Salut, dati-mi va rog un site unde pot vedea detalii despre intrarea Domnului in Ierusalim, Rastignirea etc in ordinea cronologica.

Multumesc.

Se apropie ultimul Paşte celebrat de Isus
ÎN TIMP ce ziua de marţi, 11 nisan, se apropie de sfârşit, Isus îşi încheie instruirea acordată apostolilor pe Muntele Măslinilor. Cât de încărcată şi de istovitoare a fost această zi! Acum, în timp ce se întorc probabil în Betania pentru a înnopta aici, Isus le spune apostolilor săi: „Ştiţi că după două zile vor avea loc Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit".
Ziua următoare, miercuri, 12 nisan, se pare că Isus o petrece liniştit împreună cu apostolii săi, într-un loc retras. În ziua precedentă el îi mustrase în public pe conducătorii religioşi şi îşi dă seama că aceştia caută să-l ucidă. De aceea, miercuri, el nu se arată în public, deoarece nu vrea să intervină ceva care să-l împiedice să celebreze Paştele împreună cu apostolii săi, în seara următoare.
Între timp, preoţii de frunte şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea marelui preot, Caiafa. Iritaţi la culme de criticile lui Isus din ziua precedentă, ei fac planuri ca să-l prindă printr-o stratagemă abilă şi să-l trimită la moarte. Totuşi, ei îşi spun: „Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în popor". Ei se tem de popor, de a cărui favoare se bucură Isus.
În timp ce complotează cu răutate să-l ucidă pe Isus, conducătorii religioşi primesc o vizită. Spre surprinderea lor, este chiar unul dintre apostolii lui Isus, Iuda Iscarioteanul, în care Satan a sădit josnica idee de a-l trăda pe Stăpânul său! Cât de încântaţi sunt ei când Iuda întreabă: „Ce vreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?" Ei consimt cu bucurie să-i plătească 30 de monede de argint, preţul unui sclav, potrivit Legii mozaice. Începând din acest moment, Iuda caută o ocazie favorabilă pentru a-l trăda pe Isus, fără să fie prezentă mulţimea.
Ziua de 13 nisan începe miercuri, la apusul soarelui. Isus venise din Ierihon vineri, deci aceasta este a şasea şi ultima noapte petrecută de el în Betania. A doua zi, joi, trebuie efectuate pregătirile finale în vederea Paştelui, care începe la apusul soarelui. Acesta este momentul când trebuie înjunghiat Mielul pascal şi apoi trebuie fript tot. Unde vor celebra sărbătoarea şi cine va face pregătirile?
Isus nu a dat încă detalii în acest sens, probabil pentru a-l împiedica pe Iuda să meargă să-i informeze pe preoţii de frunte şi astfel aceştia să-l poată aresta pe Isus în timpul celebrării Paştelui. Dar acum, probabil la începutul după-amiezii de joi, Isus îi trimite din Betania pe Petru şi pe Ioan, spunându-le: „Duceţi-vă şi pregătiţi-ne Paştile, ca să le mâncăm".
„Unde voieşti să pregătim?", întreabă ei.
„Când veţi intra în cetate, explică el, vă va ieşi înainte un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: «Învăţătorul îţi zice: „Unde este camera pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştile cu ucenicii Mei?"» Şi vă va arăta o cameră mare de sus, aşternută gata; acolo să pregătiţi."
Fără îndoială că proprietarul casei este un discipol al lui Isus care, probabil, se aşteaptă ca Isus să-i ceară să se folosească de casa sa pentru această ocazie specială. În orice caz, atunci când sosesc în Ierusalim, Petru şi Ioan găsesc totul exact aşa cum a prezis Isus. Astfel, cei doi se îngrijesc să fie pregătit mielul şi să fie luate toate celelalte măsuri pentru a le permite celor 13 persoane, Isus şi cei 12 apostoli, să celebreze Paştele. Matei 26:1–5, 14–19; Marcu 14:1, 2, 10–16; Luca 22:1–13; Exodul 21:32.
O lecţie de umilinţă cu ocazia ultimului Paşte
URMÂND instrucţiunile lui Isus, Petru şi Ioan au sosit deja la Ierusalim pentru a face pregătiri în vederea celebrării Paştelui. Isus, însoţit după cât se pare de ceilalţi zece apostoli, soseşte mai târziu, în cursul după-amiezii. Soarele apune la orizont în timp ce Isus şi însoţitorii săi coboară de pe Muntele Măslinilor. Este ultima zi, înainte de învierea sa, în care Isus mai priveşte oraşul de pe acest munte.
În scurt timp, Isus şi însoţitorii săi ajung în oraş şi se îndreaptă spre casa în care vor celebra Paştele. Ei urcă scările care duc la camera mare de sus, unde sunt gata toate pregătirile pentru a celebra Paştele într-un cerc restrâns. Isus a aşteptat cu nerăbdare această ocazie, deoarece el zice: „Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi".
În mod obişnuit, participanţii la celebrarea Paştelui servesc patru pahare cu vin. După ce îl acceptă pe cel care este, evident, al treilea pahar, Isus rosteşte o mulţumire şi spune: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu".
Într-un anumit moment din cursul cinei, Isus se ridică, îşi scoate veşmântul exterior, ia un ştergar şi umple un vas cu apă. De obicei, o gazdă se îngrijeşte să fie spălate picioarele unui oaspete. Dar, întrucât de data aceasta nu este prezentă gazda, Isus se îngrijeşte personal de această sarcină. Oricare dintre apostoli ar fi putut sesiza ocazia de a face acest serviciu; dar, fiindcă se pare că între ei mai există o oarecare rivalitate, nici unul nu îl face. Acum, când Isus începe să le spele picioarele ei se simt stânjeniţi.
Când Isus ajunge la Petru, acesta protestează: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele".
„Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine", spune Isus.
„Doamne, răspunde Petru,. . . nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!"
„Cine are tot trupul spălat, răspunde Isus, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi." El spune acest lucru deoarece ştie că Iuda Iscarioteanul are de gând să-l trădeze.
După ce le spală picioarele la toţi 12, inclusiv lui Iuda, trădătorul său, Isus îşi îmbracă veşmântul exterior şi se întinde din nou la masă. Apoi, el întreabă: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi: «Învăţătorul şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; căci Eu v-am dat un exemplu, pentru ca aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi. Adevărat, adevărat vă spun, robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi".
Ce lecţie minunată de umilinţă în ce priveşte faptul de a le sluji altora! Apostolii nu trebuie să alerge după primul loc, gândindu-se că sunt atât de importanţi, încât trebuie întotdeauna să fie slujiţi de alţii. Ei trebuie să urmeze modelul lăsat de Isus. Aceasta nu se referă însă la un ritual de spălare a picioarelor, nu, ci se referă la disponibilitatea de a sluji fără părtinire, indiferent cât de umilitor sau de neplăcut ar putea fi serviciul. Matei 26:20, 21; Marcu 14:17, 18; Luca 22:14–18; 7:44; Ioan 13:1–17.

Cina comemorativă
DUPĂ ce le spală picioarele apostolilor săi, Isus citează textul scriptural din Psalmul 41:9, spunând: „Cel care mănâncă pâine cu Mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea". Apoi, tulburându-se în spirit, el explică: „Unul dintre voi Mă va vinde".
Apostolii încep să se întristeze şi îi spun lui Isus unul după altul: „Nu cumva sunt eu?" Chiar şi Iuda Iscarioteanul îi pune această întrebare. Ioan, care stă întins la masă lângă Isus, se apleacă înapoi pe pieptul lui Isus şi îl întreabă: „Doamne, cine este?"
„Este unul din cei doisprezece,. . . cel care întinge cu Mine în farfurie", răspunde Isus. „Fiul Omului, negreşit, Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine ar fi fost pentru omul acela să nu se fi născut." După aceea, Satan intră iarăşi în Iuda, profitând de faptul că acesta şi-a lăsat inima deschisă în faţa lui, devenind rău. Mai târziu, în aceeaşi seară, Isus îl numeşte în mod potrivit pe Iuda „fiul pierzării".
Acum Isus îi spune lui Iuda: „Ce faci, fă repede". Nici unul dintre ceilalţi apostoli nu înţelege ce vrea să spună Isus. Unii îşi imaginează că, întrucât Iuda ţine cutia cu bani, Isus îi spune: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare", sau că trebuie să se ducă să le dea ceva săracilor.
După ce Iuda pleacă, Isus instituie împreună cu apostolii săi fideli o celebrare, sau comemorare, complet nouă. El ia o pâine, rosteşte o rugăciune de mulţumire, o frânge şi le-o dă, zicând: „Luaţi, mâncaţi". El explică: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!"
După ce fiecare a mâncat din pâine, Isus ia un pahar cu vin, evident, cel de-al patrulea pahar folosit cu ocazia celebrării pascale. El rosteşte şi pentru acesta o rugăciune de mulţumire, îl dă apostolilor, cerându-le să bea din el, şi spune: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi".
Astfel, aceasta este, de fapt, comemorarea morţii lui Isus. În fiecare an, la 14 Nisan, aceasta trebuie repetată, aşa cum spune Isus, spre amintirea lui. Ea le va aminti celor care o celebrează ce au făcut Isus şi Tatăl său ceresc pentru a furniza omenirii eliberarea din condamnarea la moarte. Pentru iudeii care au devenit continuatori ai lui Cristos, comemorarea va lua locul Paştelui.
Noul legământ, care este validat prin sângele vărsat de Isus, ia locul vechiului legământ al Legii. Isus Cristos este mediatorul acestui legământ între două părţi — de o parte, Iehova Dumnezeu, iar de cealaltă, 144 000 de creştini născuţi de spirit. Pe lângă faptul că face posibilă iertarea păcatelor, legământul permite formarea unei naţiuni cereşti de regi-preoţi. Matei 26:21–29; Marcu 14:18–25; Luca 22:19–23; Ioan 13:18–30; 17:12; 1 Corinteni 5:7.

Chinuri de moarte în Ghetsimani
DUPĂ ce îşi sfârşeşte rugăciunea, Isus îi cântă cântări de laudă lui Iehova, împreună cu cei 11 apostoli fideli. Apoi, ei coboară din camera de sus, ies în întunericul rece al nopţii şi traversează din nou Valea Chedronului, îndreptându-se spre Betania. Pe drum însă, ei se opresc într-unul din locurile lor preferate, grădina Ghetsimani. Aceasta este situată pe Muntele Măslinilor sau în apropierea lui. Isus şi apostolii săi s-au întâlnit adeseori aici, printre măslini.
Lăsându-i pe opt dintre apostoli — probabil lângă intrarea în grădină — el le ordonă: „Staţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog". Apoi, el îi ia pe ceilalţi trei — Petru, Iacov şi Ioan — şi se afundă în grădină. Isus se întristează şi se tulbură foarte mult. „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte, spune el; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine."
Îndepărtându-se puţin, Isus se prosternă cu faţa la pământ şi începe să se roage fierbinte: „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu". Ce vrea el să spună? De ce este „cuprins de o întristare de moarte"? Oare dă el înapoi de la hotărârea sa de a muri şi de a furniza răscumpărarea?
Nicidecum! Isus nu cere să-i fie cruţată viaţa. Chiar şi ideea de a evita o moarte de jertfă, aşa cum i-a sugerat odată Petru, îi este respingătoare. Dimpotrivă, Isus este cuprins de acest chin de moarte fiindcă se teme că modul în care va muri în curând — ca un josnic criminal — va aduce o gravă dezonoare numelui Tatălui său. Acum el îşi dă seama că, peste câteva ore, va fi ţintuit pe un stâlp, la fel ca oamenii de ultima speţă, şi anume ca un blasfemator! Iată ce îl tulbură foarte mult.
După ce se roagă îndelung, Isus se întoarce la cei trei apostoli şi îi găseşte dormind. Adresându-se lui Petru, îi spune: „Un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă [încontinuu, NW] ca să nu intraţi în ispită". Înţelegând însă stresul sub care s-au aflat şi ora înaintată, el spune: „Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă".
Apoi, Isus se retrage a doua oară şi îi cere lui Dumnezeu să îndepărteze de la el „paharul acesta", adică partea rezervată lui de Iehova, sau voinţa sa referitoare la el. Când se întoarce, îi găseşte din nou pe cei trei apostoli dormind în timp ce ei ar fi trebuit să se roage să nu intre în ispită. Când Isus le vorbeşte, ei nu ştiu ce să-i răspundă.
În final, Isus se depărtează pentru a treia oară, la distanţă de o aruncătură de piatră, îngenunchează şi, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, se roagă: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine!" Isus simte o durere nespus de mare din cauza dezonoarei pe care moartea sa, la fel ca a unui criminal, o va aduce asupra numelui Tatălui său. Gândul că va fi condamnat ca blasfemator — cineva care blestemă pe Dumnezeu — îi este aproape insuportabil!
Totuşi, Isus continuă să se roage, spunând: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta!" Isus îşi supune în mod ascultător voinţa sa celei a lui Dumnezeu. Atunci, apare un înger din cer şi îl întăreşte cu câteva cuvinte încurajatoare. Probabil că îngerul îi spune lui Isus că este aprobat de Tatăl său.
Dar ce greutate apasă pe umerii lui Isus! Este în joc propria sa viaţă eternă şi cea a întregii omeniri. Stresul emoţional este enorm. De aceea, Isus continuă să se roage şi mai fierbinte, iar transpiraţia sa devine picături de sânge care cad pe pământ. „Deşi este un fenomen foarte rar, declară revista medicală The Journal of the American Medical Association, în stări emoţionale de mare intensitate. . . transpiraţia poate fi sub formă de sânge."
După aceea, Isus se întoarce pentru a treia oară la apostolii săi şi îi găseşte din nou dormind. Ei sunt epuizaţi de întristare. „Într-un moment ca acesta dormiţi şi vă odihniţi!", exclamă el. „Destul! A sosit ora! Iată, Fiul Omului este predat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, să plecăm. Iată, cel ce mă trădează s-a apropiat" (NW).
În timp ce el vorbeşte încă, se apropie Iuda Iscarioteanul, însoţit de o mare mulţime purtând făclii, lămpi şi arme. Matei 26:30, 36–47; 16:21–23; Marcu 14:26, 32–43; Luca 22:39–47; Ioan 18:1–3; Evrei 5:7.

Trădarea şi arestarea
ESTE trecut de miezul nopţii când Iuda  intră în grădina Ghetsimani în fruntea unei mulţimi numeroase compuse din soldaţi, preoţi de frunte, farisei şi alte persoane. Preoţii au consimţit să-i plătească lui Iuda  30 de piese de argint pentru a-l trăda pe Isus.
Mai devreme, atunci când Iuda  a fost lăsat să plece de la Cina pascală, este evident că el s-a dus direct la preoţii de frunte. Aceştia şi-au adunat imediat propriii ofiţeri, precum şi o trupă de soldaţi. Probabil că Iuda  i-a condus mai întâi la locul unde Isus şi apostolii celebraseră Paştele. Văzând că plecaseră, mulţimea care purta arme, lămpi şi făclii l-a urmat pe Iuda  în afara Ierusalimului şi au traversat Valea Chedronului.
În timp ce conduce procesiunea pe Muntele Măslinilor, Iuda  este sigur că ştie unde să-l găsească pe Isus. În cursul săptămânii care trecuse, călătorind frecvent între Betania şi Ierusalim, Isus şi apostolii s-au oprit deseori în grădina Ghetsimani pentru a se odihni şi pentru a conversa. Dar acum, în timp ce Isus se află, fără îndoială, la adăpostul întunericului printre măslini, cum îl vor recunoaşte soldaţii? Poate că ei nu l-au văzut niciodată. Drept urmare, Iuda  le dă un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L apucaţi şi să-L duceţi sub pază".
Iuda  conduce mulţimea în grădină, îl vede pe Isus împreună cu apostolii şi se duce direct la el. „Te salut, Învăţătorule!", spune el şi îl sărută foarte tandru.
„Prietene, de ce ai venit?", îl întreabă la rândul său Isus. Apoi, răspunzând la propria sa întrebare, el spune: „Iuda, cu o sărutare dai tu prins [îl trădezi, NW] pe Fiul Omului?" Destul însă cu acest trădător! Isus înaintează în lumina făcliilor şi a lămpilor aprinse şi întreabă: „Pe cine căutaţi?"
„Pe Isus Nazarineanul", răspund ei.
„Eu sunt!", răspunde Isus, stând curajos în faţa tuturor. Uimiţi de îndrăzneala lui şi neştiind la ce să se aştepte, oamenii se retrag şi cad la pământ.
„V-am spus că Eu sunt", continuă Isus în mod calm. „Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă." Cu puţin timp în urmă, pe când se afla în camera de sus, Isus îi spusese Tatălui său în rugăciune că el i-a păzit pe apostolii săi fideli şi că nici unul dintre ei nu s-a pierdut, „afară de fiul pierzării". Astfel, pentru a se împlini cuvântul său, Isus cere ca discipolii săi să fie lăsaţi să plece.
În timp ce soldaţii îşi recapătă calmul, se ridică în picioare şi încep să-l lege pe Isus, apostolii înţeleg ce urmează să se întâmple. „Doamne, să lovim cu sabia?", întreabă ei. Înainte ca Isus să răspundă, Petru apucă una din cele două săbii pe care apostolii le-au luat cu ei şi îl atacă pe Malhus, un sclav al marelui preot. Petru nu reuşeşte să-i lovească capul sclavului, însă îi taie urechea dreaptă.
„Lăsaţi! Până aici!", intervine Isus. Atingând urechea lui Malhus, el îi vindecă rana. Apoi, el le dă o lecţie importantă, poruncindu-i lui Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea acum să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?"
Isus este dispus să se lase arestat, căci, explică el: „Cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să fie?" Şi adaugă: „Nu voi bea paharul pe care Mi  l-a dat Tatăl să-l beau?" El este perfect de acord cu voinţa Tatălui său referitoare la el!
Apoi se adresează mulţimii. „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi?", întreabă el. „În toate zilele stăteam şi învăţam poporul în templu şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească scripturile prorocilor."
Atunci, trupa de soldaţi, comandantul şi ofiţerii iudeilor pun mâna pe Isus şi îl leagă. Văzând acest lucru, apostolii îl părăsesc pe Isus şi fug. Totuşi, un tânăr — probabil, discipolul Marcu — rămâne în mulţime. Este posibil ca el să se fi aflat în casa unde Isus celebrase Paştele şi, după aceea, să fi urmat mulţimea până aici. Acum însă, el este recunoscut şi unii încearcă să pună mâna pe el. Dar el îşi abandonează haina de in şi fuge. Matei 26:47–56; Marcu 14:43–52; Luca 22:47–53; Ioan 17:12; 18:3–12.
Dus la Ana, apoi la Caiafa
LEGAT ca un criminal de rând, Isus este dus la Ana, fostul mare preot, un personaj foarte influent. Ana fusese mare preot pe vremea când Isus, în vârstă de 12 ani, îi uimise pe învăţătorii rabinici de la templu. Mai mulţi fii ai lui Ana au slujit mai târziu ca mari preoţi, iar în prezent ginerele său, Caiafa, deţine această poziţie.
Probabil că Isus este dus mai întâi la locuinţa lui Ana, dat fiind rolul important pe care acest preot de frunte îl are de mult timp în viaţa religioasă iudaică. Acest popas pentru a-l întâlni pe Ana, îi dă timp marelui preot Caiafa să-i convoace pe cei 71 de membri ai Sanhedrinului, tribunalul suprem iudaic, precum şi să adune martori falşi.
Marele preot Ana îl întreabă acum pe Isus despre discipolii săi şi despre învăţătura sa. Însă Isus îi răspunde: „Eu am vorbit pe faţă lumii; totdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei care M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, ei ştiu ce am spus".
Atunci, unul dintre ofiţerii care stăteau lângă Isus îl pălmuieşte, zicându-i: „Aşa răspunzi Tu marelui preot?"
„Dacă am vorbit rău, răspunde Isus, dovedeşte că este rău; dar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?" După acest schimb de cuvinte, Ana îl trimite pe Isus legat la Caiafa.
Între timp, toţi preoţii de frunte, bătrânii şi scribii, da, întregul Sanhedrin, începe să se adune. Locul lor de întrunire, este, evident, casa lui Caiafa. Fără îndoială că ţinerea unui astfel de proces în noaptea Paştelui contravine legii iudaice. Dar aceasta nu-i determină pe conducătorii religioşi să renunţe la intenţiile lor rele.
Cu câteva săptămâni înainte, atunci când Isus l-a înviat pe Lazăr, Sanhedrinul hotărâse deja că el trebuie să moară. Şi, doar cu două zile în urmă, adică miercuri, autorităţile religioase s-au sfătuit împreună ca să-l prindă pe Isus printr-o stratagemă vicleană pentru a-l ucide. Gândiţi-vă, Isus fusese practic condamnat înainte de a fi judecat!
Acum se depun eforturi pentru a găsi martori care să aducă dovezi false, astfel încât să poată fi formulată o acuzaţie împotriva lui Isus. Însă nu reuşesc să găsească nişte martori ale căror depoziţii să fie în concordanţă. În cele din urmă, se prezintă doi care susţin: „Noi L-am auzit zicând: «Eu voi dărâma templul acesta, făcut de mâini, şi în trei zile voi clădi un altul, care nu va fi făcut de mâini»".
„Nu răspunzi nimic?", întreabă Caiafa. „Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?" Dar Isus tace. Spre umilirea Sanhedrinului, martorii nu reuşesc să fie în concordanţă nici chiar în privinţa acestei false acuzaţii. De aceea, marele preot încearcă o tactică diferită.
Caiafa ştie că iudeii reacţionează energic atunci când cineva se declară a fi însuşi Fiul lui Dumnezeu. În două ocazii precedente, ei trăseseră în mod pripit concluzia că Isus este un blasfemator care merită să moară, în una dintre ele pentru că îşi imaginaseră în mod greşit că el pretinsese a fi egal cu Dumnezeu. Caiafa întreabă acum în mod perfid: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!"
Indiferent ce anume gândesc iudeii, Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar, dacă ar tăcea, tăcerea sa ar putea fi interpretată ca şi cum el însuşi ar nega că este Cristosul. De aceea, Isus răspunde în mod curajos: „Eu sunt. . . şi veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind cu norii cerului".
Atunci, cu un gest teatral, Caiafa îşi sfâşie hainele şi exclamă: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit hula [blasfemia, NW]. Ce gândiţi?"
„Este vinovat să fie pedepsit cu moartea", proclamă Sanhedrinul. Atunci încep să-şi bată joc de el şi spun multe lucruri blasfematoare împotriva lui. Ei îl pălmuiesc şi îl scuipă în faţă. Alţii îi acoperă faţa şi apoi îl lovesc cu pumnii, spunându-i în mod sarcastic: „Hristoase, proroceşte-ne: cine Te-a lovit?" Acest comportament abuziv şi ilegal se manifestă pe parcursul procesului din timpul nopţii. Matei 26:57–68; 26:3, 4; Marcu 14:53–65; Luca 22:54, 63–65; Ioan 18:13–24; 11:45–53; 10:31–39; 5:16–18.
De la Pilat la Irod şi iarăşi înapoi
ISUS nu încearcă să-i ascundă lui Pilat că el este rege, dar îi explică faptul că Regatul său nu constituie o ameninţare pentru Roma. „Împărăţia Mea [Regatul meu, NW] nu este din lumea aceasta", spune Isus. „Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, împărăţia Mea nu este de aici." Isus recunoaşte astfel de trei ori că posedă un Regat, chiar dacă acest Regat nu este de origine pământească.
Totuşi Pilat insistă încă: „Atunci eşti Împărat?" Adică, eşti rege chiar dacă Regatul tău nu face parte din această lume?
Isus îi face cunoscut lui Pilat că a tras concluzia corectă, răspunzându-i: „Tu o spui că Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu".
Într-adevăr, însuşi scopul existenţei lui Isus pe pământ este de a depune mărturie despre „adevăr", îndeosebi adevărul despre Regatul său. Isus este gata să rămână fidel acestui adevăr, chiar dacă îl costă viaţa. Pilat întreabă: „Ce este adevărul?", totuşi nu aşteaptă alte explicaţii. A auzit suficient pentru a da o sentinţă.
Pilat se întoarce la mulţimea care aşteaptă în afara palatului. Avându-l evident alături de el pe Isus, Pilat le spune preoţilor de frunte şi celor care sunt cu ei: „Eu nu găsesc nici o vină în Omul Acesta".
Iritată de această decizie, mulţimea insistă, zicând: „Întărâtă poporul, învăţând pe oameni prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici".
Fanatismul iraţional al iudeilor îl uimeşte, fără îndoială, pe Pilat. De aceea, în timp ce preoţii de frunte şi bătrânii continuă să strige, Pilat se întoarce spre Isus şi îl întreabă: „N-auzi câte lucruri aduc ei mărturie împotriva Ta?" Însă Isus nici nu încearcă să răspundă. Calmul său în faţa acelor acuzaţii absurde îl lasă înmărmurit pe Pilat.
Aflând că Isus este galileean, Pilat întrevede o modalitate de a scăpa de responsabilitate în cazul acesta. Guvernatorul Galileei, Irod Antipa (fiul lui Irod cel Mare), se află în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, de aceea Pilat îl trimite pe Isus la el. Cu câtva timp în urmă, Ioan Botezătorul fusese decapitat din ordinul lui Irod Antipa, iar apoi Irod se înspăimântase auzind despre lucrările miraculoase pe care le înfăptuia Isus, temându-se ca nu cumva Isus să fie Ioan înviat din morţi.
Acum, Irod este încântat la gândul că-l va vedea pe Isus. Nu pentru că este interesat de binele lui Isus sau că vrea să încerce efectiv să afle dacă acuzaţiile aduse împotriva lui sunt sau nu adevărate. Nu, ci el este pur şi simplu curios şi speră să-l vadă pe Isus înfăptuind vreun miracol.
Isus însă refuză să-i satisfacă curiozitatea lui Irod. De fapt, el nu spune nici un cuvânt atunci când este interogat de Irod. Decepţionaţi, Irod şi soldaţii din garda sa îşi bat joc de el. Îl îmbracă într-un veşmânt strălucitor şi-l ridiculizează. Apoi, îl trimit înapoi la Pilat. În urma acestui fapt, Irod şi Pilat, care fuseseră înainte duşmani, devin buni prieteni.
Când Isus se întoarce, Pilat îi cheamă pe preoţii de frunte, pe conducătorii iudei şi poporul adunat şi le spune: „Mi-aţi adus înainte pe Omul Acesta ca pe unul care abate poporul [instigă poporul la revoltă, NW]. Şi iată, după ce L-am cercetat amănunţit înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din lucrurile de care-L acuzaţi. Şi nici Irod nu L-a găsit vinovat, căci ni L-a trimis înapoi; şi iată, El n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu, deci, după ce-L voi pedepsi, Îi voi da drumul".
Astfel, Pilat îl declară nevinovat pe Isus de două ori. El doreşte să-l elibereze, deoarece îşi dă seama că preoţii l-au predat în mâinile lui numai din invidie. În timp ce Pilat încearcă în continuare să-l elibereze pe Isus, el primeşte un impuls şi mai puternic pentru a proceda astfel. În timp ce se află pe scaunul de judecată, soţia sa îi trimite un mesaj prin care îl îndeamnă: „Să n-ai nimic a face cu Acel om drept, căci azi am suferit mult în vis din cauza Lui!"
Pilat ştie că ar trebui să-l elibereze pe acest om nevinovat, dar cum? Ioan 18:36–38; Luca 23:4–16; Matei 27:12–14, 18,  19; 14:1
Predat şi dus
CÂND Pilat, mişcat de demnitatea senină a torturatului Isus, încearcă din nou să-l elibereze, preoţii de frunte se înfurie şi mai mult. Ei sunt hotărâţi să nu lase nimic care să le împiedice scopul lor mârşav. De aceea, ei strigă din nou: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!"
„Luaţi-L voi şi răstigniţi-L", răspunde Pilat. (Contrar afirmaţiilor lor anterioare, iudeii pot avea autoritatea de a executa criminali vinovaţi de delicte de natură religioasă, suficient de grave.) Apoi, pentru a cincea oară cel puţin, Pilat îl declară pe Isus nevinovat şi spune: „Eu nu găsesc nici o vină în El".
Văzând că acuzaţiile lor de natură politică n-au dat nici un rezultat, iudeii revin la învinuirea religioasă de blasfemie, folosită cu câteva ore în urmă, la judecarea lui Isus în faţa Sanhedrinului. „Noi avem o lege, spun ei, şi, după legea noastră, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu."
Această acuzaţie este ceva nou pentru Pilat care se înspăimântă şi mai mult. Acum el îşi dă seama că Isus nu este un om obişnuit, aşa cum o demonstrează visul soţiei sale şi remarcabila forţă a personalităţii lui Isus. Să fie el „Fiul lui Dumnezeu"? Pilat ştie că Isus este din Galileea. Totuşi, ar fi oare posibil ca el să fi avut şi o existenţă anterioară? Ducându-l din nou în palat, Pilat îl întreabă: „De unde eşti Tu?"
Isus rămâne tăcut. Mai înainte, el îi spusese lui Pilat că este rege, dar că Regatul său nu face parte din această lume. Nici o altă explicaţie nu ar mai servi acum vreunui scop util. Pilat se simte însă rănit în orgoliul său din cauza refuzului lui Isus de a-i răspunde şi se răsteşte la el cu cuvintele: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere [autoritate, NW] să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc?"
„N-ai avea nici o putere împotriva Mea. . . dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus", răspunde Isus în mod respectuos. El se referă la autoritatea pe care le-o acordă Dumnezeu conducătorilor umani pentru a administra treburile pământeşti. Isus adaugă: „De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat". Într-adevăr, marele preot Caiafa şi complicii săi, precum şi Iuda Iscarioteanul, au cu toţii o răspundere mai mare decât Pilat pentru modul nedrept în care este tratat Isus.
Impresionat şi mai mult de atitudinea lui Isus şi temându-se că acesta s-ar putea să fie de origine divină, Pilat îşi reînnoieşte eforturile de a-l elibera. Iudeii însă îl refuză categoric pe Pilat. Ei repetă acuzaţia lor politică, ameninţându-l cu viclenie: „Dacă eliberezi pe Omul Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului".
În pofida implicaţiilor tragice pe care le-ar putea avea acest lucru, Pilat îl aduce încă o dată afară pe Isus. „Iată Împăratul vostru!", mai face el din nou un apel.
„Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!", este răspunsul lor.
„Să răstignesc pe Împăratul vostru?", întreabă Pilat cu disperare.
Iudeii sunt iritaţi de jugul roman. Într-adevăr, ei dispreţuiesc dominaţia Romei! Şi totuşi, în mod ipocrit, preoţii de frunte spun: „N-avem împărat decât pe Cezarul".
Temându-se pentru poziţia şi reputaţia sa politică, Pilat cedează în cele din urmă în faţa cererilor necontenite ale iudeilor. El îl predă pe Isus. Soldaţii îi scot mantia de purpură şi îl îmbracă în veşmintele sale exterioare. În timp ce Isus este dus să fie pironit, este pus să îşi ducă propriul stâlp de tortură.
Dimineaţa zilei de vineri, 14 Nisan, este acum pe jumătate trecută; probabil că se apropie prânzul. Isus este treaz din zorii zilei de joi şi a trecut fără încetare prin momente chinuitoare. Se înţelege că, în scurt timp, puterile sale cedează sub greutatea stâlpului. De aceea, un trecător oarecare, pe nume Simon, din oraşul african Cirena, este silit să-l ducă în locul lui. Mulţimi de oameni, inclusiv femei, vin în urma lor lovindu-şi pieptul cu durere şi jelindu-l pe Isus.
Întorcându-se spre femei, Isus spune: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată, vor veni zile când se va zice: «Ferice de cele sterpe, de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat!». . . Căci dacă lemnului verde [plin de sevă, NW] îi fac ei aceste lucruri, ce va fi cu cel uscat?"
Isus se referă la pomul naţiunii iudaice, care mai are încă puţină sevă de viaţă în el datorită prezenţei lui Isus şi a existenţei unei rămăşiţe care crede în el. Dar, când aceştia vor fi luaţi din mijlocul naţiunii, nu va rămâne, într-adevăr, decât un pom mort din punct de vedere spiritual, da, o organizaţie naţională uscată. Oh, ce motiv de a plânge vor avea atunci când armatele romane, servind ca executori ai sentinţei lui Iehova, vor devasta naţiunea iudaică! Ioan 19:6–17; 18:31; Luca 23:24–31; Matei 27:31, 32; Marcu 15:20, 21


Chinurile morţii pe stâlp
ÎMPREUNĂ cu Isus sunt duşi şi doi tâlhari pentru a fi executaţi. Procesiunea se opreşte nu departe de oraş, pe locul numit Golgota sau Locul Căpăţânii [al Craniului, NW].
Condamnaţilor le sunt scoase veşmintele. Apoi li se aduce vin amestecat cu smirnă. Se pare că această băutură care calmează durerea este preparată de femeile din Ierusalim, iar romanii nu se opun ca ea să le fie dată celor ce vor fi pironiţi pe stâlp. Însă, când o gustă, Isus refuză să o bea. De ce? Evident, fiindcă el doreşte să fie în deplina posesie a facultăţilor sale în cursul acestei încercări supreme a credinţei.
Isus este lungit acum pe stâlp, cu mâinile întinse deasupra capului. Soldaţii îi bat apoi piroane în mâini şi în picioare. El se răsuceşte de durere atunci când piroanele îi străpung carnea şi ligamentele. Când stâlpul este ridicat vertical, durerea devine atroce, căci greutatea corpului lărgeşte rănile făcute de piroane. Totuşi, în loc să ameninţe, Isus se roagă pentru soldaţii romani: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"
Pilat a poruncit să se pună pe stâlp o tăbliţă cu inscripţia: „Isus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor". După cât se pare, el scrie acest lucru nu numai pentru că îl respectă pe Isus, ci şi pentru că îi detestă pe preoţii iudei care l-au constrâns să pronunţe condamnarea la moarte a lui Isus. De aceea, pentru ca oricine să poată citi inscripţia, Pilat ordonă să fie scrisă în trei limbi: în ebraică, în latina oficială şi în greaca comună.
Preoţii de frunte, printre care Caiafa şi Ana, sunt consternaţi. Această proclamare categorică le răpeşte bucuria acestui moment de triumf al lor. Prin urmare, ei protestează: „Nu scrie: «Împăratul Iudeilor», ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul Iudeilor»". Iritat de faptul că a slujit ca unealtă a preoţilor, Pilat răspunde cu un dispreţ absolut: „Ce am scris, am scris".
Preoţii, împreună cu o vastă mulţime, se adună acum la locul execuţiei, iar preoţii dezmint mărturia inscripţiei. Ei repetă mărturiile false care au fost depuse mai înainte, în cadrul audierilor din Sanhedrin. De aceea, nu este surprinzător faptul că trecătorii încep să vorbească injurios, dând din cap în mod batjocoritor şi spunând: „Tu, care distrugi templul şi îl zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te [salvează-te, NW] pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce [de pe stâlpul de tortură, NW]!"
„Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!", intervin preoţii de frunte şi partizanii lor religioşi. „Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce [de pe stâlpul de tortură, NW] şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!»"
Cuprinşi de acelaşi spirit, şi soldaţii îl iau în râs pe Isus. În mod batjocoritor, ei îi oferă vin acru, pe care îl ţin, probabil, departe de buzele sale arse de sete. „Dacă eşti Tu Împăratul Iudeilor, mântuieşte-Te [salvează-Te, NW] pe Tine Însuţi!", spun ei în derâdere. Chiar şi tâlharii, pironiţi unul la dreapta şi celălalt la stânga lui Isus, îşi bat joc de el. Gândiţi-vă! Cel mai mare om care a trăit vreodată, da, cel care a participat împreună cu Iehova la crearea tuturor lucrurilor, suportă cu tărie toate aceste insulte!
Soldaţii iau veşmântul exterior al lui Isus şi îl împart în patru părţi. Ei aruncă sorţii pentru a vedea cui vor reveni acestea. Însă cămaşa este fără nici o cusătură, fiind de o calitate superioară. De aceea, soldaţii îşi zic unii altora: „Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea, a cui să fie". În felul acesta, fără să-şi dea seama, ei împlinesc textul scriptural care spune: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi".
În cele din urmă, unul dintre tâlhari ajunge să-şi dea seama că Isus trebuie să fie cu adevărat rege. De aceea, mustrându-l pe tovarăşul său, el îi spune: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi judecată? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru cele ce-am făcut, dar Acesta n-a făcut nici un rău". Apoi el se adresează lui Isus, făcându-i această cerere: „Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta [în regatul tău, NW]!"
Isus răspunde: „Adevărat îţi zic astăzi: Vei fi cu mine în Paradis" (NW). Această promisiune se va împlini atunci când Isus va guverna ca Rege în cer şi îl va învia pe acest răufăcător plin de căinţă la viaţă pe pământ, în Paradisul pe care supravieţuitorii Armaghedonului şi însoţitorii lor vor avea privilegiul să îl îngrijească. Matei 27:33–44; Marcu 15:22–32; Luca 23:27, 32–43; Ioan 19:17–24.
Vineri, îngropat — duminică, un mormânt gol
ACUM este vineri după-amiază târziu, iar la apusul soarelui va începe 15 nisan, o zi de sabat. Corpul neînsufleţit al lui Isus atârnă pe stâlp, însă cei doi tâlhari de lângă el sunt încă în viaţă. După-amiaza de vineri se numeşte Pregătirea, deoarece acesta este momentul în care iudeii pregătesc cina şi îşi încheie toate lucrările urgente, care nu pot aştepta până după sabat.
Sabatul care va începe în scurt timp nu este doar un sabat obişnuit (adică ziua a şaptea a săptămânii), ci un dublu sabat sau un sabat „mare". El este numit astfel deoarece 15 nisan, care este prima zi din cele şapte ale Sărbătorii Turtelor Nedospite (fiind întotdeauna un sabat, indiferent în ce zi a săptămânii survine), cade acum în aceeaşi zi cu sabatul obişnuit.
Potrivit Legii lui Dumnezeu, corpurile nu trebuie lăsate să atârne pe stâlp peste noapte. De aceea, iudeii îi cer lui Pilat ca moartea celor care au fost executaţi să fie grăbită prin zdrobirea gambelor. Drept urmare, soldaţii le zdrobesc gambele celor doi tâlhari. Dar, întrucât Isus pare a fi mort, lui nu-i zdrobesc gambele. Faptul acesta împlineşte textul scriptural care spune: „Nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit".
Totuşi, pentru a înlătura orice îndoială cu privire la faptul că Isus este cu adevărat mort, unul dintre soldaţi îl străpunge în coastă cu suliţa. Suliţa pătrunde până în regiunea inimii, din care iese imediat sânge şi apă. Apostolul Ioan, care este martor ocular, relatează că faptul acesta împlineşte un alt text scriptural: „Vor privi la Cel pe care L-au străpuns".
Prezent la execuţie este şi Iosif din oraşul Arimateea, un membru respectat al Sanhedrinului. El a refuzat să voteze în favoarea nedreptei acţiuni a tribunalului suprem, acţiune îndreptată împotriva lui Isus. Iosif este de fapt un discipol al lui Isus, chiar dacă i-a fost teamă să se identifice ca atare. Acum însă el dă dovadă de curaj şi se duce la Pilat pentru a-i cere corpul lui Isus. Pilat îl cheamă pe ofiţerul de serviciu şi, după ce acesta confirmă că Isus a murit, Pilat ordonă să-i fie dat lui Iosif corpul neînsufleţit.
Iosif îl ia şi îl înveleşte într-o pânză curată şi fină de in, pregătindu-l pentru înmormântare. El este ajutat de Nicodim, un alt membru al Sanhedrinului. Nicodim nu îşi mărturisise nici el credinţa în Isus, de teamă să nu-şi piardă poziţia. Dar acum el aduce un vas cilindric, conţinând circa o sută de livre romane [33 kg] de smirnă amestecată cu aloe foarte costisitoare. Corpul lui Isus este înfăşurat în fâşii de pânză impregnate cu aceste balsamuri, aşa cum aveau iudeii obiceiul să pregătească corpurile în vederea înmormântării.
Corpul este depus apoi într-un mormânt comemorativ nou, care-i aparţine lui Iosif şi care este săpat în stâncă, într-o grădină din apropiere. În final, o piatră mare este rostogolită la intrarea mormântului. Pentru a sfârşi înmormântarea înainte de începerea Sabatului, pregătirea corpului se face în grabă. De aceea, Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov cel Mic, care dau probabil ajutor la pregătire, se grăbesc spre casă pentru a pregăti şi alte balsamuri şi uleiuri parfumate. După Sabat, ele intenţionează să trateze în continuare corpul lui Isus ca să-l menţină pentru o perioadă de timp cât mai lungă.
A doua zi, sâmbătă, zi de sabat, preoţii de frunte şi fariseii se duc la Pilat şi îi spun: „Domnule, ne-am adus aminte că înşelătorul Acela, când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia.» Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii [discipolii, NW] Lui să-I fure trupul şi să spună poporului: «A înviat dintre cei morţi!» Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi".
„Aveţi o strajă, răspunde Pilat, duceţi-vă de păziţi cum ştiţi." De aceea, ei se duc şi asigură mormântul, sigilându-i piatra şi punând de pază soldaţi romani.
Duminică, dis-de-dimineaţă, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, împreună cu Salome, Ioana şi alte femei aduc balsamuri la mormânt pentru a trata cu ele corpul lui Isus. Pe drum ele îşi spun unele altora: „Cine ne va răsturna piatra de la uşa mormântului?" Dar, când ajung acolo, ele constată că a avut loc un cutremur de pământ şi că îngerul lui Iehova a rostogolit piatra. Străjile au plecat, iar mormântul este gol! Matei 27:57—28:2; Marcu 15:42—16:4; Luca 23:50—24:3, 10; Ioan 19:14, 31—20:1; 12:42; Leviticul 23:5–7; Deuteronomul 21:22, 23; Psalmul 34:20; Zaharia 12:10.