Nu cred, sunt sigur. Pina la 20 de ani, cind am devenit credincios, daca stateam uneori singur, si deveneam melancolic, ma gindeam ca intr-o zi viata im iva lua sfirsit totusi, si as fi vrut sa schimb chestia asta, dar nu reuseam. Gindul mortii iminente, a anihilarii, asa cum credeam eu atunci, ma inspaiminta, ma ingrozea incit trebuia neaparat sa ies din acea stare si sa ma gindesc la altceva, altfel imi pierdeam mintile, caci iubeam (si iubesc) viata mult prea mult ca sa imi doresc sa se termine vreodata. Interesant e ca dupa ce L-am gasit pe Dumnezeu, am mai incercat intentionat sa induc acea stare de frica, sa ma gindesc ca totul se termina la mormint, si nu am reusit. Eram constient in adincul inimii mele pe deplin ca viata nu se termina odata cu moartea fizica. Mai tirziu, pe masura ce ma pregateam pentru sfirsitul vietii, am ajuns sa vad in moarte nu sfirsitul vietii, ci o oportunitate de a experimenta ceva nou, stiu ca acolo, dincolo de aceasta viata, exista ceva mult mai mult, mult mai frumos (depinde si de cum ti-ai pregatit), si de aceea astept mai mult cu curiozitate acel moment al mortii, in care voi fi sigur pe deplin ca viata nu se reduce la ceva pur fizic.
Vai dar ce fricos mai esti. Datorita faptului ca nu poti suporta ca viata are un sfarsit, te-ai reprofilat spre crestinism si nemurire. E placut sa crezi ca nu vei murii, dar este pacat ca nu este nimic adevarat. Oricum moartea este minunata datorita faptului ca incetezi sa mai existi, depinde din ce unghi te uiti.
Bine inteles daca te face fericit, esti liber sa te minti in continuare, ca doar nu ranesti pe nimeni. Tu ai simtit ca mai este viata dupa moarte tocmai din cauza ca vrei sa fii etern, eu simt ca nu mai este nimic dupa moarte, datorita faptului ca nu vreau sa fiu etern.
Oare sunt fricos? Nu cred, odata ce acum am puterea de a privi cu seninatate la sfirsitul vietii. Si nu cred ca era vorba de frica cit de dragoste de viata, pentur ca, asa cum era ea, imi iubeam viata, si faceam tot posibilul sa fie cit mai frumoasa. Momentele de teama veneau doar uneori, in anumite circumstante, deci nu cred ca eramn un fricos, si cu atit mai mult nu sunt acum.
Oricum, mesajul tau arata cit de mult iubesti tu viata. Probabil nu ai gasit nici un scop in ea pentru care sa traiesti. Altfel, alta era atitudinea ta in fata mortii, desigur ca nu mai doreai sfirsitul vietii, nu mai doreai sa nu fii etern.
Da! Dumnezeu ne-a dat o parte din viata pe pamant apoi sufletul nostru merge la el sus
Sus unde? La ce altitudine?
Unde, la ce altitudine? La acea inaltime pe care o experimenteaza sufletul tau cind, plin de extaz, ai impresia ca incepi sa zbori si te tot ridici, si te ridici, si te ridici tot mai mult... Poate fi atunci cind vorbesti (sau faci "ceva") cu iubitul sau iubita ta, poate fi cind faci ceva ce iti place enorm de mult, sau poate pur si simplu cind asculti o muzica ce iti incinta inima si auzul. Cind ti se va intimpla acest lucru, gindeste-te la ce a zis scaryboy in legatura cu asta, si poate vei intelege un pic ca sufletul se ridica asupra a tot ce e material, si ca poate merge "acolo", sus.
Fiindca e in natura umana. Ne place noua sa credem una si alta, mai ales chestii de astea despre care se poate abera la nesfarsit. Zi-mi si mie cum de esti convinsa de faptul ca omul e format din duh si spirit. Trupul stim ca exista, asta doar daca nu te referi la trupul lui Iisus, al domnului sau alte balarii.
Da.Sufletul este nemuritor, dupa ce trupul cedeaza din diferite motive, sufletul apare pe pamant ca fantoma sau umbra.
P.S am gasit asta pe net, dar imi place si cred ca ar fi fain sa iti ajuti stra nepotii la test.
(fara suparare)
Hmmmm sigur cum sa nu voi chiar credeti in chestiile astea ma rog eu sincer nu cand te duci te duci si gata
anonim_4396 întreabă: