1.Avem pe aici oameni cu viciu' alimentar sau bulimici?
2.Cum trăiți voi cu problema asta?
3.Cum vă raportați la ea?
4.Ați reușit să scăpați vreodată de ea/sau să vi-o țineți în frâu?
5.Ați simțit vreodată că ați ajuns la apogeu?
6.Ați simțit vreodată că nu mai aveți scăpare/că ea vă deține controlul suprem în viața voastră?
7. Dacă ați scăpat de ea, cum ați facut-o?
8. A ajuns cineva în punctul în care să simtă că viciul/compulsia mâncării v-a afectat sănătatea?
Aștept sinceritate și deschidere de a vorbi despre asta.
Ordonare:
După relevanţă
Eu am fost in cauza eu.
Din ianuarie 2009 am avut asta, aveam o pofta si foame de rupeam. Ma saturam greu.
Mancam si 5 cozonaci de 450 g odata sau 16 felii triunghiulare de placinta (cam 2, 5 Kg) odata.
O gestionam greu, a doua zi, a treia zi faceam foamea si dadeam la sala sa nu ma ingras.
Si aveam asa o nerabdare sa mananc de nu se putea, odata am scos placinta din cuptor si am mancat-oi ceva mai fierbinte ca nu mai putea, de nerabdare.
Alte dati mancam la raft in magazin ca nu mai asteptam sa ajung acasa, am mancat odata 10 ciocolate de 100 g si baut 1 L de lapte in Carrefour Orhidea la Grozavesti.
Sau mancam doua paini de 350 g cu 600 g Nutella adica un borcan jumate, aveam 5000 Kcal, tinand cont ca ard 2300 intr-o zi.
In timp de la sine s-a mai ameliorat dar nu ca lumea.
Sigur ca avem impresia ca nu mai pot controla, si chiar asa si s-a intamplat, mancam zi de zi, nu mai puteam face pauza doar cu legume si peste fript ca sa compensez caloriile.
Insa mancam mai putin, s-a mai echilibrat treaba.
Dupa aia desi mancam mai putin pe zi, tot mancam mult ca si kcal chiar daca nu ca inainte, si am ajuns la 90 Kg de la 66, deja din 2013 nu mai faceam nici sport, oricum incepusem sa ma ingras si cu sport, deci imi afectase sanatatea.
S-a mai dus de la sine, nu am facut nimic sa scap de ea, ca nici un medic nu avea ce face, ca nu era de la psihologic ci de la dereglare chimie in creier.
Insa nici acum nu e in ordine, cand ma ia, mananc si 6 croissante cu ciocolata si cocos din alea de 85 g odata, sau unu cozonac de 450 g ti-l mananc rapid, uneori si doua, dar rar.
Am 64-65 Kg la 1, 7 m, insa mereu sunt in pericol sa urc.
Dar acum sa zicem ca 1-2 zile mananc mult, apoi mai putin, si echilibrez kcaloriile ca sa nu ma ingras macar.
Deci inca nu am scapat total de problema din 2009.
Traiam cu problema asta asa cum era, nu aveam ce face, ma teroriza anxietatea de ingrasare in 2009-2010.
Nu era deloc bine.
Dar nu aveam probleme asa ca idee sa imi fie rusine de cineva, toti din jurul meu stiau, insa nu ma puteau ajuta.
Am diabet dar tot mananc cand imi vine ca nu pot sa zic nu, ca ma chinuie daca nu mananc cand se cere, dar am grija sa am glicemii bune, deci e okey si asa.
Răspunde
Owww, God și eu care credeam că eu sufăr crunt. Chiar te-ai confruntat cu o problemă cruntă, parcă acum că ai spus cantitățile consumate de tine într-o zi, realizez că e posibil să consum ceva mai puține cantități, dar mâncând totuși compulsiv și rapid, îmi afectează stomacul. Și de aici disconfortul din fiecare zi și recunosc că și ador să amestesc mâncarea, adică nu aș vedea mâncarea așa pe bucăți, ador să fac combinații care mai de care. Dar recunosc că deși am mai lăsat-o mai moale după problema cu fierea, tot nu am reușit să slăbesc. Deși slăbitul ar fi ultima problemă și grijă a mea, aș vrea să știu că-mi pot recâștiga controlul, că mâncarea nu mă controlează pe mine, dar cel mai important că nu-mi afectează sănătatea, deși recunosc că atunci când mai am momente de tristețe mai îmi spun și că poate e mai bine să mă îmbolnăvească mâncarea ca să mor mai repede. Da, mai are și omul care dorea să ajute, proprii lui demoni. :)
Dar în final vreau să-ți spun că ești un super-erou, sper că știi asta, dacă ai reușit să treci peste și să ții în frâu treaba asta, ești un super-erou și sper să se audă cât de sincer se poate, că îmi pare rău că a trebuit să ajungi la diabet. DA, DIN PĂCATE ȘI MÂNCAREA POATE FACE ACELEAȘI RAVAGII CA ȘI DROGURILE, CA ȘI ALCOOLUL, CA ORICARE ALTĂ DEPENDENȚĂ. Nu pot încă să-mi fac promisiunea solemnă că voi lăsa mâncarea, deoarece încă mă simt legată de ea din toate punctele de vedere, și mi-aș promite în van, dar sper că în vacanța asta chiar îmi fac niște reflecții asupra mâncării și dependenței mele, chiar m-ai speriat cu tot ce mi-ai povestit, și cred că ar fi cazul să reiau documentarele de pe TLC cu acei oameni cu obezitate morbidă, recunosc că pentru câteva zile, chiar dacă doar pentru câteva zile, acele documentare mă făceau să văd unde se poate ajunge fără autocontrol și o lăsam mai moale cu mâncatul compulsiv.
Mulțumesc pentru ceea ce ne-ai împărtășit și chiar îmi pare rău să aud că mâncarea ți-a adus diabetul.
Răspunde
Pai da, orice om are bolile lui (demonii), ca asteas dereglari, boli cum ar veni.
Eu nu de la depresie mancam, ca si daca eram trist stiam ca mancare nu omoara, ci chinuie, de la ea nu mori, cel mai mult te chinui cu obezitatea, stomacul cum e la tine, sau altele.
Cand eram trist nici nu mancam ca nu imi mai venea.
Cantitatea aia de mancare nu o mancam intr-o zi, ci odata adica in 15-20 de minute adica aia 5 cozonaci de 450 g de ex. Dar dupa aia nu mai mancam nimic pana a doua zi uneori.
Eu cu stomacu nu am probleme, nasol ca tu ai, ai vazut tu porc sa aiba probleme cu stomacu ca mananca mult si repede? Eu n-am vazut, haha, si nici sa-i fie rau de la atata mancat.
Eu combinam in functie de pofte tampite, mancam cartofi prajiti (proveniti din 2 Kg cantariti curatati) si cu 2 copanoaie mari de pui prajite, si apoi la cateva ore mancam un cozonac de 450 g cu o pofta de parca eram nemancat rau saracu de mine.
Sau paste cu branza la cuptor cu sos, paine cu Nutella, sau paine cu pateu, sau cu branza tartinabila, in sensul asta ca si combinatie.
Depinde la tine de unde vine asta, cum ai pierdut controlul? Cum a inceput? Ai avut ceva probleme inainte? Ca daca e de la psihologic, la psiholog se rezolva fara probleme.
Ca asa vedem cum recapeti controlul.
Pai se pare ca mancarea te controleaza pana nu rezolvi cauza pierderii controlului.
La mine era anxietatea si alte dereglari chimice in creier, de aia mi-am mai revenit destul fata de atunci dar fara a face ceva.
Am mai luat si ceva tratament pentru anxietate, depresie.
Cu greutatea daca nu te ingrasi prea tare, nu e problema, la mine e prima problema asta, ca daca ma ingras peste normal, greu mai dai jos.
Diabetu l-am luat de la mama, sigur ca mesele alea l-a agravat, insa nu de la asta l-am facut in mod special.
Nu zic ca-s erou, ca s-a mai dus de la sine, nu prea e meritul meu.
Si cea mai idioata era anxietatea care aparea dupa mese, frica aia de ingrasare te rupea, nu stiu daca tu aveai asa.
Nu stiu ce sa reflectezi, ca tu stii ce si cum, dar nu poti sa te abtii, trebuie umblat la cauza cu un specialist daca tu nu poti.
Iti poate afecta sanatatea, te poti ingrasa tare, sau sa suprasoliciti organele fara sa stii.
Nu poti sa promiti ceva ce nu poti face inca.
Ca daca puteai, faceai pana acum.
Te gandesti si vezi ce faci, daca nu poti singura, la specialist din timp, nu stai sa ajungi ca aia de pe TLC ca la aia ma uit si eu mai mereu, insa se cam repeta cliseul, e asa:
1 - La inceput mananca, nu se poate abtine.
2 - Nu mai poate de grasime si vrea sa faca ceva abia atunci, se duce la medic, psiholog.
3- Dupa aia incearca sa slabeasca pentru operatie si de multe ori nu se reuseste.
4- Dupa aia se reuseste.
5 - Se face operatia si dupa aia se termina episodul.
Ca te uiti la aia cu obezitate morbida nu ajuta in toate cazurile, ca tu tot aia simti sa faci.
Insa si la aia e ceva, ai vazut ca pot sa tina regim daca vor?
Tocmai ca ma lua frica ca stiam unde se ajunge daca nu ma mai lasa starea aia in 2010, nici nu trebuia sa vad la TV nimic, era clar ca 1 kil cu 1 kil cu 1 kil duce la 500 pana la urma.
De aia compensam cu sport cat puteam.
În cazul meu mâncarea ar fi detașare și BBF meu, aș spune că plinuță și pofticioasă aș fi fost mereu, dar recunosc că triger-ul ar fi bullying-ul din copilărie, atunci după fiecare bătaie și umilință din timpul zilei, noaptea dădeam iama în magazine ca să mă detașez cred că atunci mâncam cam exact cât spuneai tu că mâncai, umpleam rucsacul cu de toate, în liceu reușisem să slăbesc și aveam program și de masă și de sport, aia chiar a fost o perioadă bună a vieții mele și în prezent pierderea prietenilor din liceu și conflictele cu prietenii, oamenii și pierderea facultăți, aș numi-o al doilea triger. Au fost chestii care chiar m-au făcut să mă reîntorc la vechea mea prietenă mâncarea, deoarece nu m-am simțit ajutată și susținută de anturajul meu, abia acum ce am reluat legătura cu o colegă/amică de la faculta ci care pot spune că am cât de cât o relație ok și i-am spus că o observ schimbată și a recunoscut că terapia a ajutat-o să fie mai dulce și atentă la sentimentele celorlalți.
Deci da, terapia chiar schimbă multe, pe alocuri simt și eu că m-ai m-a ajutat, nu mai sunt așa de prăpăstioasă și plângăcioasă la opinile răutăcioase ale oamenilor și am învățat, chiar dacă respect orice părere, că în final părerea mea contează cel mai mult și ceea ce decid eu, nu ceea ce -mi spune altul că ar trebui să simt, gândesc, trăiesc sau fac. Eu sunt propriul stăpân al vieții mele, dar recunosc că încă nu m-am vindecat complet, asta cred fiind prima mea problemă majoră. Iar partea cu mâncarea recunosc că am abordat-o abia recent, deoarece abia recent am realizat în ce punct al vieții am ajuns cu ea. Mai aștept după sărbători, acum deoarece are și doamna concediu și o să reiau discuțiile pe baza dependenței alimentare, apoi dacă totuși nu pot schimba nimic, o să încerc și partea cu psihiatrul.
Încă nu ai viciul acesta sau încă nu ești dispus să vorbești deschis despre asta?
Și dacă spui încă, înseamnă că e posibil să dezvolți și tu viciul ăsta?
Scriind inca, ma refeream ca nu se stie cand mi se poate intampla, daca se intampla as fi fost dispus sa deschid subiectul dar cum am scris si mai sus ''inca'' nu mi s-a intamplat 
Ok! Atunci aștept să văd dacă alții vor să răspundă, eu una chiar mă confrunt la modul crunt cu problema asta și chiar așteptam răspunsuri de la alții care se confruntă cu problema asta, și pot fi până la urmă și alții cu alte vicii, chiar vreau să știu dacă pe aici sunt oameni care se luptă cu orice viciu și dacă au reușit să treacă peste el, să-l depășească.
Știu că acum unii o să-mi spună să merg la psiholog, merg, dar doar recent am abordat tema asta cu psihologul, pentru că abia recent am reușit să admit că este o problemă, un viciu și că eu chiar nu mai am control asupra ei.
Aș merge și la un psihiatru, sincer, pentru că eu una simt că nu mai pot face față și ține sub control problema, dar dacă lumea care trece prin asta mi-ar răspunde, mi-ar putea spune și dacă un psihiatru ar fi bun sau nu. Dacă ei au abordat problema și așa sau altfel. Evident că fără a jigni sau a face caterincă. Dependența până la urmă este o problemă destul de gravă, oricare ar fi ea.
Poti sa te controlezi, sa-ti faci un program alimentar, ca nu ai instincte animalice.
Nu poti sa te controlezi, uite facem un experiment cu martori si pariu, iti dau un Peritol, si sa vedem ce control mai ai.
E ceva ce se da de unii medici pentru pofta de mancare la cei ce n-au.
Simuleaza cumva pe aia care mananca mult.
Cand te ia o foame si o pofta din aia de anume alimente, te sparge daca nu rezolvi.
Uneori prin 2010 mancam si chiar daca nu simteam gustul ala, aveam o tenta neagra de a manca, era jale.
Eram dambla la cap clar. Si medicii nu au stiut ce sa faca, noroc ca in timp s-a diminuat desi nici acum nu-s prea okey.
Cand incepe sa se desfasoare nebunia cand ai pofta patologica de ceva si iti imaginezi dulceata cum curge pe paine calda si te uiti la telefon si iti imaginezi ca e facut din ciocolata (daca ai pofta de ciocolata sa zicem) si mananci din el, nu mai zici tu de control.
Si daca nu mananci aia, nu esti bine, nu e doar o foame simpla pe care o poti potoli oricum.
E boala de fapt, daca bolile se puteau controla, nu mai existau medici si tratamente.
Odata mi-a trecut brusc treaba! Deodata ma simteam okey fara foamea aia si pofta neagra desi nu mancasem nimic.
Deci era clar ca era de la cap, nici macar dependenta nu era, ca aia nu trece brusc.
Gandeste-te ca ti se face pofta nebuna de placinta cu mere, te imbraci, iesi din casa repede, esti nerabdator sa ajungi la cofetaria care e la 5 minute de tine, iti zic aleia sa-ti dea un platou intreg adica 8 felii triunghiulare de 200 g, sau eventual doua platouri, iesi din cofetarie si le mananci pe toate ca nu mai poti sta pana acasa.
O agitatia din aia de mori.
Ce program alimentar, nu stii ce vorbesti.
Si daca nu mananci cat "trebuie", nu te linistesti.
Asa am dus-o eu din ianuarie 2009 pana cam prin 2012.
Norocul era ca mai faceam 1-2 zile post cu legume si ceva ieftin la calorii ca sa nu ma ingras macar, si dadeam tare la sala.
Ca asa daca simt ca ma pot abtine normal ca si eu am program alimentar, nu mananc cozonac daca pot manca si cateva felii de paine de foame.
Zi doamne fereste, ca nu e de gluma.
Nu sunt instincte animalice, ca ala nu mananca mai mult decat trebuie, e boala curata.
Si sa ti se zica ca nu se stie ce ai si care e solutia, iti dai seama cum te simti. La mine se stia ca nu e psihologic, era o dereglare chimica in creier, s-a probat asta dupa aia.
Deci nu zice pana sa nu fi un cauza.
Ca asa fac eu acum sa ma mir cum de aia cu schizo nu isi dau seama ca au halucinatii, chiar daca nu stiu, macar mecanic inteleg ca e ceva ce nu pricep eu.
Deci tu susții că mâncatul ăsta compulsiv e totuși o boală? Atunci ar trebui tratat la un medic, nu? Iar medicul cel mai bun ar fi psihiatrul, nu?
Deci la tine e psihologic, in cazul tau nu se rezolva la medic ci la psiholog. Bulimia se numeste de fapt tulburare emotionala, putem sa nu ii zicem boala, desi se cam zice ca e boala in general, ca e o dereglare, ca e psihologica, ca e chimica, e cam tot aia, doar depinde unde se trateaza.
Medicu este psihiatru, dar la tine nu este cazul de asa ceva, la mine era, ca eu aveam depresie si anxietate.
La mine nu era pe compensare la ceva rau ca la tine, aveam tenta aia urata de a manca asa pur si simplu.
Mancatul compulsiv nu e bulimie, se diferentiaza putin prin faza ca la bulimie incerci sa compensezi, vomiti, faci mult sport si nu prea te ingrasi, mancatu compulsiv e mai grav ca nu compensezi cu nimic si risti sa te ingrasi.
Trebuie sa realizam ca si daca ne bate cineva, si daca avem probleme, mancatul NU este solutia! Nu faci decat sa iti faci mai multe probleme, si trauma e tot acolo.
Dar mie in cazuri din astea nici nu mi-ar mai arde de mancat, as incerca sa rezolv cu adevarat problema punand pe cineva sa ii rezolve pe agresori daca eu nu as fi putut, aia era solutia corecta! Sa elimini bullyngul, nu sa-l blochezi cu mancat.
De ce ai pierdut prietenii, facultatea? De ce aveai conflicte cu prietenii?
De ce nu ai zis la taica-tu, maica-ta de bullyng? Ca stiu cazuri cand tacsu unuia s-a dus si le-a rupt gurile la aia de isi bateau joc de copilul lui, si s-a rezolvat rapid.
Asa ca, cat mai repede la terapie daca nu poti singura.
Alta solutie nu exista.
Pai stai putin, ca patricia nu ia niciun peritol sau alte vitamine/pastile/tratament pentru pofta de mancare. ai scris 13621784 pagini degeaba, esti in alt scenariu.
Am inteles, tu ai crezut ca zic sa iei un peritol ca sa vezi cum e pentru ca si ea ia asta, nu la asta m-am referit, normal ca ea nu ia asa ceva.
M-am referit ca daca nu poti intelege ca nu se poate controla, sa iei un Peritol sa vezi ca te aduce cam cum este ea si altii care nu au control fara sa ia asa ceva, ci din alte cauze.
Sunt in scenariu care trebuie, ce am scris e realitatea care o zice cam orice medic.
Oricum la Patricia este clasica situatie de compensare a problemelor, traumelor, si se rezolva la psiholog, deci e f clara calea, sau daca poate singura sa rezolve, f bine.
Aia cu Peritolul simuleaza situatia alora care mananca mult dar nu pe compensari, ci ca au pofta si foame peste normal.
Insa rezultatul e acelasi in toate situatiile.
Ai control cand nu ti-e foame si pofta de te rupe, altfel cucu.
Am trecut si eu prin asta si de ex acum am control ca nu imi vine sa mananc mai mult decat trebuie si pot alege sa nu mananc porcarii si multe.
La mine a fost chimica treaba, nu pe compensari.
Fac terapie de doi ani, abia acum recunosc că am abordat problema mâncării, deoarece abia acum am simțit-o ca pe o problemă. Până acum nu am avut și probleme de sănătate, cât de bullying am abordat o dată problema, dar foarte puțin, e simplu să vorbesc cu prietenii despre asta, cu necunoscuți pe TPU, să mă laud că am bătut băieții în a 8 a, să spun că asta m-a întărit, dar nu să abordez asta la psiholog. Simt că acolo aș retrăi iar incidentul. Și atunci am cam amânat discuțiile cu psihologul despre asta și ea a văzut că nu sunt ok, așa că nu a mai insistat. Cât de ai mei, cum să fac asta dacă mama nu m-a ascultat la modul deep niciodată, iar cu tata practic nici nu am avut o relație vreodată? Și plus că atunci îmi era rușine să le spun... nici acum cele mai deep chestii nu i le spun mamei, deși acum am o relație mai deschisă decât înainte.
Și mama nu e genul ăla de părinte care să fi venit la școală să se ia de ei. Mi-ar fi spus mie să stau departe de ei și să-i ignor, la fel cum îmi spune și azi, dacă cineva s-ar lua de mine pe stradă.
Mda, ce sa zic, daca asa ai simtit ca sa nu spui la psiholog, n-ai zis, ziceai daca simteai.
Poti face si un diabet de la excesul de mancare chiar daca nu ai in familie, ca bagi multi carbohidrati si fortezi pancreasu sa dea multa insulina si se strica, orice fortat se strica, si motor si orice, nu e sigur dar mari sanse.
Cu ingrasatul na, normal, ai depasit kcal permise si aia e, insulina aia in exces ti-a depus grasimea (fara insulina nu te ingrasi orice si oricat ai manca).
Si kg in plus sunt factor agravant pentru diabet.
Eu iti zic doar asa ca sa stii ce poti pati chiar daca acum nu ai nimic, dar nu in sens de critica.
Dar nu te condamn ca stiu ce simti si nu prea ai ce face, sau daca ai, e f bine, si eu mancam asa pe alta problema din creier si stiu cum este, eu mi-am f pancreasu din cauza asta, eram si predispus, dar sa mananci 5 cozonaci odata de 450 g, iti dai seama.
Si unii "nuuu te gandesti la sanatate, esti inconstient, nu vrei, nu aia nu aia", dar ii ignoram pe prosti care nu pricepeau nimic cand explica-i, dar fugeau de Peritol sa vada cum e ce simt eu.
Cu parintii tai ce sa zic, te-a afectat emotional si relatia cu ei, si idiotii aia de la scoala, ai avut traume serioase.
Nu poti spune chestii deep parintilor ca simti ca nu te poti deschide, nu te-ar intelege.
Si ce zic ca mananci mult? Au aflat ca faci asta? Ca e imposibil sa nu te vada odata macar, daca faci in casa asta.
Precis te-ar condamna.
La mine parintii nu ziceau nimic ca ma intelegeau, doar erau ingrijorati de sanatatea mea.
Poti sa ignori pana la un punct, ca daca ignori si se iau de tine si fizic, trebuie sa actionezi in forta.
F bine ca i-ai batut pe baieti, da-i in pm de jigodii, ca nu i-ai batut degeaba.
Daca fetele isi mai slabe cred ca pot sa isi bata joc.
Aaa, e ok atunci, mai bine ia peritol.
Nimic nou sub soare, doar adresez întrebări, speram să aflu și opinia altora cu problemă asemănătoare cu a mea. Sperăm că lumea este și dispusă să vorbească deschis și sincer despre viciul alimentar/bulimie.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
