Am o mica problema si este legata despre oamenii care au mana ori piciorul rupt ii DETEST nu stiu dar e scarbos imi vine sa vomit cand ii vad si cand mai trebuie sa am grija de ei imi vine sa imi iau talpasita nu suport asa ceva si mai rau m-am certat cu prieteni din cauza asta si era sa mi-o i-au de vreo 2 ori de la mama ca de ce ii ignor ca sunt anormal etc.
Ce am de fac asta? Funda la raspuns inteligent si lung deoarece problema mea e naspa.

Hey, calmează-te. Că nu e vina lor absolută că şi-au rupt o mână sau un picior. Şi de ce îi deteşti? Pune-te în situaţia lor. Dacă tu ţi-ai rupe o mână de exemplu, şi toţi din jurul tău te-ar "detesta", ce s-ar alege de tine când într-adevăr ai avea nevoie de ajutor? Te-ai chinui tu cumva, o dată, de două ori; dar realizează că o rană de genul se vindecă în luni, nu într-o săptămână ca o răceală banală. Dacă ai cere un pahar de apă, şi nu ţi l-ar aduce nimeni, poate te-ai descurca dacă ai doar o mână ruptă. Dar dacă, Doamne fereşte, îţi rupi ambele picioare, sau o mână şi un picior, şi chiar nu ai putea să te ridici din pat, şi TOŢI din jurul tău s-ar scârbi ca tine când te văd şi nimeni n-ar vrea să te ajute, cum te-ai simţi? Aşa cum te-ai simţi tu atunci, aşa se simt şi cei de care trebuie să ai grijă.
O fractură nu e contagioasă, apar complicaţii doar dacă se infectează sau mai ştiu eu ce, dar oricum, cine are aşa ceva nu umblă cu rana deschisă la vedere. Ăsta e deja alt punct al problemei.
Ce te scârbeşte? Nişte faşă şi nişte ghips? Ai cumva o fobie pentru sânge sau ceva de genul?
Ok, hai că înţeleg, dacă de exemplu, eşti afară şi un prieten cade în aşa fel încât se produce o fractură deschisă şi are hemoragie şi chestii... înţeleg că-ţi vine să fugi, să vomiţi... Dar ce poate fi scârbos la ghips? Că deh, o fi rană serioasă sau nu, tot e bandajată.
Nu eşti anormal; e un termen folosit greşit. E de înţeles că nu o să fii primul pe lista voluntarilor care va avea grijă de o persoană cu o fractură (oriunde ar fi ea), dar trebuie să te gândeşti aşa: nu degeaba ţi se zice că trebuie să ai grijă de acea persoană. Dacă nu ar avea nevoie de ajutor, nu ţi s-ar cere această favoare, să spun aşa. Nu din dorinţa lor proprie au ei această suferinţă (că în fond, suferă şi ei). Nu ei au vrut asta, şi tu trebuie să le fii aproape celor care au păţit-o; poate chiar să le spui că a fost o învăţătură de minte şi să încerce să fie mai vigilenţi de acum înainte.
Realizează că nu e o situaţie uşoară, oricând ţi se poate întâmpla şi ţie şi nu ai dori să fii dat la o parte de vreun prieten, de exemplu, din cauza asta.
Dacă tot nu funcţionează, e posibil să ai vreo fobie; atunci ar fi indicat chiar să vorbeşti cu un psiholog (psiholog, nu psihiatru, să nu-i încurci), sau cu un consilier de la şcoală (în caz că ai).
Şi dacă nici aşa nu funcţionează, încearcă să scapi spunându-i mamei tale că pur şi simplu ţi se face rău şi gata. Ţi se întoarce stomacul pe dos şi nu poţi rezista prea mult (ai grijă ce mânânci înainte, totuşi). Dar te rog, nu spune că-i deteşti. Nu e vina lor, şi nici a naturii, şi nici a ta, e vina sorţii că deh, accidente de bucătărie