Te-ai gandit vreodata la relatia ta personala cu Dumnezeu,cu Mantuitorul Iisus Hristos,cu Creatorul? Nu ai dori sa-L cunosti mai bine sa fii intr-o relatie stransa cu El? Te-ai gandit ca poate exista(eu sunt sigur ca exista)si tu Il respingi,Il alungi,Il ignori? Cum se simte un Tata care copii Sai Il dispretuiesc,Il ignora si Il alunga? Cum un parinte isi abandoneaza copii asa si cei ce nu cred in El isi abandoneaza sau ignora pe Tatal,pe Cel ce i-a facut. Daca stam sa meditam,sa filozofam,sa cugetam si sa ne gandim strict la relatia noastra cu Dumnezeu,unde ne-am incadra? E o relatie stransa,calduta sau rece? Tu pui pret pe relatia ta cu Tatal,cu Creatorul, cu Mantuitorul Iisus Hristos?

Bună.
Relație divină!
Pa, pa.

Buna!
M-am gandit de multe ori, stiu ca exista, cred in El, de multe ori Il ignor.
Este o relatie destul de rece cu Dumnezeu.
Te pup!

Intr-adevar e foarte importanta relatia de prietenie cu Dumnezeu, de fapt acest lucru ne ajuta sa fim fericiti.Matei5:3

"Te-ai gandit ca poate exista?"
Tu te'ai gandit ca poate nu exista?))) NORMAL CA NU, VREI SA AJUNGI IN RAI.SA te indoiesti cat de putin de existenta lui, pierzi biletul catre rai )))

Dar care sunt dovezile existentei Dumnezeului tau?
Tu spui ca esti sigur ca exista, prezinta-ne te rog dovezile tale care iti ofera certitudinea 100% ca exista o asemenea creatura ca zeul biblic.
Amuzanta analaogia cu tatal, imi si imaginez un tata care isi omoara copilul ca sa poata ierta un vecin care i-a gresit, iar apoi isi omoara vecinul pentru ca nu a vrut sa ii accepte sacrificiu.

Daca cauti in trecut in intrebarile mele am prezentat si dovezi si argumente rationale.Nu le mai dau aici.M-am saturat sa pierd timpul cu ''orbii''

Pot spune ca daca nu era El eu eram mort sau pe patul de spital acum.Si Ii multumesc pentru.Printr-o greutate foarte mare m-a adus la credinta.Ma uit la intrebarile si raspunsurile tale si nu vad decat glume si ''caterinca'' ieftina.De doi bani.Nimic rational, nimic dovedit doar glume si misto-uri.Rasete si emoticoane.Ma refer la toate intrebarile si raspunsurile tale.Eu sper ca intr-o zi sa Il gasesti pe Dumnezeu iar atunci Il vei cunoaste cu adevarat.Vei intelege ca orice cauza are efect si ca e vital sa existe un Creator.Pana atunci, spor la misto-uri ieftine.Eu spre deosebire de tine am citit mult si inca nu consider ca am ajuns la un nivel avansat, mai am de lucru, dar stiu ceva teologie, carti duhovnicesti si psihologie. Fata de tine care razi si iei peste picior orice.

"Daca cauti in trecut in intrebarile mele am prezentat si dovezi si argumente rationale."
Ai posibilitatea sa le cauti tu si sa le dai un copy, ca apoi eu sa ti le critic daca este ceva de criticat, nu sa ma trimiti la cai verzi pe pereti, ca nu poti fi luat in serios.

"M-am saturat sa pierd timpul cu ''orbii'' "

Pai bine nene, tu pui intrebari adresate celor ca mine, iar apoi imi spui ca esti prea valoros sa pierzi timpul cu orbi ca mine? Nu mai pune nici o intrebare care sa se adreseze direct "orbilor" care nu iti accepta orbeste zeul, iar eu nu iti voi mai cere dovezi.

"Pot spune ca daca nu era El eu eram mort sau pe patul de spital acum."
De unde stii ca dumnezeu a fost?))))))))))))) din alte cauze nu se putea intampla? DE CE IL BAGATI MEREU PE DUMNEZEU IN FATA?
Da, NORMAL, ca dumnezeu sta sa va faca pe voi bine si sa luati examenele in timp ce copii din lumea a 3-a mor in fiecare zi de foame...si la noi se construiesc biserici de milioane de dolari in timp ce avem alte mii la care nu se duce nici draq...ce rational esti tu ma

Ce analogii grosolane. De unde ai tu impresia ca divinitatea simte acelasi lucru ca si un parinte (om)? Nu crezi ca intrebarile tale sunt persuasive?

Aia din lumea a 3-a nu cred in d-zeul care trebuie, de aia mor de foame. Sau divinitatea nu are atentie distributiva si nu se poate ocupa de toti deodata. Ideea e ca sigur au facut aia ceva de-i ignora d-zeu in halul asta

Da,dupa cum se vede, dumnezeu si'a ales deja echipa

Nu ma duc la scoala, nu invat pentru bac, nu ma ocup de viata mea personala, o ignor pe prietena mea, pe prietenii mei, familia si tot ce ma inconjoara. Toata ziua ma gandesc la Dumnezeu si am o gramada de fantezii cu el. Tu nu observi cat esti de penibil, cu intrebarile astea? Pe cine naiba vrei sa pacalesti?

Penibil ca nu impartasesc aceeasi idee cu tine? Sau ca eu cred in Dumnezeu si tu nu si tie nu iti convine? Ce gandire mai au unii...si se mai cred si superiori si plictisiti facand penibili pe altii...

Tu nu vezi ca tu ai venit pe TPU numai sa iti bati joc de credinta a milioane de oameni si sa faci ''caterinca'' ieftina? Sau sa pui intrebari la misto? Tu nu vezi ca tu razi din orice prostie si vrei sa te crezi superioara fata de cei care cred in Dumnezeu? Mie mi-ar fi rusine sa fac asta, eu daca din intamplare as fi ateu nu mi-as bate joc de credinta nimanui, as fi la locul meu si mi-as vedea de viata fara Dumnezeu, daca as fi ateu.Ce penibil, ce dezgustator sa vezi ca un om se crede superior doar daca nu crede in Dumnezeu..si pe langa asta crede ca e inteligent facand glume ieftine..Lasa-ma sa zambesec de penibilul din tine.

Ai terminat de citit o carte la viata ta? Care? Cei 3 purcelusi? Aa am uitat ca ai citit si cei Cenusareasa.Bravo.Te felicit.Ai 2 carti citite.un progres
Si vorbind serios eu zic sa pui mana sa citesti carti de teologie si vei vedea raspunsul la intrebarea cu cei de lumea a 3-a sau care mor de foame.Dar probabil sexul, femeile si bautura fac legea pe la tine prin minte si suflet.

Frate, nici nu ma mai chinui sa comentez foarte mult, au facut-o altii mai sus si am obs ca i-ai jignit pe fiecare in parte. Ce iti scapa tie (nu ma mir)e faptul ca esti bombardat si ridiculizat din toate partile.

Mi'ai raspuns la tot in afara de intrebarea mea... tipic crestinesc...
Daca erai om ca lumea si aveai argumentele la tine imi raspundeai...dar ai evitat sa raspunzi din diferite motive luandu'te de alte aspecte pe care le'ai observat la mine...tu esti sfant Bafta in rai!

Am o relatie intima cu Iisus Hristos. Ne atingem unul pe altul in locuri intime.

Nu.Eu sunt bombardat si ridiculizat din toate partile de catre atei si pentru ca eu cred in Dumnezeu si altii nu.Deci e o mica diferenta fata de a fi batjocorit fiindca am 3 ochi si 7 urechi
Si scuza-ma,cand vad atata rautate sau mistouri din partea ateilor nu pot sa nu reactionez la fel,nu ma consider un mare evlavios,mai am multe de invatat, am si invatat unele lucruri dar mai am de lucrat la ''intoarce si celalalt obraz'' pentru ca m-am saturat de misto-uri si batjocura doar pentru ca am credinte, pasiuni, gandire, comportament total diferit fata de unii ''smecheri'' care stau si fumeaza si beau toata ziua la gard in fata blocului...

Uite.Si ca sa-ti raspund iti dau un articol ca sa intelegi mai bine si poate ca sa vezi parerea unui specialist in domeniu, in teologie nu de la un biet elev de liceu.Desi poate o sa ajung si eu la fel ca omul acela peste mai multi ani...

Te atentionez ca e cam lung.


De ce ingaduie Dumnezeu suferinta umana



"Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre. Ca jugul Meu este bun si povara Mea este usoara"(Matei 11, 28-30).



Incercarile, durerile, suferintele si bolile, culminand toate in moarte, fac parte din istoria lumii si din viata omului, incat putem constata ca istoria omului se impleteste cu insasi istoria suferintei umane. Ele fac parte din constitutia fiecaruia dintre noi. Experienta duhovniceasca demonstreaza ca nu exista in lume om care sa fi avut parte in viata doar de bucurii, dupa cum nu exista nici oameni care sa fi avut parte, de la nastere pana la moarte, doar de incercari si suferinte. In aceasta viata, bucuriile si necazurile se impletesc. Bucuriile prezente, daca nu sunt traite in profunzimea lor si curat, vor deveni cauza suferintelor si durerilor viitoare, dupa cum si suferintele care sunt intelese si purtate duhovniceste, cu speranta in ajutorul lui Dumnezeu si cu smerenie, se transforma in izvorul unor bucurii inalte si mantuitoare.

Un mare duhovnic contemporan spunea ca drumul sau calea spre desavarsire trece in mod obligatoriu prin proba ispitelor, a incercarilor sau necazurilor fara de voie, a suferintelor trupesti si sufletesti. Nu putem gusta din bucuriile raiului, fara a sorbi din cupa amara a incercarilor.

Prima intrebare la care trebuie sa raspundem este chiar cea enuntata in titlu: De ce ingaduie Dumnezeu suferinta umana? Dumnezeu, Care este Iubire, se bucura sa-si vada creatura iubita in necazuri si in dureri?


De-a lungul istoriei crestine s-au dat mai multe raspunsuri la aceasta intrebare. Credinta crestina le-a sintetizat, aratand ca Dumnezeu nu este autorul imperfectiunilor naturale, fizice sau spirituale. Cauza lor este omul. Sfantul Vasile cel Mare, intr-o celebra scriere, intitulata Dumnezeu nu este autor al raului, arata ca la originea tuturor relelor materiale sau spirituale se afla omul sau, mai exact, vointa sa libera, indreptata nu spre virtute si spre binele moral, ci spre pacat si spre patimi.


Sfintii Parinti, adevarati cunoscatori ai sufletului uman, vorbesc despre trei uriasi ai patimilor: nestiinta, ignorarea si uitarea. Multe pacate le savarsim din nestiinta. Nu am stiut ca sunt pacate. Intr-o lume in care multe pacate sunt generalizate, in care omul a ajuns intr-o ingrijoratoare familiaritate cu pacatul, socoteste de multe ori boala ca stare de normalitate. Normalitatea insasi este un concept tot mai elastic, schimbandu-se de la o lume la alta, de la o vreme la alta, de la o persoana la alta. "Normalitatea obiectiva", de "catalog", tinde sa se subiectivizeze.


Atunci cand totusi avem puterea de a discerne intre bine si rau, intre pacat si virtute, nestiinta se transforma in ignoranta. Ignoranta repetata devine uitare. Astfel, obisnuinta pacatoasa devine o a doua natura, de multe ori mai puternica decat cea dintai - virtuoasa, data de Creator. Radacina tuturor relelor o constituie egoismul sau iubirea de insine, atat de familiara lumii prezente, care pare a nu mai intelege si a refuza incercarea, suferinta, fie ea cat de mica, din dorinta de a-si indulci traiul, de a-si spori confortul. Mai devreme sau mai tarziu, insa, chiar omul aflat in cautarea "fericirii clipei", a juisarii efemerului, va trai si intelege toate aceste realitati ale existentei prezente.


Sfantul Maxim Marturisitorul, poate cel mai adanc ganditor crestin al primului mileniu, spune ca nu exista om care sa nu ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu. Daca nu din frageda copilarie, macar la maturitate, batranete sau in ultimile clipe ale vietii sale. Caile acestei cunoasteri sunt trei: din creatie, prin daruri sau din judecata.


O prima cale de a-L cunoaste pe Creator, o constituie, asadar, creatia Sa. Spusele psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Ps. 18, 1), sunt astazi magistral argumentate de stiinta contemporana. Ea arata ca la originea lumii se afla un Creator Atotintelept, Care le-a creat de toate cu iubire si intelepciune si le poarta de grija, indrumandu-le spre scopul lor final si cel mai inalt - mantuirea.


O a doua cale de descoperire a lui Dumnezeu, Cel prezent in adancul de taina al sufletului nostru din insasi clipa Botezului, o reprezinta darurile pe care El ni le ofera. Viata insasi, frumusetea trupului si nobletea sufletului, inteligenta, intelepciunea si asa mai departe, toate sunt daruri cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat existenta. Omul zilelor noastre, insa, educat intr-un cult exacerbat al eului, al sinelui, vede in toate aceste realizari sau impliniri efecte ale talentelor sale naturale sau ale eforturilor personale. Nici vorba sau loc de Dumnezeu! Toate sunt ale sale, i se cuvin si solicita din partea tuturor recunoastere si apreciere personala.


Atunci, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Dumnezeu, ca un Parinte Bun, Care a incercat sa se "propuna" omului pe doua cai pozitive, este nevoit din cauza indaratniciei noastre, sa se faca inteles si trait pe o cale negativa - cea a incercarilor si a necazurilor, care adeseori iau forma bolilor trupesti si sufletesti. Acestea sunt numite de Sfintii Parinti - "toiagul Judecatorului".


Asemenea unui tata iubitor, care nu este indiferent fata de educatia copilului sau si, dupa ce a incercat sa ii arate calea dreapta cu binele si cu frumosul, este nevoit sa devina mai aspru, tot asa si Dumnezeu, Cel Care "nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu", cauta sa ne apropie de adevaratul sens al vietii noastre si de adevarata ei vocatie - mantuirea, pe aceasta cale aspra a incercarilor, in speranta intoarcerii noastre macar in al doisprezecelea ceas al vietii noastre si sub aceasta forma extrema.


Incercarile, necazurile si suferintele au, asadar, in viata noastra, un rol curatitor, purificator. Ele sunt o proba morala, de mai scurta sau mai lunga durata, de mai usoara sau mai grea intensitate, pe care trebuie sa o trecem, pentru a dobandi mantuirea sau cununile nemuririi. Fiecare astfel de proba trecuta adauga cununii un nou si pretios nestemat.


Drumul spre fericirea vesnica a raiului trece de cele mai multe ori prin suferinta, iar calea stramta, aspra si cu lacrimi, ce conduce spre el si despre care vorbeste Insusi Mantuitorul Hristos, crucea pe care trebuie sa ne-o asumam fiecare, o constituie aceste necazuri. Poarta de trecere de la bucuriile efemere, trupesti si lumesti, la cele inalte, duhovnicesti si nepieritoare este adeseori o poarta a suferintei. Doar intelegandu-le valoarea, vom putea transforma durerea in implinire si bucurie sufleteasca, slabiciunea in putere si revolta in smerita multumire.


Atunci cand vorbim despre cauzele suferintelor trupesti si sufletesti, trebuie sa vorbim despre doua categorii morale de oameni: pacatosi si drepti. La cei pacatosi, necazurile sau suferintele sunt, adeseori, efecte ale pacatelor personale sau pana la al patrulea neam, precum ne invata Scriptura. Sf. Chiril al Ierusalimului ne argumenteaza acest fapt, spunand ca fiecare dintre noi isi alege pedepsele atunci cand pacatuieste "cu voie" sau premeditat. La pacate mai mici, trebuie sa ne asteptam la pedepse mai mici, iar la pacate mai mari, la pedepse proportionale.

Este o realitate a vietii, pe care o intelegem uneori tarziu, poate prea tarziu, si anume ca pacatele, excesele, lipsa de echilibru si discernamant, de cumpatare si infranare in cele trupesti si sufletesti ne urmaresc in viata si platim de multe ori prea asupru pentru ele. Cati dintre cei patimasi realizeaza si se gandesc, in momentul savarsirii pacatului, la efectele lui nefaste. Cati dintre cei ce fumeaza, spre exemplu, stiu ca o "simpla" si "linistitoare" tigara contine peste 40 de substante nocive, dintre care unele cancerigene si ca o "inofensiva" tigara scurteaza viata cu aproximativ 3 minute? Dar ca peste 85 % dintre cazurile de deces datorate cancerului pulmonar, una dintre cele mai rapide si violente forme ale acestei perfide boli, se constata la fumatori? Chiar daca stiu, amana eliberarea de acest pacat, pentru ca durerea abandonarii lui prezente pare a fi mai mare decat statisticile si sfaturile medicale.


Asadar, daca pentru unii, suferintele si bolile reprezinta o forma a "certarii pedagogice" a lui Dumnezeu, o cale de a ne elibera inca din lumea aceasta de chinurile vesnice, datorate pacatelor, la oamenii cu o viata crestina inalta, imbunatatita, acestea constituie un mod de probare a dragostei lor fata de Dumnezeu si un semn al progresului duhovnicesc. La acestia, incercarile sunt mult mai numeroase si mai grele, iar rabdarea lor cu smerenie, nadejde si multumire le da si mai multa putere si valoare spirituala. Dintr-un anume punct de vedere, putem afirma ca valoarea unui om se vadeste si din puterea lui de a infrunta si suporta toate incercarile, suferintele si nedreptatile. Mai mult chiar, cei mai sporiti duhovniceste stiu ca acestea devin, pe masura urcusului duhovnicesc, tot mai "iminente", inevitabile, si se pregatesc sa le infrunte prin rugaciune si rabdare, caci, intr-adevar, sufletele mari rabda in tacere si credinta.


Acesti adevarati crestini inteleg ca acela care fuge de incercari fuge, de fapt, de virtutile pe care si le-ar fi putut agonisi la capatul lor si ca adevarata conduita duhovniceasca nu cauta confortul lumii acesteia, nu fuge si nu se eschiveaza in fata incercarilor, nu se revolta si nici nu se trufeste, ci cauta sa le inteleaga adancile lor semnificatii duhovnicesti si sa le transforme in limanuri de odihna si mangaiere dumnezeiasca. Cauta sa inteleaga de ce au venit chiar la ei; de ce chiar acum, cand aveau impresia de belsug, fericire sau traiau momente de acalmie, dupa alte lupte vazute si nevazute; de ce chiar cu intensitatea aceasta si ce vor ele sa le spuna.


Toate aceste incercari sunt niste puneri in garda, asemenea unor senzori de alarma, care ne avertizeaza ca nu este ceva la locul lui, un lucru aparent banal sau nesemnificativ la inceput, dar ca ignorarea acestei simple disfunctionalitati se poate transforma, prin neatentia noastra, intr-un esec, intr-o regretabila tragedie.


Autorii duhovnicesti contemporani vorbesc despre o adevarata "teologie a necazurilor" sau despre "filosofia bolii", aratand prin aceasta ca suferintei, pentru a o putea suporta, trebuie sa-i gasim un inalt sens duhovnicesc, sa cautam raspunsurile cele mai potrivite sufletului nostru, la astfel de intrebari existentiale. Sa intelegem ca nimic nu este intamplator in aceasta viata, ca niciodata nu suntem incercati peste puterile noastre fizice si morale si ca pe masura ce purtam toate aceste incercari, observam surprinsi in mod paradoxal cum puterile noastre s-au largit si s-au intarit; sa constientizam ca toate aceste suferinte nu sunt semne ale indiferentei lui Dumnezeu fata de propria noastra persoana, ci exemple ale coborarii Sale pline de iubire la noi si ca ele sunt mijloace de exersare duhovniceasca.


In privinta conduitei noastre in astfel de "situatii limita", morala crestina recomanda credinta staruitoare si pocainta, spovedanie sincera si rugaciune si in mod deosebit Taina Sfantului Maslu, nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu care nu va intarzia la infinit, si rabdarea. Poate nu intamplator denumirea medicala de "pacient", care se da celor aflati in suferinta, vine de la cuvantul latinesc "pacientia", care inseamna "rabdare". In definitia starii de boala este astfel inscrisa si definirea starii cu care trebuie omul sa o primeasca pe aceasta sau atitudinea si comportamentul fata de ea - rabdarea mantuitoare.


Credinta si rugaciunea, rabdarea si nadejdea sunt astfel cele mai puternice mijloace de infruntare a tuturor imperfectiunilor si suferintelor, a necazurilor si nedreptatilor, durerilor si suferintelor umane. Statisticile medicale actuale arata ca o tot mai mare parte a bolilor somatice sau trupesti provin din sufletul nelinistit al omului contemporan si de aceea, "leacurile" sau "medicamentele" duhovnicesti de vindecare ale acestor suferinte sunt dintre cele mai eficiente.


In acelasi mod, atunci cand ne vorbeste despre suferinta, teologia ortodoxa, o teologie a iubirii, ne indeamna sa avem fata de cei aflati in suferinta aceeasi delicatete si pretuire pe care trebuie sa o avem fata de sfinti, odata ce am vazut ca suferinta are un rol expiatoriu sau purificator, fiind o cale spre desavarsire si sfintenie.


Este constatat faptul ca adeseori intr-o boala, mai tare decat ea insasi doare lipsa de compasiune si sensibilitate, precum si indiferenta semenilor nostri. Or, regula de aur a moralei crestine presupune a ne comporta cu aproapele nostru asa cum am dori sa se comporte el cu noi, in situatii similare. Daca vrem sa avem parte de dragoste si respect, sa daruim dragoste si respect. Daca semanam indiferenta si nepasare, vom culege aceleasi lucruri, exact atunci cand vom avea mai mare nevoie de afectiune.


In relatiile cu semenul nostru aflat in dureri si necazuri, sa privim ca la un potential viitor sfant, care ar putea ajunge astfel, daca si noi l-am ajuta mai mult. Un sfant din Pateric, vazand un frate mai tanar gresind, a inceput sa planga si sa exclame: "El azi, iar eu maine!" Niciodata nu cunoastem deplin ceea ce ne asteapta pe fiecare dintre noi si de aceea trebuie sa fim totdeauna inarmati cu armele credintei, pentru a putea spune si noi, ca Sfantul Apostol Pavel: "Lupta cea buna am luptat, calatoria mi-am implinit-o, credinta am pazit-o" (II Timotei 4, 7).


In necazurile noastre, sa ne comparam cu altii, care sunt si mai incercati decat noi, sa smulgem suferintei valoarea ei si asa vom ajunge sa le privim pe toate cu un suras duhovnicesc, bland si intelept. Sufletul nostru va deveni atunci asemenea unei stanci adanc si trainic infipte in marea involburata a acestei vieti. Uneori stanca este dogorata de caldura soarelui, alteori acoperita de valuri inalte, dar ea ramane aceeasi stanca, in apele adanci ale oceanului. Asteptand uneori racoarea valurilor, alteori caldura soarelui, ea este slefuita si luminata atat de unele, cat si de celalalt, aratand tuturor rezistenta si frumusetea ei.


Sau asa cum se exprima Parintele Profesor Dumitru Staniloae, "patriarhul teologiei ortodoxe romanesti": "De pe dealurile bucuriilor - in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor veni la rand. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii".



Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Tesu