Ma intereseaza si parerile credinciosilor si ale ateilor in legatura cu intrebarea mea.

-- Daca ceva superior omenirii (o fiinta, o energie suprema) ar exista, nu credeti ca ar fi totul mai simplu daca noi am stii cu siguranta ca exista deoarece acel ceva ni s-ar arata in viata cotidiana, daca ni s-ar arata zi de zi si am fi familiarizati cu el?
De ce ceva care se presupune ca EXISTA cu adevarat, se ascunde? Pentru ce sa se ascunda de om?

Chiar nu stiu si nu-mi e clar atat mister.

Da,exact ce ai scris acum am citit eu undeva.
Ca dupa aceasta viata,vom experimenta exact ceea ce am crezut in timpul vietii ca vom trai dupa ce totul se termina.
Daca credem in iad vom experimenta iadul asa cum il imaginam dar nu vom simti durere ci vom fi ca spectatori.
Si nimic nu va fi vesnic. Adica nu ramanem in iad o vesnicie si nici in alta parte...

Acum parerile sunt impartite.

Da,sunt la mijloc undeva, incerc sa mai caut motivatii, raspunsuri si sa gasesc ceva, nu stiu ce, orice.
As vrea sa cred in ceva si pe undeva mai cred, dar au aparut mii de intrebari si rationamente care vor sa iasa la suprafata.

Eu una cred in ceva dincolo, nu cred ca atunci cand murim fizic murim si spiritual.Cred in suflet si contiinta, nu cred ca suntem o bucata de carne ambulanta.
Dar ce este mai departe, pun sub semnul intrebarii.

"...eu ma refer strict la cei ce cred intr-un D-zeu biblic..."
Te referi prost, căci întrebarea se referea la toţi credincioşii, nu doar la creştini.

Bun, răspunsul meu,

"Depinde de credincios.
Fiecare, pe lângă un anumit tip de credinţă, are şi calităţile lui individuale. În ele e baza.",

cu ce era greşit?

Stiu ce spui, nu vreau sa dau dovada de minte incuiata in ceea ce ma priveste gen ` "credinta mea" (in ghilimele) este singura si unica, cea adev., iar restul sint gresite"...nu-s eu genul asta dar chiar nu pot avea o parere pozitiva despre cei orbiti de religie.Ateismul nu-I o religie, agnosticismul iar nu-i o religie, panteismul nici atat, nici nihilismul si lista poate continua tot asa...Cu astea nu am absolut nimic spre ex., deci nu cred c-am dat dovada de ipocrizie Caci nu resping toate "credintele" (din nou, in ghilimele) ci doar pe cea biblica.

Da
Frumos. Stiam citatul.
Suna bine.

Aa, scuze.Pai nu ca era gresit dar am presupun ca era pe langa problema discutata + ca, cel putin eu, n-am intalnit pana acum credinciosi care la un moment dat ori altul sa nu-s arate fata orbita de religie si deci sa nu incerce sa-ti bage si tie pe gat credinta sa ori sa te persecute pe baza faptului ca nu impartiti aceeasi credinta/obiceiuri.De asta, nu de alta.

Nu mi-ai răspuns la întrebare: cu ce era greşit răspunsul meu?
Se vorbea de credinţe, nu de religia creştină sau oricare alta. Şi chiar dacă s-ar fi vorbit strict de creştinism, de ce ar fi greşit să judec omul după calităţile lui individuale, nu după preferinţele lui religioase?
Fii corectă!

Răspunsul meu era la modul glumeţ, Liz. : )

Pentru ca s-ar intampla exact la fel si acum ca si in urma cu 2000 de ani, oamenii sunt aceiasi mereu.

Gandeste-te cati oameni care simt ce am simtit si eu nu se incred in ceea ce vad si accepta ca sunt halucinatii ceea ceea ce simt si in final sfarsesc victime ale psihiatriei care nu face decat sa ii drogheze si care n-a vindecat niciodata pe nimeni. In timp ce eu am crezut ca este adevarat ceea ce am simtit si m-am intors la Dumnezeu, si tot ce simteam rau in mine s-a oprit. Pentru ca eu am acceptat adevarul.

Si ca mine sunt multi care accepta ca au fost posedati si ca nu exista boli psihice. In timp ce ceilalti raman atei sau cu o credinta slaba in Dumnezeu si se refugiaza intr-o psihiatrie ateista care ii drogheaza si nu ii vindeca. La fiecare din noi vine un moment de deschidere catre Dumnezeu, la mine a venit sub forma asta si eu am spus da. Pentru unii sunt nebuna, pentru altii am fost posedata. Eu stiu ce am trait si cine m-a salvat si mai devreme sau mai tarziu toti o sa avem un moment maxim in viata in care o sa-l cunoastem pe Dumnezeu si o sa spunem da sau nu. Doamne ajuta!

"...am presupun ca era pe langa problema discutata..."

http://i.imgur.com/riBDcN1.jpg

Foarte pertinenta intrebarea. Si eu ma gandesc de mult la acest lucru: Ce motive ar avea Divinitatea sa se ascunda de noi? E un mister...
Ma intreb insa, nu cumva noi suntem cei care ne ascundem? Nu cumva acele forte superioare noua sunt de fapt vizibile, dar noi suntem orbi, sau poate ne este indusa starea de orbire, fiind tinuti in intuneric?

Da, o teorie interesanta.
Posibil si asta.
Dar ce vina am avea? daca asta vedem noi ca si realitate.

Frumoase cuvinte... Multumesc!
Cu permisiunea ta, te voi cita: "a-l iubi pe Dumnezeu inseamna a iubi oamenii, ca iubirea semenilor este forma suprema de apropiere de Dumnezeu!"

Dumnezeu, presupunand ca ar exista, nu ar trebui sa creeze omul pentru ca acesta sa existe. El poate crea doar un set de axiome (Din motive pe care nu le inteleg)lasandu-le sa interactioneze aleatoriu intre ele. Asa ca omul poate sa fie doar un produs al axiomelor divine, o creatie indirecta a divinitatii.
Daca Dumnezeu exista sa nu-ti inchipui ca a creat fiecare particula de praf in parte.

Mersi, scriu frumos pentru ca vorbesc din suflet, din ce simt nu din citit. Pentru ca il cunosc pe Dumnezeu de 1 an, abia la 33 de ani l-am gasit. A fost o experienta urata pentru ca a venit prin diavol, dar a fost o experienta frumoasa pentru ca asa l-am gasit pe Dumnezeu. O sa iti spun experienta mea.

Am suferit 12 ani de asa-zisa boala psihica tulburare obsesiv-compulsiva, adica venirea involuntara de ganduri groaznice si incercarea lor de a le opri pentru a nu se intampla in realitate acele ganduri prin efectuarea unor ritualuri, la mine si la majoritatea obsesiv-compulsivilor ritualul a fost prin spalarea pe maini de zeci de ori pe zi ca sa dispara gandurile. Si acum 1 an, cand m-am mutat cu chirie intr-un apartament de langa cimitirul bellu, brusc gandurile urate n-au mai fost doar ganduri ci o prezenta fizica in mine care imi stia cele mai mari frici si in doar 3 luni am ajuns sa-mi spal aceleasi haine de cateva ori pe zi ca sa ma decontaminez de rau, nu-mi mai dadeam sa mai mananc ca sa ma pedespesc, ma loveam peste fata si in final am ajuns la gandul de sinucidere ca sa opresc fiinta rea care era in mine si ca sa ma pedepsesc. Si simteam o durere foarte mare, o durere a unui loc, era o simtire a putin din iad, era durerea oamenilor care murisera inecati in mlastina pe care se construise cartierul in care stateam eu cu chirie. Nu mai aveam memorie, dar aveam luciditate stiam ca ce mi se intampla era real, era o realitate dubla in care blocurile cu apartamente aratau ca niste stanci cu cripte, cu familiile moarte in ele, era o senzatie de moarte peste tot. Simteam numai ganduri groaznice, fiinte langa mine care imi faceau rau, durere, moarte si nu ma mai gandeam decat la sinucidere ca pedepsire si ca oprire a tot raul din jurul meu.

Si atunci cu ultima speranta am ascultat chemarea lui Dumnezeu in care nu prea credeam si m-am dus la biserica chiar daca il injuram incontinuu pe Dumnzeu in biserica, Dumnezeu m-a linistit ca nu era de la mine, am fost la slujbe de Maslu pentru alungarea demonilor, am citit pentru prima data in viata mea Noul Testament dar mai presus de toate am inceput sa-mi spovedesc pacatele din cei 33 de ani pentru prima data in viata mea si am vazut cum ma schimbasera pacatele in rau. Asa vin diavolii, prin pacatele proprii si in final intra efectiv in oameni si ii chinuie cum vor ei cu toate manifestarile urate din bolile psihice. Majoritatea bolnavilor psihici sfarsesc intr-o viata de spitalizare continua o data la cateva luni, medicamente psihiatrice care sa ii amorteasca pana nu mai simt nimic si in final isi iau si viata asa as fi ajuns si eu. Dar eu in acel moment maxim al posedarii prin aceasta boala pe care o purtam de 12 ani am raspuns chemarii lui Dumnezeu de a ma salva. Si Dumnezeu m-a scapat si de diavolul pe care il simteam langa mine deci si de boala psihica cu toate gandurile urate involuntare care mi-au venit in toti 12 ani nenorociti si m-a scapat de toate ritualurile si de toate spalarile astea nenorocite pe maini care imi luau ore zilnic si Dumnezeu a facut mai mult de atat mi-a schimbat viata in bine si in final mi-a dat si speranta vietii vesnice dupa moarte intr-o lume buna. A fost momentul in care l-am cunoscut si eu pe Dumnezeu, asa tarziu la 33 de ani si intr-un mod urat, dar l-am cunoscut pentru totdeauna.

Acest moment nenorocit din viata mea a fost un motiv sa ma intorc la Dumnezeu sa-mi marturisesc greselile din viata si sa o iau iarasi de la capat cu o viata noua schimbata in bine pentru ca Dumnezeu mi-a aratat unde gresisem. Pentru ca departarea de Dumnezeu aduce boala psihica, desi in realitate boala psihica este de fapt o boala sufleteasca, este o departare de Dumnezeu prin care omul pleaca de la dezorientare in viata, manie, depresie, sila de viata si in final multi ajung chiar la sinucidere. Asta inseamna sa stai departe de Dumnezeu si asta am inteles si eu prin propria mea experienta de viata.

Si nu exista om care sa il cunoasca pe Dumnezeu si sa spuna ca se simte rau, cunoastere adevarata nu formala, cunoastere care schimba viata si care nu se rezuma la efectuarea mecanica a unor ritualuri fara sens si a acceptarii a orice neadevar din biblie. Oamenii simt ca Dumnezeu i-a scos din suferinta, din ratacire si vor sa spuna si altora despre Dumnezeu cu atat mai mult cu cat schimbarea in bine este nu doar a vietii lor aici pe pamant ci se continua si mai departe, dupa moarte, intr-o viata vesnica. Doamne ajuta!

Creatie indirecta si produs? Aha...interesant. Nu m-am gandit vreodata la asta gandesti profund.

Asa e, poate nu a facut fiecare particula de praf ci totul s-a ramificat si s-a ramificat de la un produs de inceput care a determinat aparitia celor din urma. Cauza si efect.

Iti multumesc mult!
Dumnezeu sa te binecuvanteze!