Niciodată nu a gândit că va fi aşa de greu. Spera la o răsturnare de situaţie, la ceva care să-i mai dea puţină speranţă. Totul se năruia, visele copilăriei, adolescenţei, erau undeva departe, abia se mai zăreau în noianul amintirilor. Îşi aminti de o carte din care spicuise cândva unele idei. "Blestemele merg peste generaţii." Ca un hazard, lucrurile şi faptele se repetă cam în acelaşi mod, dacă nu, cel puţin asemănător. Vieţi distruse, familii dezbinate, vicii greu de controlat...Dar, încă ceva îi captă atenţia. Îşi aminti: "Poţi întrerupe lanţul blestemelor de generaţii, prin pocăinţă!"
Îşi revăzu viaţa plină de amărăciune, de durere şi fără de speranţă. Nimeni nu-i înţelegea zbuciumul, nimeni nu-i auzea plânsetul sfâşietor din noapte, când se ruga să piară, să dispară definitiv. Nimeni nu-i cunoştea golul din suflet şi amarul strâns în decursul ultimilor ani... Toţi aveau aşteptări, toţi cereau dar, la ea cine oare se gândea? Trăia într-o lume străină, înconjurată de străini, o mulţime de oameni şi totuşi, singură...
Acum, îşi dă seama că totul era sub control, sub controlul şi în planul Celui Preaînalt. El a ascultat întotdeauna, a văzut, a ştiut dar, a aşteptat răbdător "întoarcerea Acasă". Revelaţia a primit-o în sfârşit, pe un pat de spital...Acolo a înţeles zdrobirea, întoarcerea la origini, purificarea sufletului. De acolo a plecat spre noi orizonturi, cu sufletul plâns, sfărâmiţat, dar plin de pace. A înţeles care îi e scopul, menirea pe pământul acesta blestemat şi cu un zâmbet timid, aprobă tacit tot ce era de la El. A înţeles că toată această frământare a lutului brut, a fost pentru o redeşteptare la viaţă, adevărata viaţă în Cristos. Lanţul blestemelor a fost rupt. Ea, una din verigile lui, s-a desprins, a căzut zdrobită sub poveri dar, o mână a ridicat-o, a curăţat-o şi a aşezat-o în cununa veşniciei. Ce mare har!
Cuptoare de suferinţă, noian de încercări, toate au făcut să crească în credinţă, să-şi dorească cu ardoare cerul. Sprijinită în bastoane, pasul târşâit şi greu, extrem de dureros, o fac să nu-şi uite destinaţia spre care se îndreaptă. Răzbate un oftat prelung printre buzele strânse de neputinţă dar apoi, privind cerul, înarmată cu noi puteri, îşi şterge lacrima stingheră şi fredonând uşor: "Isus, Isus, pace mi-ai adus..."plecă mai departe.
Un singur gând o mai apasă..."Doamne, fă-mă o verigă nouă, curată, binecuvântată, care să unească pe cei dragi rămaşi în urmă, cu Tine! Fă-mă lumină pe cărarea lor, să le pot fi călăuză destoinică. Nu-i uita Doamne, nu-i lăsa Doamne! Împacă-i cu cerul pentru veşnicia cu Tine!" Totuşi, se lasă în voia lui Dumnezeu pentru că a înţeles suveranitatea Lui, omnipotenţa Lui şi de asemenea că nimic nu este la întâmplare. La vremea potrivită, lanţul binecuvântărilor va fi peste toată casa ei, El, Cristos fiind veriga care îi va ţine strânşi legaţi în veşnicie.
Cu acest gând, sărmana dar binecuvântata făptură plecă mai departe, cu forţe noi, fără să murmure, fără să întoarcă capul. Duhul Sfânt, Mângâietorul, îi era tovarăş şi îi era îndeajuns...ce har mai mare de atât?
Şi lăuda pe Domnul cu Psalmi, cu cântări de laudă şi mulţumire, pentru că El e singurul vrednic de laudă...Amin!

Voi ce credeti? Dau funa

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook