Anxietate! E dimineață, am mintea tulbure și nu știu cum să mă exprim cât mai clar, deși am devenit sclavul acestui "monstru" de peste un an și jumătate. Ca fiecare început, e subiectiv până la confirmarea oficială a medicului. Și asta pentru că sunt inexplicabile manifestările anxietății. Dar cum starea emoțională a fost proiectată și în manifestări fizice, trăiesc în infern. Vei crede că exagerez, dar o sa încep cu un amănunt important: in urmă cu un an și jumătate, aveam cu 13 kg mai puțin decât astăzi. Și nu am fost niciodată bine proporționat. O sa ocolesc detaliile, însă trebuie să știți ce e mai important: la primul atac de panica am ajuns la spital, iar ei au încercat să remedieze problema prin psihoterapie, dar era prea târziu. Nu mai mâncam, nu mai dormeam, un nod în gât care nu-mi permitea să respir, dar mai ales sa mănânc. Fiecare moment se simțea ca și cum ar fi ultimul. Iar asta zile întregi până când ajung din nou la spital, de data asta la un medic psihiatru. Tratamentul a fost extrem de dur (aplicat în ambulatoriu), ca să nu-mi afecteze fișa medicală. Perfuzii cu medicație pentru sistemul nervos și bineînțeles, pentru întărirea sistemului imunitar, asimilarea de vitamine etc. Pe lângă asta, pastile. Multe pastile. Primele zile au fost infernale, nici n-am cuvinte să descriu. Apoi, insesizabil, am început să mă simt din nou normal. Cel puțin dpdv fizic. Eram sigur că am am depășit situația și după 3 luni am întrerupt tratamentul. Timp de câteva luni, totul a fost normal, cu stări ușoare de anxietate in situații mai delicate, dar nimic amenințător. (Menționez că pe perioada tratamentului am renunțat la țigări și la alcool, pentru că îmi creau o stare de neliniște și îmi accelerau ritmul cardiac ce anunța iminentul atac de panică și nu numai: stări interioare de nedescris).
Toamna trecută simptomele au reînceput să apară, nu cu aceeași intensitate, dar suficient cât să mă țină pe loc, iar în noiembrie am avut din nou "primul" atac de panică și din nou ajung la spital... de data asta apelez la psiholog și cel puțin pentru timpul cât eram acolo, eram confident că voi putea face față de unul singur. După vacanța de iarnă, nu știu de ce, dar nu m-am mai dus. Probabil pentru că am fost prins în diferite activități. Zile și zile. Unele extraordinar de grele, altele acceptabile. Nopți nedormite sau in stare de alertă. Ba chiar m-am și trezit într-un ușor atac de panică. Deseori abia reușesc să dorm 3-4 ore pe noapte. Aproape la fiecare masă am un nod în gât care nu-mi permite sa înghit și trebuie să mă ajut de un pahar cu apă, dar tot chinuit și sufocat mă simt. Mănânc forțat, de teama să nu slăbesc din nou. De distrat, niciodată. Am renunțat de peste o jumătate de an la țigări, alcool, cafea, energizant etc. Și totuși, îmi lipsesc. Excepții n-am făcut și nici n-am să fac. Însă vreau sa fiu din nou normal. Măcar fizic să mă simt bine, pentru că angoasele mele nu prea au șanse de izbăvire. Și aici va rog sa nu vă gândiți la suicid
E ciudat modul în care am ajuns să trăiesc: toți mă văd, dar nimeni nu mă observă. Niciodată nu m-au înțeles și nici n-au cum. Poate este unul printre voi care a împărtășit aceeași experiență cu mine, dar mai important, a reușit să câștige duelul cu acest "monstru".
P.S. cel mai probabil o sa incep din nou un tratament, cu riscul de a ajunge dependent. Cei care au trecut pe aici mă înțeleg. Va mulțumesc și nu uitați: nu există "corpore sano" fără "mens sana".

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook