Oare din ce cauza crestinii au impresia ca Isus a adus oamenilor religia crestina, cand Isus nu s-a dezis niciodata de religia sa mozaica, pe care spune ca a venit sa o IMPLINEASCA si nu sa o schimbe cu una noua?
Poi daca Isus ne invata ca el este Calea Adevarul si Viata si vedem ca "Calea lui" nu era "calea crestinismului", atunci de ce urmati o alta cale decat pe cea care v-a aratat-o Isus prin exemplul vietii sale?
Poi nu scrie Biblia ca "Eu (adica Isus) sunt Calea Adevarul si Viata"?
Voi ce "cale" urmati?

Pentru ca Isus a trait dupa Lege.

Chiar dacă unii din cei ce s-au considerat pe ei înșiși creștini au făcut multe crime și alte lucruri rele, mu cred că ești în măsură să judeci că per ansamblu, calea creștinismului nu e calea lui Iisus.

In religia mozaica, plata pacatului ducea la pedepse corporale, eventual la moarte.Trebuiau indeplinite anumite conditii, jertfe, comportament, atitudine... Daca indeplineai aceste obligatii, primeai rasplata cuvenita.Isus cere insa ca tot ce face un discipol al sau sa faca din dragoste, nu din interes.Iar El s-a lasat sa moara pentru implinirea Legii mozaice, iar dupa invierea Lui inchinarea si practicarea credintei a luat forme noi.

Fac un apel la crestini. La genul acesta de intrebari, mai ales puse de userul de fata, nu mai raspundeti! Omul oricum nu citeste raspunsurile si nu doreste decat sa provoace si sa insulte. Sa vedem cat va rezista vorbind singur, sau raspunzandu-si singur, cum face de obicei - folosind alte conturi paralele.

Iisus a implinit legea si a mai adaugat cate ceva.

Nu‑mi plac profeţii, precum nu‑mi plac marii fanatici care nu s‑au îndoit niciodată de credinţele şi misiunea lor. Valoarea profeţilor o măsor după capacitatea lor de îndoială, după frecvenţa momentelor cu adevărat chinuitoare, de‑o luciditate dureroasă. Căci la marii profeţi îndoiala este mai tulburătoare decît la ceilalţi oameni, deşi numai în îndoială sînt profeţii şi fanaticii cu adevărat umani. Restul este absolutism, predică, morală şi pedagogie. Vor să înveţe pe alţii, să mîntuiască, să arate calea adevărului, să devieze destinele altora, ca şi cum adevărurile lor ar fi mai bune decît ale celor pe care îi învaţă. Criteriul îndoielii este singurul valabil spre a‑i deosebi de maniaci. Nu se îndoiesc ei însă prea tîrziu? Acela care s‑a crezut fiul lui Dumnezeu nu s‑a îndoit decît în momentele finale. Şi adevărata îndoială a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sînt convins că Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni şi, dacă ar fi putut, s‑ar fi retras în colţul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n‑ar mai fi cerut speranţă sau mîntuire. Şi cînd a rămas numai cu soldaţii romani, sînt sigur că le‑a cerut să‑l ia jos, să‑i scoată cuiele, pentru a fugi atît de departe, încît ecoul suferinţelor oamenilor să nu mai ajungă pînă la el. Nu că Isus ar fi încetat deodată să mai creadă în misiunea şi ideile lui - era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic -, dar moartea pentru alţii este mult mai greu de suportat decît moartea ta, consumarea destinului tău personal. Isus a suportat răstignirea, deoarece ştia că numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.
Aşa pretind oamenii: pentru ca să creadă în tine, tu trebuie să renunţi la tot ce e al tău şi apoi la tine. Oamenii sînt răi şi criminali; ei vor să mori pentru a garanta autenticitatea credinţei tale. De ce admiră ei scrierile răsărite dintr‑o însîngerare durabilă? Fiindcă aceasta îi scuteşte de suferinţe sau le dă iluzia suferinţei. Ei vor să vadă sînge sau lacrimi dincolo de rînduri pentru ca, din mediocritatea şi satisfacţia lor, să le apari ca un destin particular şi demn de admiraţie. Toată admiraţia vulgului este plină de sadism.
Dacă Isus n‑ar fi murit pe cruce, creştinismul n‑ar fi triumfat. Oamenii se îndoiesc cu drept cuvînt în faţa a orice, numai în faţa morţii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema încredere în valabilitatea principiilor creştinismului. Cristos putea foarte bine să dispară în faţa primejdiei răstignirii - sau ar fi putut primi admirabilele tentaţii ale diavolului, care exprimă simbolic tentaţiile vieţii. Cine n‑a făcut pact cu diavolul n‑are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m‑a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m‑a iubit. Creştinii n‑au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi‑mi închipui un Dumnezeu avîntîndu‑se în neant, ca Isus de pe cruce…
Oare ce s‑ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l‑ar fi luat de pe cruce şi l‑ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s‑ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n‑ar fi cerut soldaţilor eliberarea - din cauza orgoliului -, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l‑ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l‑a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să‑i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s‑ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut‑o numai pentru a triumfa ideile sale.
S‑ar putea foarte bine ca Isus să fi fost mult mai simplu decît îl concepem noi, să fi avut mai puţine îndoieli şi mai puţine regrete. Căci el s‑a îndoit şi a regretat ascendenţa lui divină numai în momentele finale. Noi ne îndoim şi regretăm atîta, încît nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinţi şi nu mai putem crede în predicatori. Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace, şi să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atîţia. Iubesc la Isus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase. Căci dacă s‑ar măsura după suferinţă, cîţi n‑ar avea dreptul, înaintea lui, să se considere fii ai lui Dumnezeu! S‑ar putea ca nu toţi fiii lui Dumnezeu să moară pe cruce, într‑o moarte geometrică şi verticală!

Pentru ca in Europa crestinismul a fost adus din Siria. Aveau ideologii total schimbate fata de vremurile acelea. In europa sa "importat" crestinismul pentru a reduce luptele civile si pentru a tine comunitatea unita.