si al firii umane. Iar moartea pe Cruce a Logosului intrupat este centrul operei de mantuire, pentru ca acum ultimul si cel mai puternic afect a fost invins. Eliberandu-se de afecte si murind omului celui pacatos Domnul, "strabatand actul mortii ca om, strabatea spre desfiintarea mortii firii omenesti, prin actul mortii", intrucat moartea Domnului cuprindea in sine inceputul invierii. Invierea nu este decat un act de biruire a mortii cu moartea.



In pictura rasariteana, Hristos nu apare ca un om ajuns la sfarsitul puterilor, ci din contra este infatisat ca un om tare, om restabilit in taria lui adevarata. Prin cruce, firea omeneasca asu¬mata de ipostasul divin in Hristos s-a eliberat de orice urmare a pacatului, a murit pacatului si a inviat lui Dumnezeu. Asadar, crucea, in Teologia ortodoxa, este considerata ca prilej de intarire a firii si nu ca simpla satisfactie adusa Tatalui pentru jignirea Lui de catre oameni. Hristos a biruit moartea prin taria care a aratat-o si in moarte si, ca atare, invierea n-a suportat-o ca un obiect, ci a fost impreuna subiect al ei impreuna cu Tatal. Iar prin eliberarea de pacat, prin inviere, inaltare la cer si sederea de-a dreapta Tatalui, firea omeneasca asumata de El a fost deplin pnevmatizata si indumnezeita.



Este adevarat ca unele pasaje scripturistice, care prezinta pe Mantuitorul Hristos ca se teme de moarte, interpretate ad-hoc, ar putea duce la concluzia ca pe cruce Omul-Iisus a fost parasit de Dumnezeu, iar in deznadejdea mortii Omul striga disperat dupa ajutorul Lui. Trebuie avut insa in vedere faptul ca Mantuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevarat dar si om adevarat, cu toate slabiciunile si neputintele omenesti pe care, prin lucrarea Sa mantuitoare, trebuia sa le depaseasca, manifestindu-Se insa si lucrand ca un om adevarat, temandu-Se, simtind si suportand durerea si moartea. Ipostasul divin insa n-a parasit nici in moarte firea omeneasca a lui Hristos, ci din contra i-a dat putere sa invinga toate afectele intrate in om prin pacat. Sfantul Chiril al Alexandriei, referindu-se la acest aspect, arunca o raza de lumina in intelegerea problemei: "Caci firea omeneasca a fost tulburata, insa cea dumnezeiasca a ramas in intregime neatinsa. Intr-adevar, gandul la moarte l-a tulburat pe Iisus, insa deindata puterea Dumnezeirii a pus stapanire pe afectul agitat si l-a transformat in incredere. Caci, si in Hristos, afectele firii omenesti au fost agitate din doua motive: trebuia sa ramana statornic si prin firea omeneasca, nu in mod aparent sau inchipuit, ci mai degraba El, Cel care cu adevarat S-a nascut om din femeie sa arate ca poarta intru Sine toate cele omenesti, in afara de pacat. Teama si frica insa, afecte specifice, de asemenea, si firii noastre, nu pot fi incadrate in categoria pacatelor. De aceea, cele omenesti s-au agitat in Persoana lui Hristos, nu pentru a invinge, ci pentru a fi biruite prin puterea Cuvantului iar natura omeneasca pentru prima data in Hristos sa fie ridicata la o stare mai buna de indumnezeire. Fiul lui Dumnezeu S-a facut om nu dintr-o alta cauza, ci pentru ca toate ale Sale unindu-le intr-un anumit fel cu slabiciunile noastre sa intareasca firea omului si sa o prefaca in insasi puterea sa. Cand se arata insa ca temandu-Se de moarte a zis: "Treaca paharul", gandeste-te iarasi ca trupul care se temea de moarte, intrucat era purtat de Cuvantul lui Dumnezeu, a invatat sa inlature acest afect de teama, pentru ca a zis apoi: "Nu cum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu". De aceea, si la Matei se arata ca "sufletul este osarduitor dar trupul neputincios". Caci, firea omeneasca, atat cat era in El, se arata neputincioasa, dar fiind purtata de Cuvantul, a fost ridicata la o incredere dumnezeiasca". Sfantul Ioan Damaschinul, accentuand ca Omul-Hristos n-a fost parasit niciodata de Dumnezeu, completeaza: "A spus cuvintele: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Matei 27, 45), pentru ca Si-a impropriat persoana noastra. Caci Tatal nu este Dumnezeul lui Hristos, afara numai daca, despartind pe cale abstracta vizibilul de spiritual, S-ar fi asezat in acelasi rand cu noi, si nici n-a fost parasit vreodata de Dumnezeirea Sa, ci noi suntem cei parasiti si noi cei trecuti cu vederea. Pentru aceea S-a rugat, pentru ca Si-a impropriat firea noastra".



Depasind si acest afect firea omeneasca complet restabilita si ajungand la punctul suprem cand era capabila de a muri siesi intru totul si a se darui lui Dumnezeu, complet linistita, fara nici o urma de tulburare, cu deosebita seninatate si incredere, Iisus rosteste cu glas tare: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu" (Luca 23, 46).



Teologia romano-catolica, indepartandu-se de intelesul autentic al Jertfei Mantuitorului, marturisit de Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, este tentata a vorbi mai mult de o suferinta a lui Hristos-omul manifestata "ca o epuizare a existentei Sale umane, oarecum despartita de Ipostasul divin, neavand putere sa invieze". Tatal a fost Cel care L-a inviat pe Hristos-Omul pentru acceptarea mortii primite de El, ca o satisfactie adusa pentru jignirea Lui de catre oameni. Intelesul acesta nestorian al mortii si invierii Domnului are profunde urmari, dupa cum se stie, in intreaga lor invatatura despre mantuire si mai ales in cea despre insusirea mantuirii personale a credinciosului in Biserica.



Teologia Ortodoxa insa, propovaduind pe Hristos in spiritul Sfintei Scripturi si al Sfintilor Parinti, n-a facut niciodata aceasta deosebire, ci totdeauna a considerat lucrarile mantuitoare ale lui Hristos ca teandrice. De la intrupare pana la inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui, Hristos n-a incetat si nu inceteaza sa ramana Dumnezeu intrupat si numai din aceasta cauza lucrarile Lui sunt mantuitoare. Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "Noi nu separam pe om de Dumnezeu, ci invatam ca e Unul si Acelasi, mai inainte de om, Dumnezeu si Fiu Unic dinaintea veacurilor, fara trup si toate ale trupului, dar la sfarsit si Om intrupat, pentru mantuirea noastra, patimitor in trup, nepatimitor in dumnezeire, circumscris in trup, necircumscris in duh, acelasi pamantesc si ceresc, vizibil si inteligibil, cu loc si fara loc pentru ca prin acelasi intreg Om si intreg Dumnezeu sa fie restaurat intreg omul cazut in pacat".



Pentru ca dintr-un centru unic, din Ipostasul divin care si-a enipostaziat si firea umana, "pornesc toate manifestarile dumnezeiesti si se pun in miscare toate ale naturii omenesti, cele dumnezeiesti prin instrumente omenesti si cele omenesti incarcate de elementul dumnezeirii". De aceea, Sfantul Chiril al Alexandriei conchide ca "Cel ce a suferit pentru noi si a gustat moartea nu a fost un om comun si separat de Logosul lui Dumnezeu - Insusi Domnul slavei a suferit in trup". De aceea, si prea inteleptul Petru zice: "Hristos a patimit cu trupul" (I Petru 4, 1) si nu cu firea dumnezeirii Sale inefabile. Logosul raporteaza patimile propriului Sau trup la El insusi, pentru ca printr-o impropriere, dupa iconomie, sa se creada ca El este Mantuitorul tuturor". Iar Sfantul Maxim Marturisitorul completeaza: "Patimea dumnezeieste ca sa zic asa, caci suferea de buna voie deoarece nu era simplu om si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si innoite prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite fiind implinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea". In ce consta insa improprierea patimilor naturii omenesti de catre Ipostasul divin este o taina. Ea exprima raportul de intimitate dintre Ipostasul divin si natura omeneasca. Daca Ipostasul divin este si ipostasul firii omenesti, "unul si acelasi subiect savarseste si sufera real toate cele omenesti, dar e si nepatimitor".



Primul mare aparator al caracterului teandric al Jertfei de pe Golgota a fost Sfantul Chiril al Alexandriei. Scriind impotriva lui Nestorie, care despartea in Hristos atat firile, incat le considera ca doua persoane deosebite, si logic urmand si lucrarile lui Hristos, lipsindu-le de caracterul teandric, el afirma cu tarie: "Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul lui Dumnezeu a suferit cu trupul si a fost rastignit cu trupul si a gustat moartea in trup, facandu-Se Cel intai nascut din morti, pentru ca El ca Dumnezeu este viata si datator de viata, sa fie anatema" (Anatema a XII-a). Acuzat desigur ca face dumnezeirea patimitoare, Sfantul Chiril, convins fiind ca lucrarile lui Hristos sunt mantuitoare numai intrucat sunt savarsite de Dumnezeu Cuvantul intrupat, raspunde: "Zicem ca El a patimit si a inviat, nu ca Logosul lui Dumnezeu ar fi patimit in propria Sa fire, fie lovituri, fie patrunderi de cuie, fie alte rani. Intr-adevar, dumnezeirea este nepatimitoare, fiindca este netrupeasca. Dar pen¬tru ca propriul Sau trup nascut a suferit acestea, iarasi se zice ca El a suferit pentru noi. Pentru ca Cel nepatimitor Se afla intr-un trup patimitor".



Cu toate acestea, Sinodul IV Ecumenic a precizat doar ca "Domnul nostru Iisus Hristos este desavarsit in dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu cu adevarat si Om cu adevarat... de o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de o fiinta cu noi dupa umanitate, nascut inaintea veacurilor din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele de pe urma (nascut) dupa umanitate din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, pentru noi si pentru a noastra mantuire, Unul si Acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit" fara a preciza ca Acelasi Logos intrupat este si autorul lucrarilor mantuitoare si indeosebi al Jertfei de pe Cruce, unde este si subiect si obiect. Lipsa acestei precizari provoaca neintelegeri, mai ales ca unele expresii din Epistola lui Leon catre Flavian, care au fost adoptate de Sinodul IV Ecumenic, pareau a avea un caracter nestorian, facind deosebire prea mare intre firile lui Hristos, au indarjit si mai mult pe monofizitii care-si argumentau doctrina prin unele expresii ale Sfantului Chiril, dar tendentios folosite si duse la extrem.



In aceste conditii, doctrina despre firile si mai ales despre lucrarile lui Hristos trebuia aparata in lumina hristologiei chiriliene. Pe care Sinodul IV, desi a avut-o cu punct principal in redactarea invataturii dogmatice, a evitat totusi unii termeni, pentru ca erau folositi de monofiziti.



Si cei dintai, care in vederea apararii definitiei calcedoniene au aratat caracterul ei evident antinestorian printr-o formula chiriliana, care au aparat, de asemenea, terminologia Sfantului Chiril, explicind-o perfect ortodox, iesind in evidenta tocmai ca accentuau caracterul teandric al Jertfei de pe Cruce, au fost calugarii sciti.



III. Ortodoxia formulei zisa "teopaschita" a calugarilor sciti



"Unul din Treime a patimit in trup". Intrucat pana astazi chiar unii dintre teologii ortodocsi, influentati probabil de teologii catolici care, asa cum am constatat, vazand pe cruce mai mult pe Hristos-Omul, desprins oarecum de Ipostasul divin, califica aceasta formula drept teopaschita, o preiau si ei intocmai, consideram ca necesar a demonstra ortodoxia ei, mai ales pentru faptul ca joaca un rol important in precizarea dogmei pe care o tratam, la Sinoadele Ecumenice V si VI, avand un puternic ecou chiar pana astazi in cultul si viata Bisericii Ortodoxe.



Sinodul IV Ecumenic, asa cum am aratat, desi s-a bazat pe doctrina Sfantului Chiril, a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. In aceste momente de aprige discutii apar calugarii sciti si reactualizeaza formula: "Unus de Trinitate passus est carne - Unul din Treime a patimit in trup". Si intr-adevar, formula lor era deosebit de necesara. Pentru ca Sinodul de la Calcedon, desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii ("inainte de veci nascut din Tatal dupa dumnezeire, in zilele de pe urma... din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, dupa omenitate"), putand crea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului, cum de fapt si interpretau nestorienii in unele cazuri. Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Sinoadele Ecumenice, desi in realitate era perfect ortodoxa, ceea ce dorim a arata in continuare. Astfel, in discutiile cu nestorienii, scitii puneau deosebit accent pe subiectul divin al actelor omenesti.



Nestorianul: Cine este Cel Care, grabindu-se spre patimi, a zis ucenicilor Sai: Luati mancati, Acesta este Trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor? (Matei 26, 26).



Ortodoxul: Fara indoiala ca este Cel Care a zis: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14, 6).

Nestorianul: Deci, cum mai poate sa creada cineva ca viata care a fost prinsa de mainile necredinciosilor si care apoi a murit, mai poate sa dea viata celor morti?



Ortodoxul: Daca nu S-a rastignit si nu a murit Cel Care este viata, nimeni nu mai trebuie sa aiba nadejde in invierea din morti. Ca S-a rastignit si a murit Cel Care este viata nu o spun eu, ci Fericitul Petru catre iudei: "Ati cerut sa vi se daruiasca un barbat ucigas iar pe incepatorul vietii L-ati omorat" (Fapte 3, 14-15).



Insa si accentul pus pe subiectul divin crea probleme: pentru ca daca se afirma ca Fiul lui Dumnezeu S-a rastignit, Acesta avand aceeasi natura cu Tatal si cu Duhul, rezulta ca intreaga Treime a suferit pe crucea Golgotei. Ioan Maxentiu, unul dintre calugarii sciti, isi argumenteaza insa ortodoxia formulei prin texte din Proclu, patriarhul Constantinopolului, Sfantul Chiril si Leon, papa Romei: "Noi nu zicem ca a primit in insasi acea esenta prin care exista si sta unit Fiul cu Tatal si cu Duhul, ci in trup, care din noi s-a facut. Unul din Treime S-a facut si nu altul si S-a rastignit cu trupul prin care S-a facut si nu a patimit prin firea dumnezeiasca, prin care sta unit cu Tatal si cu Duhul ca sa zicem ca si acestia s-au rastignit impreuna cu El. Daca insa am zice ca El S-a rastignit cu firea dumnezeiasca, in realitate, am duce patimirea in Treime. Daca zicem ca Cuvantul a primit suferintele in trupul Sau, marturisim si ca Unul din Treime a suferit, si despre natura Treimii ca a ramas fara suferinta. Si iarasi: Daca s-ar zice insa ca nu ar fi patimit intrupat, obiectia poate ca ar fi avut o ratiune extrem de abila. Daca insa a patimit in mod evident intrupat, fiindca motivul intruparii este si Crucea, Cel Care S-a intrupat, Acelasi S-a si rastignit. Daca insa S-a rastignit Cel Care S-a intrupat, Tatal si Duhul nu S-au rastignit, caci S-a rastignit doar Unul din Treime. Divinitatea insa, care comunica cu Tatal si cu Duhul, S-a pastrat in afara sufe¬rintei, doar in trup, in care El singur S-a facut in aceasta si singur a patimit".



In continuarea argumentarii sale, pentru ca toti sa fie multumiti, arata si acordul real ce exista intre papa Leon si Sfantul Chiril si in aceasta problema. "Papa Leon zice: Caci Dumnezeu Cel nepatimitor nu S-a rusinat sa Se faca om patimitor si El, Cel nemuritor sa Se supuna legilor mortii. Cu acestea se potrivesc si cuvintele scrise de Chiril catre Nestorie: "Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul a suferit, S-a rastignit si a gustat moartea in trup si ca S-a facut intaiul Nascut din morti, prin care a ajuns sa Se faca viata noastra si ne-a inviat ca un Dumnezeu, sa fie anatema".



Cu toate stradaniile lor de a obtine aprobarea acestei formule, calugarii sciti nu au reusit si, pentru cativa ani, se parea ca s-a asternut tacerea peste aprigile discutii purtate pe aceasta tema. Dar, in anul 527, imparatul Justinian preia formula scita si o legifereaza printr-un decret, impunand-o ca obligatorie pentru Biserica dreptmaritoare. In cele din urma, la rugamintea si explicarea lui Justinian, si papa Ioan al II-lea al Romei (532-535) aproba "formula scita", dupa ce diaconul roman Anatolius, consultand pe diaconul Ferrand de Cartagina a primit raspunsul ca nu vede nici o dificultate sa o admita. Iar in anul 553, chiar Sinodul al V-lea Ecumenic o legifereaza si o impune ca norma de credinta obligatorie pentru intreaga Biserica: "Daca cineva zice ca Unul este Cuvantul lui Dumnezeu care a savarsit minuni si altul Hristos care a suferit, sau ca Dumnezeu-Cuvantul S-a unit cu Hristos Cel nascut din femeie, sau ca trupul este in El ca o fiinta diferita si ca nu este unul singur, insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care S-a intrupat si S-a facut om si Caruia ii revin si minunile si patimile pe care le-a suportat cu placere in trupul Sau, sa fie anatema". Si "daca cineva nu marturiseste ca Cel Care a fost rastignit in trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevarat si Domnul maririi este Unul din Treime, sa fie anatema".



Sinodul VI Ecumenic, la fel, recunoaste ca "Uneia si aceleiasi Fiinte apartin si minunile si suferintele, dupa elementul propriu fiecareia dintre firile din care este compus si in care El era Fiinta, cum spunea admirabilul Chiril".



Adevarul de credinta marturisit cu atata putere de calugarii sciti, la inceput refuzat de catre unii, iar mai tarziu aprobat chiar de Sinoade Ecumenice, s-a inradacinat adanc in viata si cultul Bisericii de Rasarit. Imnografia noastra bisericeasca, care este de fapt o dogmatica doxologica, da marturie, de asemenea, despre Subiectul divin al Jertfei de pe Cruce a lui Hristos: "Astazi S-a spanzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pamantul peste ape. Cu cununa de spini S-a incununat imparatul ingerilor. Cu porfira mincinoasa S-a imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori" (Denia de Joi seara, Saptamana Patimilor, antifonul XV) "Domnul slavei pe cruce S-a rastignit" (ibidem, antifonul X) "impungandu-se coasta Ta, Hristoase, picaturi din Dumnezeu au curs ale sangelui Tau de viata facator" (Octoih, glas 3, Duminica dimineata la Utrenie, Canonul invierii, peasna a VII-a, stih 3). Formula scita, privita astfel, nu are nici pe departe vreo nuanta de teopashitism, ci ea reprezinta doctrina autentica a Bisericii primare despre Jertfa Mantuitorului privita prin prisma unirii ipostatice, doctrina ce este proprie pana astazi Bisericii Ortodoxe.



Si intrucat mantuirea prin Biserica se dobandeste de catre cei incorporati in Trupul tainic al Domnului prin Botez, prin participarea si parcurgerea impreuna cu Hristos, prin Sfintele Taine, a drumului strabatut de firea Sa umana asumata de Ipostasul divin, desigur ca si felul in care Biserica Ortodoxa priveste Jertfa de pe Cruce are urmari si in intelegerea insusirii mantuirii personale prin Biserica.



IV. Relatia dintre Hristos Arhiereul si Jertfa cea vesnica si insusirea mantuirii personale in Biserica



La Dumnezeu Tatal nu se poate intra decat in stare de jerfta, ceea ce pentru un simplu om, mai ales daca se are in vedere si starea de decadere intervenita in urma calcarii poruncii de catre primii oameni, nu era posibil. De aceea, Hristos, Dumnezeu-Omul, prin firea Sa omeneasca cuprinzandu-ne pe toti in Sine, S-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata. Si asa dupa cum ramane intrupat permanent, asa ramane si ca Cel Care S-a jertfit si a inviat, pururea inaintea Tatalui. Nicolae Cabasila spune ca "Hristos S-a gandit sa pastreze pe trup marturia jertfei Sale si sa poarte pe El pururea urmele ranilor Sale dobandite in clipa rastignirii, vrand sa arate prin aceasta ca si cand va veni a doua oara in lumina orbitoare va fi pentru robii Sai Acelasi rastignit si impuns, ranile acestea tinand loc de podoabe imparatesti". Si pentru ca Hristos ne iubeste, nu doreste ca sa stea singur ca jertfa iubitoare in fata Tatalui, caci dupa Sfantul Chiril al Alexadriei, "El nu Se infatiseaza pe Sine in fata Tatalui, ci pe noi in Sine, care am cazut de la fata si de la ochii Lui din pricina neascultarii si a pacatului care a stapanit peste toti". Hristos cel jertfit, prin unirea Lui cu noi ne imprima si noua puterea Jertfei Lui, ca astfel si noi sa putem intra la Tatal, ca jertfe bineplacute. Dar pentru a ajunge la starea de jertfe bineplacute lui Dumnezeu Tatal trebuie mai intai ca si noi, ca oameni, sa parcurgem intru totul drumul parcurs de firea omeneasca asumata de Logosul lui Dumnezeu.



Insa, cum acest drum nu este posibil de a fi parcurs de o fiinta omeneasca autoispostatica, Acelasi Dumnezeu intrupat, Rastignit si inviat continua a fi "Ipostas vesnic si al celor ce parcurg in El pe pamant sau in Biserica, prin credinta si prin virtuti, drumul parcurs de El insusi in cursul vietii Lui pamantesti". In acest fel, intruparea Sa se continua si se implineste in Biserica. "In Biserica se realizeaza o unire intre Dumnezeu si oameni, care pastreaza ca existente pe cei uniti, ca in Persoana Mantuitorului Hristos, in care cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, unite in acelasi Ipostas, isi pastreaza identitatea, lucrarile si vointele, intrepa-trunzandu-se perihoretic, unul si acelasi subiect voind si lucrand prin amandoua firile care isi comunica una alteia prin intermediul Ipostasului, insusirile, firea omeneasca indumnezeindu-se datorita chenozei inefabile a Ipostasului Logosului".



Incorporati prin Botez in Trupul tainic al Domnului - Biserica - primindu-L pe Hristos ca Ipostas fundamental, prin Trupul Sa extins in noi, urmeaza ca sa parcurgem drumul parcurs de El in lucrarea de realizare a mantuirii obiective. Pentru ca fara incorporare in Hristos, pe care ne-o dau Tainele in Biserica, noi nu ne-am putea insusi roadele mantuirii obiective in Hristos. Actele mantuitoare ale lui Hristos se prelun¬gesc si se actualizeaza neincetat, pana la sfarsitul veacului, in Bise¬rica, prin Sfintele Taine, Mantuitorul Iisus Hristos fiind Savarsitorul suprem al lor si Cel ce face cu fiecare in parte drumul spre sfintire, spre indumnezeire, spre dobandirea mantuirii. Dar nu trebuie uitat ca tinta finala in calea mantuirii este ca omul sa moara pacatului si sa vieze lui Dumnezeu. Trebuie astfel "sa trecem prin toate cate a trecut Hristos, sa rabdam si sa suferim si noi, cate a rabdat si a suferit El, adica sa ne botezam, ca sa ne ingropam si sa inviem cu El", sa ne ungem cu Sfantul Mir ca sa ajungem partasi cu El prin ungerea cea imparateasca a indumnezeirii si "sa ne cuminecam cu insusi Trupul si Sangele lui Hristos, pe care El le-a luat din pantecele Fecioarei". Se pune insa problema: Cum va putea cineva care merge spre desavarsire sa repete impreuna cu Hristos jertfa Sa, ca astfel si el jertfindu-se sa poata intra la Tatal ca jertfa bine placuta?



In acest sens, Parintele Staniloae spune: "Noi nu trebuie sa murim ca Hristos in mod real, pentru ca aceasta ar insemna ca moartea noastra nu s-a desfiintat in moartea Lui. Dar noi totusi murim la sfarsitul vietii, insa nu de o moarte ca pedeapsa, caci rostul acesta al mortii s-a desfiintat in Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu Hristos intr-o asemanare a mortii Lui (Romani 6, 5). Noi murim omului vechi, adica pacatului, ramanand sa suportam ca si Hristos durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu pacatul, deci nu ca pedepse pentru pacat, ci ca mijloace de renuntare la egoismul nostru placut si pacatos.



Trebuie sa ne simtim noi insine din puterea trupului sfintit al lui Hristos, Care sade de-a dreapta maririi si de care ne impartasim, luptand impotriva patimilor noastre celor pacatoase si suportand afectele sau patimirile ca urmari ale pacatului, fara de pacat si "infatisand trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, bineplacuta Domnului si ca o slujire duhovniceasca a noastra, asemenea Trupului lui Hristos" (Romani 12, 1).



Asadar, jertfa noastra, dealtfel conditia de intrare la Tatal, se realizeaza numai prin relatia cu Hristos-Jertfa cea vesnica, care prin preotia slujitoare se reactualizeaza intr-un anumit loc si timp, spre a ne impartasi de ea si a se imprima si in noi starea de jertfa. El nu voieste ca sa ne aduca jertfe in fata Tatalui ca pe niste obiecte, ci din contra, fiecare dintre noi sa fie si subiectul jertfei sale, pentru ca numai atunci jertfa noastra este intr-adevar de buna mireasma, intrucat este personala. Iar caracterizarea jertfei noastre personale se face prin virtuti. Pentru ca, de fapt, fiecare virtute este un rezultat al depasirii egoismului personal, este o renuntare la sine si deschidere spre altul, spre aproapele, respectiv spre Dumnezeu, iar in acest fel Hristos-Arhiereul si Jertfa vesnica ne infatiseaza si pe noi inaintea Tatalui ca jertfe vii si bineplacute, rezultate din puterea si lucrarea Jertfei Lui asupra noastra prin Sfintele Taine. De aceea, Parintii Bisericii vorbesc despre legatura stransa pe care o are Biserica si Tainele cu Jertfa Crucii lui Hristos.



Concluzii



In cadrul lucrarii mantuitoare a lui Hristos, locul central il detine Cruce si Jertfa de pe Golgota, impreuna cu invierea si inaltarea la cer, prin care firea omeneasca, asumata de Ipostasul divin a ajuns la transparenta pentru Dumnezeu, pnevmatizandu-se si indumnezeindu-se. Jertfa ocupa locul central intrucat prin aceasta Hristos, ca om, se daruieste total Tatalui, renunta in mod absolut la egoismul si autoafirmarea de Sine ca om, moare omului pacatului spre a via lui Dumnezeu. Prin acest act, ultimul si cel mai puternic afect, intrat in trup in urma caderii in pacat, moartea, este invins, intrucat voia libera a omului Hristos, prin care odinioara cazuse stramosul Adam, ramane pana la sfarsit acum, pana la moarte, identica cu voia lui Dumnezeu. Acest lucru insa nu a fost posibil pentru o fiinta omeneasca autoipostatica. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, si-a asumat firea omeneasca in Ipostasul divin, ca prin ea sa realizeze mantuirea dinauntru in afara, respectiv sa realizeze mantuirea prin trupul care cazuse din comuniunea cu Dumnezeu prin pacat. Pentru acest fapt, toate lucrarile lui Hristos sunt teandrice. Chiar Jertfa de pe Cruce, patimile, moartea si invierea au tot un caracter teandric, pentru ca numai asa pot fi mantuitoare.



Ipostasul divin nu patimeste in firea Sa dumnezeiasca, care este nepatimitoare, ci ca Ipostas si al firii omenesti isi impropriaza suferintele acesteia, intr-un mod tainic, ii da puterea de a le invinge prin taria ce o arata fata de ele si le da caracterul de fapte mantuitoare. Aceasta este doctrina autentica a Bisericii primare despre Jertfa mintuitoare a lui Hristos.



De-a lungul vremii insa s-a alterat, mai ales prin ereziarhi, la loc de frunte fiind Nestorie si Eutihie, simtindu-se nevoia de a fi reafirmata. Acest lucru il fac calugarii sciti, care in spiritul doc¬trinei chiriliene reafirma adevarul despre caracterul teandric al Jertfei de pe Cruce, prin formula "Unul din Treime a patimit in trup". Desi la inceput nu este acceptata, mai tirziu, analizandu-se temeinic, in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, este primita ca dogma prin Sinoadele Ecumenice V si VI.



Caracterul teandric al Jertfei are urmari si in insusirea personala a mantuirii prin Biserica. Pentru a se mantui credinciosul trebuie sa parcurga drumul parcurs de Hristos in realizarea operei Sale mantuitoare. Or, cum acest lucru este imposibil pentru o fiinta omeneasca de sine statatoare, Hristos cel rastignit si inviat, prin Trupul Sau indumnezeit si pnevmatizat, se extinde in fiinta omului prin Botez, devenind Ipostas fundamental al tuturor celor ce intra in Trupul Sau tainic - Biserica. Putem spune chiar ca, in acest fel, lucrarile noastre ce le facem in vederea dobandirii mantuirii au un caracter teandric. Eu ca om reusesc sa ma jertfesc, reusesc sa renunt la egoismul si autoafirmarea proprie in favoarea aproapelui, numai intrucat ma impartasesc de Jertfa lui Hristos, care este vesnica si se actualizeaza mereu prin preotia slujitoare a Bisericii.



Lucrarile mantuitoare ale lui Hristos se prelungesc in Biserica, prin Sfintele Taine, Hristos Insusi fiind Cel ce le savarseste si Cel ce Se impartaseste in mod real prin ele. Iar noi, ca oameni, parcurgand impreuna cu Hristos drumul parcurs de firea umana asumata de El, conformandu-ne intru totul vointa noastra vointei Lui, vom reusi sa dobandim mantuirea numai printr-o impreuna-lucrare cu El, reusim sa intram la Tatal numai in stare de jertfe vii ce le realizam din puterea iradianta a lui Hristos - Jertfa cea vesnica.



Ioan Sauca

Te rog din suflet, scrie Iisus! Ceea ce ai scris tu inseamna magar.
Nu, nu s-a sacrificat degeaba. S-a sacrificat pentru ca tu sa traiesti bine.
Sarbatori Pascale Fericite!

și ce sens au toate cuvintele de mai sus?