Observ ca unele persoane de aici nu stiu ce este ateismul,ba chiar afirma ca ateismul la indemnat pe stalin,mao etc sa omoara pe cineva sunt curios unde scrie asa ceva in definitia ateismului despre crime,rasism etc

faptul ca erau ateii nu inseamna ca vina pentru crimele lor cade asupra persoanelor atee din prezent,asa cum nici crimele crestinismului nu cade asupra cuiva din prezent, este o aberatie sa spui ca ateismul indeamna pe cineva la ceva rau

Ce este ateismul?
Pentru a clarifica si defini ateismul, o pozitie care a fost demonizata si malformata fiind un curent minoritar, trebuie sa plecam de la conturarea pozitiei teiste. Etimologia cuvantului 'ateism' este fundamentul raspunsului la intrebarea Ce este ateismul?

Cuvantul 'ateism' este compus din doua elemente:

1. 'a' - un prefix privativ, care indica lipsa, absenta.

2. 'teism'

Teismul este intai de toate un 'ism'. Aceasta indica faptul ca e o pozitie care accepta sau imbratiseaza o anumita idee sau credinta. Aceasta credinta care este acceptata in cadrul teismului este elucidata de provenienta etimologica a cuvantului: originea este grecescul theos, semnificand zeu sau Dumnezeu. Teismul se defineste astfel ca afirmarea credintei in existenta lui Dumnezeu.

A-teismul este absenta teismului. Ateismul este absenta credintei in existenta lui Dumnezeu.

Ateismul nu implica idei sau pozitii suplimentare. Ateismul nu este o credinta, ci absenta unei credinte. Chiar daca aceasta absenta a credintei in existenta lui Dumnezeu este compatibila cu o multitudine de pozitii filozofice, ea nu le presupune si pe acestea. Ateii au in comun in mod necesar doar absenta credintei in Dumnezeu.

Definitia de mai sus descrie ceea ce a fost numit ateism slab. Acesta e contrastat cu ateismul tare, care afirma ca Dumnezeu nu exista. Se poate observa ca ateismul tare implica ateismul slab. Ateismul slab are o aplicare mai larga decat ateismul tare. Aceasta dihotomie are relevanta din punctul de vedere al sarcinii dovezii: ateismul tare are sarcina de a dovedi adevarul afirmatiei sale ca Dumnezeu nu exista, pe cand ateismul slab nu implica sarcina de a dovedi ceva, fiind absenta unei afirmatii. Ateul slab considera ca dovezile si argumentele in sprijinul ideii ca 'Dumnezeu exista' sunt insuficiente si neconvingatoare.

O alta diviziune a ateismului este in ateism implicit si ateism explicit. In cadrul ateismului implicit absenta credintei in Dumnezeu sau credinta ca Dumnezeu nu exista nu sunt exprimate in mod constient. Este cazul tuturor oamenilor carora un anumit concept de Dumnezeu nu le este cunoscut. In mod implicit, lipsindu-le constiinta unui asemenea concept, le lipseste si credinta in existenta dumnezeului descris in acel concept. Cineva care nu e familiarizat cu zeul hindus Shiva, nu va putea prezenta simultan credinta ca Shiva exista. In mod clar acestei persoane ii lipseste credinta ca Shiva exista, si deci este ateu in ceea ce-l priveste pe zeul Shiva, insa nu in mod constient, ci implicit.

Ateismul implicit este exemplificat si de copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu. Deoarece ideea de Dumnezeu (crestin sau altul) nu este inascuta si este dobandita prin invatare si o prezentare culturala a acesteia, copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu vor avea in mod implicit absenta credinta ca Dumnezeu exista. Oricat le-ar displacea teologilor acest lucru.

Ateismul explicit presupune familiarizarea cu conceptul de Dumnezeu. In cadrul acestei constientizari a ideii de Dumnezeu este absenta credinta in el, sau este negata existenta lui.

Ateismul critic este o forma de ateism explicit, in care propozitia 'Dumnezeu exista' este respinsa in mod logic si rational de argumente conceptuale sau evidentiale.

Noncognitivismul afirma ca propozitia 'Dumnezeu exista' nu are sens, si deci nu are sens sa intrebam daca e adevarata sau falsa.

Ateismul este o religie la fel cum chelia este o culoare de păr. O altă analogie ar fi că ateismul poate fi văzut ca religie în aceeași măsură în care a nu colecționa timbre poate reprezenta un hobby. Mergând pe principiul propus de teiști, dacă a nu crede în Dumnezeu s-ar putea considera ca fiind o religie, atunci ar însemna că la fel de bine putem spune și că a nu crede în Zâna Măseluță este tot o religie, întocmai ca lipsa credinței în existența ștrumfilor sau lipsa credinței în existența spiridușilor.
Are ateismul „reguli bine definite"? Nicidecum. Nu există decât o singură „regulă" exprimată în definiția sa și anume aceea de a nu crede în existență niciunui zeu. În afara acesteia, ateii sunt liberi să facă ce doresc, rămânând totuși atei. Un ateu poate să facă și să creadă absolut orice, cu excepția ideii de zeu și tot se va încadra în definție. Este diametral opus față de cum funcționează legile în religie. Acesta este unul din aspectele insuficient înțelese cu privire la ateism.
Are ateismul o doctrină eshatologică? Eshatologia expune o convingere despre sfârsitul lumii și despre extincție în general. E posibil ca mulți atei să aibă anumite păreri despre cum lumea se va sfârși, dar acele păreri în mod sigur nu sunt aceleași la toți. De fapt, orice păreri referitoare la sfârșitul lumii sunt întâmplătoare și nu fac în mod necesar parte din ateism. Lipsa credinței în existența zeilor nu conduce la nicio opinie particulară cu privire la sfârșitul lumii. Exact opus modului în care subiectul „sfârșitul lumii" este abordat de religie.
Conține ateismul o filozofie de viață? Ateii au în mod clar filozofii de viață, cum ar fi Umanismul Secular de pildă. O alta ar putea fi obiectivismul. O alta ar putea fi o anume formă de budism. Cu toate acestea, nu există o filozofie de viață clar definită comună tuturor sau majorității ateilor. De fapt, nu există nimic în ateism care să determine adoptarea unei anumite filozofii de viață, exact opus modului în care conceptul de „filozofie de viață" este abordat în religie. Putem spune că mulți atei sunt sceptici, că există un număr de filozofii seculare consistente cu ateismul dar a spune doar că cineva este ateu nu înseamnă că spunem ceva despre filozofia sa de viață. Ateismul poate deci să facă parte dintr-o viziune asupra vieții dar nu reprezintă în sine o viziune asupra vieții.
Această definiție deja stabilită nu mai face de foarte mult timp obiectul dezbaterilor dintre atei și teiști. Ateismul nu se pronunță cu privire la apariția vieții. Multe dintre obiecțiile comune la adresa teoriei evoluției susțin că aceasta ar conduce la rezultate reprobabile, de tipul convingerilor condamnabile, comportamentelor și evenimente dăunătoare. Se afirmă că predarea teoriei evoluționiste degradează valori, subminează morala și promovează ateismul și lipsa religiei. Acestea pot fi considerate apeluri la consecințe (o forma de eroare logică), deoarece potențialele ramificații ale acceptării teoriei evoluționiste nu au nimic de-a face cu realitatea sa empirică obiectivă.
Ateismul este o necredință (poziția implicită, ipoteza nulă etc), nu o filozofie. Necredința mea in Zâna Măseluță nu este o filozofie de viață – o fi pentru altcineva? Mai mult decât atât, o filozofie de viață nu este neapărat o religie și nu necesită existența unei credințe religioase în persoana cu filozofia respectivă. Ateismul este poziția neacceptării poziției teologice, a ipotezei dumnezeirii. Creștinismul, budismul, hinduismul, islamul nu au reușit să aducă dovezi pentru ce susțin. Nu este datoria mea să demonstrez că nu există dumnezei așa cum nu este datoria mea să demonstrez că nu există zâne sau ozn-uri. Credința ateului este rezervată până când vreuna se va dovedi a fi adevărată.
Termenul „ateism" folosit corect însemană doar lipsa credinței în existența zeilor. Cam la asta se rezumă „înțelegerea existenței" în cazul ateismului. În afara acestei trăsături comune, ateii au opinii diferite în legatură cu existența. Astfel, ateismul în sine nu este o înțelegere, ci o singură trăsătură comună. Doi atei pot avea în comun cât au să zicem un creștin și un închinător la Odin, amândoi fiind în mod clar teiști. Deși înțelegerea existenței de către unele persoane poate conține principiul ateu, ateismul in sine nu este mijlocul de înțelegere.
Credința în existența unei structuri obiective a lumii este o presupunere generală de asemenea, dar oamenii care o au nu aparțin unei religii comune, nu-i asa? Din moment ce ateii nu cred că zeii „există", ceea ce înseamnă că nu fac parte din „existență", această pozitie nu trebuie să fie privită ca o înțelegere a „existenței". Nu cred în Zâna Maseluță și această neîncredere nu este un mijloc de înțelegere a existenței, nu este o poziție față de subiectul „sfârșitul lumii" și nici nu exprimă vreo regulă de urmat.
Encyclopedia of Philosophy face o enumerare, în articolul despre religie, a câtorva caracteristici specifice religiilor. Cu cât sunt prezente mai multe dintre aceste caracteristici într-un sistem de credințe, cu atât este "mai religios". Pentru că permite o zona gri de interpretare în conceptul de religie, prefer această expunere în locul definițiilor mai simpliste pe care le putem găsi în dicționarele standard. Citiți lista și vedeți dacă ateismul se încadrează:
1. Credința în ființe supranaturale (zei)
2. O disociere între obiecte sacre și profane
3. Acte ritualistice bazate pe obiecte sacre
4. Un cod moral ce se crede că este sancționat de zei
5. Sentimente cu o caracteristică religioasă (venerație, teamă, evlavie, vinovăție, adulație) care tind să se acutizeze în prezența obiectelor sacre și în timpul practicării unui ritual și care sunt conectate în teorie la zei
6. Rugăciune și alte forme de comunicare cu zeii
7. O viziune asupra vieții, sau o imagine generală a lumii ca un tot unitar și locul individului în aceasta. O astfel de imagine conține specificarea unui scop general sau sens al lumii și o indicație a cum se încadrează individul în ea
8. Organizarea mai mult sau mai puțin deplină a vieții individului în jurul acestei viziuni asupra lumii
9. Un grup social legat de cele de mai sus
A încerca să susțineți că ateismul este o religie neceistă o reevaluare adhoc a definiției pentru religie, rezultând într-un cu totul alt termen. Vă întreb atunci: „Dacă ateismul este o religie atunci ce nu este o religie?"
Trebuie notat că teismul în sine nu se califică drept religie, bazându-ne pe cele de mai sus – în mare pentru aceleași motive pentru care nici ateismul nu se califică. Dacă stai să te gândești, teismul – simpla credință în zei – nu implică automat aproape niciuna dintre convingerile sau practicile prezentate în definiția de mai sus. Pentru a forma o religie, avem nevoie de un pic mai mult decât simpla credință sau necredință. Faptul este reflectat în mod evident în lumea reală, pentru că găsim teism, care există în afara religiei și religie, care există în afara teismului.
Deși poate că nu este suficient pentru aceia dintre noi care urăsc incertitudinea atât de mult încât preferă acrobațiile mentale și salturile de credință oarbă, nu este în fapt nimic greșit în a recunoaște limitele înțelegerii noastre curente și în așteptarea cu răbdare și umilință, ca știința să ne ofere răspunsuri. Pentru a sumariza, încă nu avem toate răspunsurile, nu știm care este „cauza universului", sau dacă are vreun sens să ne punem această întrebare. Dar dacă se va dovedi că universul a venit într-adevăr din ceva, tot nu am avea niciun motiv să credem că ar fi venit de la un dumnezeu. În fapt, ceva de o complexitate cumplită și atât de improbabil ca un dumnezeu, este cea din urmă explicație pe care ar trebui să o caute cineva.
Ateismul se bazeaza pe credinta?

Mit: Nu se poate dovedi ca Dumnezeu nu exista, asadar ateismul se bazeaza pe credinta
(ateii nu pot infirma existenta lui Dumnezeu si cred in inexistenta lui)



Raspuns:
Teistii vor incerca adesea sa plaseze ateismul si teismul pe acelasi nivel, argumentand ca in timp ce teistii nu pot dovedi existenta unui dumnezeu, ateii nu pot nici ei dovedi ca dumnezeu nu exista. Aceast lucru este folosit ca baza pentru argumentarea ca nu exista un mod obiectiv de a determina care dintre cele doua este preferabila pentru ca niciuna nu are un avantaj logic sau empiric asupra celeilalte. Asadar, singurul motiv pentru a merge pe o varianta sau pe cealalta este credinta si atunci, probabil teistul va argumenta ca credinta sa este cumva mai buna decat „credinta" ateului.
Aceasta afirmatie se bazeaza pe presupunerea eronata ca toate propozitiile sunt create egale si pentru ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind adevarate in mod conclusiv, inseamna ca niciuna nu poate fi demonstrata ca fiind falsa in mod conclusiv. Pe acest principiu se argumenteaza ca propozitia „Dumnezeu exista" nu poate fi demonstrata ca fiind falsa.
Dar nu toate propozitiile sunt create egale. Este adevarat ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind false – de exemplu, afirmatia „exista o lebada mov" nu poate fi demonstrata ca fiind falsa. Pentru a demonstra ca este adevarata ar trebui examinat fiecare loc din univers, pentru a ne asigura ca o astfel de lebada nu exista, fapt ce pur si simplu nu este posibil.
Alte propozitii, pe de alta parte, pot fi infirmate si chiar in mod conclusiv. Exista doua modalitati de a face asta. Prima este de vedea daca propozitia duce la o contradictie logica; daca da, atunci propozitia trebuie sa fie falsa. De exemplu: „exista un burlac insurat" sau „exista un cerc patrat". Amandoua presupun contradictii logice – evidentierea aceastui fapt fiind de ajuns pentru a le infirma.
Daca cineva sustine existenta unui zeu, existenta care presupune contradictii logice, atunci acel zeu poate fi infirmat in acelasi mod. Multe argumente ateologice fac exact asta – de exemplu, argumenteaza ca un zeu omnipotent si omniscient nu poate exista din cauza acestor calitati, care duc la contradictii logice.
A doua modalitate de a infirma o propozitie este un pic mai complicata. Sa luam urmatoarele doua propozitii:
1. Sistemul nostru solar are o a zecea planeta.
2. Sistemul nostru solar are o a zecea planeta cu masa X si orbita Y.
Ambele propozitii pot fi demonstrate ca fiind adevarate, dar exista o diferenta cand trebuie sa le demonstram ca fiind false. Prima poate fi demonstrata ca fiind falsa daca cineva ar putea examina tot spatiul dintre soare si limitele exterioare ale sistemului nostru solar si nu ar gasi nicio planeta noua – dar un astfel de proces ne depaseste din punct de vedere tehnologic. Asadar, din motive practice, nu este infirmabila.
A doua propozitie insa, este infirmabila cu ajutorul tehnologiei noastre curente. Cunoscand informatiile specifice referitoare la masa si orbita, putem concepe teste pentru a determina daca un astfel de corp exista – cu alte cuvinte, afirmatia este testabila. Daca testele esueaza in mod repetat, atunci putem conchide in mod rezonabil ca un astfel de obiect nu exista. In ceea ce priveste intentia si scopul, propozitia a fost infirmata. Asta nu ar insemna ca nu exista o a zecea planeta. In schimb, inseamna ca aceasta specifica "a zecea planeta", cu aceasta masa si cu aceasta orbita, nu exista.
In mod analog, cand un zeu este definit in mod adecvat, se pot construi teste empirice sau logice pentru a verifica daca exista. Putem privi, spre exemplu, la efectele asteptate pe care un astfel de zeu ar putea sa le aiba asupra naturii sau umanitatii. Daca esuam in a gasi aceste efecte, atunci un zeu cu acel set de caracteristici nu exista. Un alt zeu cu un alt set de caracteristici ar putea exista, insa acesta a fost infirmat.
Un exemplu ar fi problema raului, care pune la indoiala existenta unui zeu deopotriva omnipotent, atotcunoscator si atotiubitor, fiind adus argumentul ca un asemenea zeu nu ar trebui sa permita existenta raului si a durerii. Un astfel de argument nu ar infirma existenta altor zei; nu ar face decat sa demonstreze ca nefiind adevarata existenta zeilor cu un set de caracteristici particulare.
Evident ca infirmarea unui zeu necesita o descriere adecvata a ceea ce este si ce caracteristici are, pentru a se putea determina daca exista o contradictie logica sau daca se verifica vreo implicatie testabila. Fara o explicatie substantiala a ceea ce este acest zeu, cum am putea face o afirmatie substantiala cu privire la faptul ca acest zeu exista? Pentru a putea face o afirmatie rezonabila cum ca acest zeu ar conta, credinciosul ar trebui sa se afle in posesia unor informatii substantiale cu privire la natura si caracteristicile lui; altfel, nu exista niciun motiv pentru a-i pasa cuiva.
Ipoteza conform careia ateii „nu pot infirma existenta lui Dumnezeu" se bazeaza adesea pe intelegerea gresita conform careia ateii afirma ca „Dumnezeu nu exista" si ar trebui sa demonstreze asta. In realitate, ateii esueaza in a accepta ipoteza teista ca „Dumnezeu exista" si de aici deriva ca povara dovezii initiale cade pe credincios. Daca credinciosul este incapabil de a produce vreun motiv intemeiat pentru acceptarea existentei zeului sau, este nerezonabil sa se pretinda din partea ateului ca acesta sa construiasca o combatere a ipotezei respective – sau macar sa-i pese de aceasta ipoteza in vreun fel.
CE NU ESTE ATEISMUL

NU ESTE ANTI-TEISM
Antiteismul (uneori scris anti-teism) este opoziția activă față de teism. Etimologia cuvântului își are rădăcinile în grecescul anti- și theismos. Termenul are o aplicabilitate largă; în contexte seculare se referă de obicei la opoziția directă față de religia organizată sau credința în orice formă de zeitate, în timp ce într-un context teist, se referă uneori la opozița față de unul sau mai mulți zei specifici.
Opoziția față de teism
Un antiteist este defnit de către Oxford English Dictionary ca „individ ce se opune credinței în existența unui zeu". Cea mai veche referire la acest înțeles datează din 1833. Un antiteist se poate opune credinței în existența unuia sau mai multor zei, nu neapărat unuia în particular.
Antiteismul a fost adoptat ca denumire pentru aceia care sunt de părere că teismul este periculos și distructiv. Un exemplu al acestei opinii este demonstrat în Letters to a Young Contrarian (2001), în care Christopher Hitchens scrie: Nu sunt nici măcar ateu pe cât sunt antiteist; „Nu susțin doar că religiile sunt variante ale aceluiași neadevăr, ci și că influența bisericilor, precum și efectele credinței religioase, sunt fără îndoială nocive."[1]
NU ESTE DOGMA (gr. δόγμa, inițial "părere") este un postulat pentru o religie, care este considerat de către o grupă de oameni drept adevăr absolut, infailibil, care nu poate fi pus sub semnul întrebării.

NU ESTE DOCTRINA
Doctrină (din limba latină doctrina) înseamnă "o sumă de învățături" ori "instrucțiuni", principii de învățătură sau poziții, precum corpul de învățături în domeniul sistemelor credinței sau științelor. Cuvântul corespunzător din limba greacă este la baza etimologiei cuvântului catehism.
Deseori, doctrina implică în mod special dogme religioase, așa cum sunt promulgate de biserică, dar nu numai. Doctrina se poate folosi și cu privire la un principiu de lege, în tradițiile dreptului comun, stabilite prin tradiții sau prin istoria unor decizii trecute, așa cum este doctrina autoapărării.

NU ESTE FILOZOFIE
Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφιa, philein și sophia, etimologie: dragoste de înțelepciune): disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoașterea formelor și proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și viață.

NU ESTE RELIGIE
Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

NU ESTE CREDINTA

Credința reprezintă convingerea existenței unuia sau a mai multor zei, în funcție de religia la care se referă. Utilizarea informală a credinței este destul de răspândită, incluzând încrederea sau credința fără dovezi.

NU ESTE STIINTA

Investigarea sau studiul naturii prin observație și raționament
Suma tuturor cunoștințelor acumulate în urma acestei cercetări

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook