Vreau sa stiu si eu cine a crezut ca adevarul e o curva care se ofera tuturor si toti il merita?
Ordonare:
După relevanţă
RăspundeNu cred ca doar atat insinua cine a zis si cine zice.
Răspunde 
Nu am vazut ca intrebarea e postata la categoria Religie (eu am gasit-o la populare). Imi pare rau daca nu o sa raspund "in ton" cu categoria.
Eu, am crezut ca merit sa stiu adevarul, ca totul e adevarat, ca oamenii sunt capabili sa fie sinceri, ca eu sunt sincer, ca lumea e sincera, ca religia e adevarata (fiecare religie in felul ei).
Cu totii credem asta, insa timpul isi lasa amprenta asupra noastra, iar cu trecerea lui invatam ca lumea nu e inocenta, ca oamenii ascund si manipuleaza.
Religia a fost folosita pentru a manipula inca de la inventarea ei. Tot timpul au fost oameni care au stiut sa profite si sa exploateze situatia/credibilitatea oamenilor, pentru a face averi si pentru a fii ei mai sus.
Isotria e plina de astfel de exemple, asta daca ii dam crezare.
Nu e bine sa te increzi in nimeni si nimic strain si pana la urma singura persoana pe care o cunosti cu adevarat esti tu.
Problema, e ca nu putem trai in paranoie si suntem nevoiti sa ne punem increderea in altii.
Era o vorba (nu o mai stiu bine, dar incerc): Se spune ca un secret intre 2 persoane e in siguranta doar daca una dintre persoane e moarta.
Suna drastic, suna crud si cel mai uimitor, suna adevarat.
Am incetat sa cred in adevarul altora, in momentul in care eu am incetat sa fiu sincer. (viata asta te invata)
Daca esti sincer (complet), te lasi descoperit, oamenii te pun la zid. Pana la urma, cui ii palce adevarul complet?
Dar, am invatat sa spunem un alt adevar, un adevar care place si care atrage. Am invatat sa spune "da", unde trebuia sa spunem "nu", am invatat sa spunem "imi place", cand ne displace.
Toate astea doar pentru a fii acceptati, doar pentru ca suntem lasi.
Nu zic ca nu sunt exceptii, dar sunt putine.
Eu, am invatat sa cred in adevar, in adevarul pe care doar eu il vad.
E mai simplu sa te prefaci ca iti place ce auzi, ce citesti, ce vezi, ce simti, ce crezi, e mai simplu sa vezi o lume roz, o lume lipsita de suferinta si de agonie. Suntem lasi, preferem sa ne prefacem si sa ignoram.
Pana la urma: Adevarul e in gura celui care il spune si in mintea celui care il crede si il accepta.
Nu stiu cat, din ce am scris se si intelege. Stiu ca m-am mai repetat. (1-2 fraze, 1-2 idei)
Sper, doar sa se inteleaga ideea de baza: Nimeni nu e sincer, decat daca tu vrei sa-l vezi asa.
"Dar, am invatat sa spunem un alt adevar, un adevar care place si care atrage. Am invatat sa spune "da", unde trebuia sa spunem "nu", am invatat sa spunem "imi place", cand ne displace.
Toate astea doar pentru a fii acceptati, doar pentru ca suntem lasi.
Nu zic ca nu sunt exceptii, dar sunt putine."
ce ti-a inteles lumea intrebarea.
Cred ca toti au crezut, unii inca mai cred, "Iisus e calea, adevarul si viata".
Exista un singur adevar, pe care nu il stie nimeni, inca. Doar ateii au prins firul (sunt pe drumul cel bun) 
Sunt mai multe cai, nu e nici macar o mica problema ca unii cred intr-o cale si altii in alta. E o problema cand le spui la toti adevar indispensabil, unic.
Pai asa a fost, dar nu au crezut in el, l-au abandonat ca inspiratie si au murit. Au crezut in altul. Dupa secole tot auzi pareri de rau si intoarceri. Sa fim seriosi. E cam ciudat, nu? Un mort poate conduce pe cineva? Am incercat si eu. Inca nu am inteles ceva, decat ca inspiratia iti devine o anume suferinta.Ca nu ai vointa pentru ca nu te ridici pana la iubire sa te atinga.
Adica pur? Adica demn? Adica alege? Adica are valorile sale? Adica alege si discerne?
Asta e problema numarul unu a omenirii : toti credem ca stim adevarul, ca stim cum e mai bine sa fie, ca noi si doar noi detinem adevarul absolut cand el nu exista la fel pentru toata lumea!
Asta nu inteleg unii.
Ca fiecare are un adevar personal,in care crede si care e inradacinat in fiinta sa,de care se poate desparti cu greu.
In unele cazuri,adevarul personal se poate schimba pe parcursul vietii de mai multe ori in functie de ceea ce adopta persoana,asta tine de schimbarea si evolutia ei, de experimentarea a cat mai multor situatii, realitati, credinte etc.
E interpretabil.Nu exista adevar absolut in lume pentru ca e interpretabil, cati oameni sunt atatea pareri exista, totul e subiectiv.
Ce e adevarul? Sau retoric: dar ce e adevarul?!
Tocmai ...asta e intrebarea intrebatoare : ce e adevarul?
Pentru ca oamenii traiesc adevarul lor si nu al tuturora,nu cel universal.
Cred ca cel universal ar fi sa ne ascultam mereu vocea interioara, instinctele,ceea ce simtim ca trebuie sa facem si ce ne spune inima. Fiecare om face sau ar trebui sa faca in felul acesta.
Asta ar fi adevarul care-i cuprinde pe toti.
In rest, nu stiu.
Daca te-ai referit la adevarul religios absolut, nici pe asta nu-l stim.
Credem ca-l stim pentru ca am crescut cu el, dar nu putem afirma cu tarie ca il cunoastem, ci doar ca il intuim.
Cred eu.
Adevarul? Se spune ca unu la suta e inspiratie si restul transpiratie.Adica credinta in iubire sau deja cunoasterea iubirii ar fi unu la suta inspiratie si restul transpiratie. Acum zi si tu ce crezi? Eu cred ca la mine e 99 la suta inspiratie si unu la suta transpiratie.
Cum crezi tu exact asa e si e adevarul tau, nu?
Pe al meu nu stiu daca l-am gasit inca in ce priveste problema iubirii, poate nu am avut ocazia sa o experimentez indeajuns... ca sa ma dau cu parerea.
Iubirea ar trebui sa fie cel mai sublim sentiment aparut in fiintele umane.
Credinta in iubire tine de fiecare fiinta umana si de experientele ei anterioare.
La mine, sa spunem ca este undeva pe la 50% inspiratie si alte 50% transpiratie. Desi pare un procent incurajator nu e deloc asa, sa stii.
1. Pentru ca fiind ambele parti egale se bat cap in cap de n ori, se gandesc, se razgandesc.
2. Pentru ca situatia e confuza de milioane de ori si nu stiu daca se va clarifica vreodata.
Iubirea e ceea ce conduce adevarul:inspiratia si transpiratia, dar nu poate fi demonstrata. Nu poti demonstra ca iubirea iti da ceva pentru inspiratie si transpiratie, dar poti sa simti ca exista.Nu e un sentiment, e o forta, nu e o forta oarba e mai mult decat o cunoastere, e o manifestare. Inspiratia in fata manifestarii transpira cunoastere. Nu ma simt inspirata acum. Ma simt bruiata. Oamenii sunt asa urati incat efectul lor e sa iti distraga atentia inspiratiei cu micimea lor. Si nu e bine sa le raspunda inspiratia ta, ci sa se abtina, la o calitate asa proasta. Daca gresesti totul e reversibil si cum inspiratia tot dupa iubirea care nu o poti demonstra ca exista. Ea nu e mai multa sau mai putina, doar e sau nu e. Parca repet automat o placa care ma oboseste. Ce o fi cu mine? Nu-mi place.
Mie imi place.
La fiecare post ma uimesti cu felul in care vezi lucrurile, foarte profund.
Nu e o placa, e felul in care esti tu, esti tu insati.
E ceva sublim.
"Nu-ti poti dori mai mult sau mai putin decat esti tu acum si nu ai nevoie sa fi nimic altceva decat esti acum. "
Am citit asta undeva. e tot ce trebuie sa stim.
Nu. Adica da. Fiecare se inspira pentru altceva si nu te judeca nimeni in bine si rau, cu exceptia mintii inferioare a omului. In plus mai e o cale care incearca sa-ti produca confuzia inspiratiei, calea minciunii.
Nu exista bine si rau, nu sunt diferentieri in timp si spatiu, ele se nasc doar din cauza perceptiei omului asupra unui lucru,eveniment,situatie, persoana etc.
Totul este,exista si atat,nu are valente. Nu e catalogat de nimeni, de univers ca fiind bun sau rau,sau urat sau frumos.
Un animal te iubeste chiar daca tu pe tine insuti te cataloghezi ca fiind cel mai rau sau cel mai urat om de pe pamant.
El nu exercita judecata asupra lucrurilor. In schimb,un om iti pune in balanta faptele, defectele, vorbele, totul.
Animalele nu. Ele sunt ca oglinda. Ne vedem pe noi in ele, tot ce exercitam asupra lor se reflecta inapoi spre noi.
Puterea de judecata ne face sa fim dependenti de ea. Si trebuie controlata. Si doar noi o putem controla.
Nu. nu e bine ceva. Sau mai multe lucruri.
1. Analizez intens ce sentimente sunt inspiratia care are nevoie de forta si nu ajung sa transpir. Asta unu.
2. La analiza sentimentelor ca inspiratie tot dau vina pe sentimentele altuia ca inspiratie, ca ma domina cu ea si eu nu vreau, ca vrea sa suga inspiratia lui x sau y de la mai multe oi. Aici e o eroare de soft. Fie ca e posibil, ca nu inchid empatia cand vreau pentru ca nu pot, fie ca nici nu s-a intamplat decat din momentul in care m-am autosugestionat ca s-a intamplat? Cred ca nu inchid empatia dintr-o eroare la soft. Care ar putea fi rezolvata.
Chiar azi ma gandeam ca am inteles in sfarsit cateii, cainii. De fiecare data cand le ofeream increderea, imbratisandu-i intr-un fel anume, o cerere si o siguranta pe care mi-o luam de la ei faceau asa: Nina de exemplu, un pechinez fricos a inceput sa fie mai prezenta, sa mearga in fata cu coama zburlita dupa imbratisare, numai ca la cel mai mic pericol ma anunta, dar atat imi oferea, se ascundea in spatele picioarelor mele in mers. Hiler dupa ce i-am cantat: marete hiler, ministrul meu, cel mai mare haiduc dupa mine:} maretul hiler care face si drege, dupa ce s-a delectat pana sa-si dea ochii peste cap de placere, a inceput sa umble tantos, sa il smotoceasca pe oricare se apropia de mine, pe oricare caine, ca umblam la tara, cu mai multi, pe camp, la plimbare. Daca venea vreunul sa il mangai il maraia si mai incolo il capsa. Multe facea, de exemplu mi-a furat carnacirul din mana si l-a inghitit intr-o secunda, ceea ce inainte nu facea, inainte de explozia mea de afectiune, de visare despre incredere, de provocare, si incredere. L-am intrebat ce a facut, de ce mi-a furat mancarea ca era a mea, a prins sentimentul si si-a ridicat ochii in sus, stii ca in desene animate, tii privirea atintita in fata, dar ridici globul ocular in sus, de se ascunde jumate sub pleoapa. Carpov canta cu mine, statea la picioarele mele, cand aveam explozii de incredere si afectiune si ma trata de parca era un mascul in locul iubitului meu, sa aiba grija de mine, pana vine el. Grija sa nu fiu singura, imi simtea suferinta si de la ce. Drept rezultat imi fura mancarea pe fata, doar ne intelegem reciproc, nu? etc.
Hah
Da, mare smecher. Dar in timp atasamentul se leaga si devine mai profund si mai intens facand sa fie cu greu rupt.
Cand te deschizi si oferi iubire, afectiune, intotdeauna o primesti inapoi... daca nu pe moment, sau daca nu de la persoana careia i-ai oferit-o, atunci fii sigura ca intr-un viitor apropiat ea va exista pentru tine si -si va face drum spre tine mereu.
Asa cred eu ca e.Si asa si e.
Am schimbat inspiratia cu afectiune, dragoste si am lasat iubirea la locul ei de conducator, crede si cerceteaza, transpira. Mi-e greu ca si eu folosesc verbul pe post de dorinta, de pre/sentiment si nu vreau sa vad lucrurile asa. E forta care vine cand ai dorinta si o inlocuieste cu vointa.
De ce nu vrei sa le vezi asa?
Iti face rau cu ceva?
E ca si cum as omite o etapa care poate nu s-a intamplat inca si as crea iluzii. Ceea ce nu e frumos, e urat.Azi doresc sa ofer afectiune si dragoste, maine ma atinge ca in tabloul lui Michelangelo si vreau sa ofer dragoste, ba transpir si am si cunoastere. Creand/ am scris corect?/ iluzii mai fac un lucru urat, fac sa nu se vada separat de mine iubirea si se confunda cu mine, cand initial nu am decat centrul placerii excitat si dorinte, pentru Nina, Hiler, Carpov, pentru o busola, o carte, o casa, o meserie etc.Un raspuns asa spontan. Mai simplu:din natura instinctului meu, felul instinctului meu sincer cu el insusi, un instinct al dragostei, care isi accepta rolul marunt de provocator pentru a inainta catre ceva maret cand e cazul si nu invers, spre fuga cand nu e cazul Un instinct care simte nevoia de evolutie pentru a distinge cazurile.
"toti credem ca stim adevarul, ca stim cum e mai bine sa fie, ca noi si doar noi detinem adevarul absolut cand el nu exista la fel pentru toata lumea!"
Dar ar trebui sa fie la fel pentru toata lumea.
"E interpretabil.Nu exista adevar absolut in lume pentru ca e interpretabil, cati oameni sunt atatea pareri exista, totul e subiectiv."
Intr-adevar nu exista adevar absolut, el este dependent de fiinte si de realitatea lor, dar adevarul poate fi cel mult relativ, in nici-un caz nu poate fi subiectiv. Adevarul trebuie sa corespunda realitatii, sa fie logic, el trebuie sa fie sustinut de rezultate.
Da. Dar chiar si atunci cand e sustinut de rezultate si este logic, oamenii tind sa nu-l perceapa ca apartinand realitatii majoritatii pentru ca in interiorul lor unii vad altfel lumea in care traim.
La suprafata sunt de acord cu "regulile" societatii, vietii.dar in interior cauta alt adevar, cel pe care sa-l perceapa ca facand parte din ei insisi si nu ceva impus.
Asta cred eu.e doar parerea mea, nu se aplica tuturor persoanelor bineinteles, e aparte.
Adevarul(in esenta) nu poate fi impus, el trebuie sa fie sustinut de dovezi si argumente, de rezultate, sa corespunda realitatii, el este independent de persoana.
Si daca nu are argumente se ofera oricui crede in el? Adica daca te saturi sa nu fi crezut, acceptat, sustinut, a fi-ul tau se da cui se ofera, la disperare?
In fiecare e a fi-ul, care nu poate fi impus. Pur si simplu, iata s-a insufletit, exista. Daca nu e acoperit lucrurile sunt exact ce par. Daca e acoperit lucrurile nu sunt ce par. Nu acoperirea te face inaccesibil, asta e doar minciuna.Acoperitii, nu sunt sfintii care nu se dau oricui, ca nu merita. Mint doar.Si vor sa le respecti minciuna, ca nu sunt curve. Adica de asta stau in intuneric, sa nu-i vezi, cica nu sunt curve ca altii, la vedere, :}
A fi-ul fiecaruia, din moment ce e samanta de insufletire, nu se stie cand, dupa embriogeneza, ar trebui sa fie rational. Dar uneori e doar impostor.
Adevarul nu are treaba cu a fi-ul. Adevarul este in rezultate. A fi-ul este o adunatura de sentimente care influenteaza ratiunea, iar atat ratiunea cat si sentimentele sunt diferite de la om la om in intensitate, rezultand rationamente diferite.
Eu! Adevarul este realitatea obiectiva, deci se ofera tuturor, si toti il merita.
Nu vad dupa ce principii s-ar stabili ca sunt persoane care nu merita adevarul.
Adevarul: a fi-ul, trairile lui, scopul lui, etc. Restul e natura si ereditatea, uneori mai mult ereditate.De exemplu a fi-ul sufera si are nevoie de aliati. Nu oricine e un aliat bun, poate nici nu stii cand te batjocoreste ca ii ceri ajutorul si zice ca iti va trata adevarul, suferinta, ca pe o curva, de la care scoti ce vrei, contra alianta. Cunosc o persoana: prietenul la nevoie se cunoaste, ii zic.A fi-ul lui, trairile lui stau in intuneric, virgine:} Tiranice.
Din carti? Si daca il cunosti din carti, in caz ca l-ai cunoaste, ce? Si nu ma refer la absolut, la adevar in general.
Pai adevarul te poate ajuta in viata de zi cu zi. Stii sigur ca e 1 sau 0.
Dupa parerea mea candva o fi existat ceva legat de religie dar adevarul despre cea ce a existat a fost distrus si sters
Trebuie sa cauti in tine, daca si tu simti asa, daca ai spus asta, macar inconstient.
Daca te referi la "adevarul religios" sa stii ca ai mare dreptate!
Acest "adevar" este intr-adevar ca o curva, pentru ca este lipsit de moralitate.
Asta spre deosebire de adevarurile stiintei care sunt bazate pe Cunoasterea Rationala, care este dovedita ca fiind ADEVAR, si nu o curvarie politica cum este doctrina religioasa!
Ma doare undeva ce crezi tu. Am cu cine sa ma sfatuiesc, sa ma lamuresc, nu am nevoie de tine. Cumpara pe altul sa te bage in seama.
Ma aia care ai un "undeva" undeva!
Eu nu cred, ci stiu, si ceea ce vorbesc nu vorbesc pe baza de credinta, ci pe baza de STIINTA!
Asa ca nu ai ce sa-ti bagi "crezul" meu in "undeva-ul" tau pentru ca eu nu am un crez!
Capisci?
A fi ul nostru, insufletirea aia, adevarul nostru, care nu se stie cand apare, la cate luni in uter, sau poate la nastere, are si o parte religioasa. Da! Sau nu.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
