Am o mica problemuta. Am 20 de ani, sunt un om simplu, tacut, calm, carismatic, pictez cel mai bine din toata scoala si am o obsesie pentru gramatica. Sunt foarte nebun, si nu la modul: "nebunuleeeehhh". La modul ca sunt o persoana foarte normala si care se incadreaza cu succes in orice colectiv, dar, in mod paradoxal, sunt antisocial, ciudat, pe dinafara si sunt...ciudat. Consum alcool, nu mananc. Mereu las lucrurile IN ULTIMUL MOMENT. Adica aman. Am trecut prin multe. Psihiatrii si, mai ales, psihologii nu sunt de niciun folos societatii si nici galaxiei. Nu stiu daca exista cineva care m-ar putea ajuta sa devin si eu normal...ca eu asa credeam ca sunt pana mi-am pierdut si ultimul om cu care mai vorbeam si prietenii au plecat si totul s-a dus pe -vorba aia- apa sambetei. Eu cred ca sunt psihopat, deoarece chiar nu am emotii sau sentimente, desi uneori sunt foarte depresiv si acesta e unul dintre acele momente. Am citit carti de psihologie timp de trei ani, si nu ca asta ar fi o realizare internationala, dar stiu cu ce sos se mananca unele concepte si chiar proprii manifestari (pe care le observ doar prin prisma lecturii). Preferabil ar fi sa nu primesc raspunsuri din categoria: "Calmeaza-te si tu". Multumesc

Salut. Nu stiu ce fel de interlocutori cauti, dar m-am regasit partial in descrierea ta.
Pana intr-un punct, credeam ca vorbesti despre mine.
Si eu sunt pasionat de gramatica, iar uneori simt ca gresesc tocmai pentru ca vreau sa fiu corect, sunt fixist. Si eu am trait momente de depresie, nici eu nu am simtit ca mi-am gasit locul in societate si, la fel ca tine, mai am 2-3 prieteni cu care sa socializez si la care sa apelez (la nevoie). Ceilalti isi aduc aminte de mine numai daca au nevoie de mine (Pacat, nu?). Sufar de sindromul inferioritatii. Tot timpul cred ca cel de langa mine e mai bun, mai inteligent, mai creativ decat sunt eu. Eu am sentimente, dar nu le exteriorizez. Ma inhiba aglomeratia si nu am curajul sa vorbesc in public. Prefer confortul unui spatiu cu 4 pereti, sa fiu lasat in pace, sa ma ocup de ale mele.
Normal ar fi sa iesim in lume, sa experimentam, sa ne traim viata printre ceilalti, pentru ca timpul trece repede si nu se alege nimic din destinul pe care il avem. Tind sa cred ca avem o menire, dar nu stim cand sa pornim 9poate ne-am ratat de mult startul) si incotro sa mergem. Sunt genul conservator, caruia ii place sa traiasca pe un teren binecunoscut (pentru echilibrul psihicului meu); accept schimbarile, dar si dupa reguli proprii, nu sa mi se impuna.
Nu cred in psihologi, psihiatri sau preoti, dar cred in prietenii sinceri care pot fi buni confidenti.
(uneori, am impresia ca un strain ma intelege mai bine decat familia, care nu ezita sa te critice de cate ori are ocazia).
Cred ca ne trebuie mai mult curaj, ca sa incercam lucruri noi si viata noastra sa capete alt sens decat pana acum. Desi traiesc ca intr-o bucla (am un job, dar nu ma consider facut pentru el), astept momentul sa ies din cochilie si sa arat ca sunt si eu cineva.