Fraților, vreau să vă împărtășesc problemele mele. Întâi, vreau să fie clar că nu încerc să îmi plâng de milă, nici nu exagerez cu ceva sau am intenția să dramatizez pentru a primi atenție sau ori ce altceva de genul ăsta. Nu vreau comentarii de genul „sunt copii în Africa care mor de foame și tu te plângi de probleme adolescentine", dar nici comentarii de genul „zâmbește!" „viața-i frumoasă" etc. Vreau doar să mă ascultați, eventual dacă ați fost într-o situație similară cu a mea, să îmi dați niște sfaturi.
Am 17 ani și cred că am o depresie severă.
Am avut probleme cu anxietatea socială din gimnaziu și cam de atunci am și episoade de depresie. Acestea vin repede și dispar la fel de repede, dar de data asta simt că depresia mea nu o să se termine niciodată. Simt că viața pentru mine nu mai are niciun sens. Câteodată sunt trist și mă simt mizerabil. Mi se mai întâmplă ca înainte să mă duc la culcare să încep să plâng fără niciun motiv. Nu am avut prea multe evenimente traumatizante în viața mea, nici nu consider că am o viață foarte grea. Pur și simplu sunt adesea trist fără niciun motiv.
O altă problemă mare de a mea este că simt că nu mă pot integra nicăieri. În momentul de față am un singur prieten. Nu am avut niciodată o iubită.Ori de câte ori am interacțiuni sociale simt că lumea mă judecă. Nu vreau să par arogant cu ce urmează să spun, dar mereu m-am considerat mai inteligent decât majoritatea persoanelor de vârsta mea. De asemenea, am deseori momente în care cred că 95% din cei de vârsta mea sunt idioți. Nu am încercat niciodată să fac lucruri stupide pentru a mă integra, adică nu fumez, nu beau, nu mă duc la petreceri etc. De asemenea, liceul la care învăț este în alt oraș decât cel în care locuiesc, deci stau singur fără părinți și fără animalele mele, deci mă simt aproape ca un pustnic. Oamenii mi se pare sincer, foarte plictisitori, lucru care m-a făcut să mă simt mizantropic și să cred că toți oamenii sunt niște proști, ignoranți, cu care nu am ce să discut etc. Înțeleg perfect că ceea ce cred eu nu este ceva rațional. Am încercat să remediez asta. Am încercat de sute de ori să am interacțiuni sociale, însă de fiecare dată, oamenii cu care interacționez nu fac altceva decât să îmi întărească aceste sentimente. De fiecare dată când sunt într-o mulțime încep să simt un sentiment ciudat, un fel de combinație dintre anxietate și mizantropie.
Nu prea ies din casă. Atunci când ies, de obicei mă plimb singur prin parcuri sau mă mai duc pe la vreo librărie, dar cam atât. În ultimul an și jumătate, mi-am petrecut tot timpul liber citind și eventual cu ceva distracții gen jocuri video, seriale etc. Dar în ultimul timp, nici distracțiile nu prea îmi mai aduc fericire. În ultima perioadă nu am mai jucat niciun joc, nu prea m-am mai uitat la filme sau seriale și nu am prea mai ascultat muzică decât ocazional. Cam singurul refugiu pe care îl mai am față de viață se află în cărți.
Mă întristează gândul că viața nu are niciun scop sau sens. Nu îmi place gândul că la un moment dat voi fi nimic, că la un moment dat și Universul va dispărea. Îmi e frică că îmi voi trăi toată viața în felul ăsta. Pană acum m-am amăgit cu ideea că totul se va remedia de la sine. Am avut de câteva ori și gânduri de sinucidere.Simt că am atins un fel de punct critic în viața mea și că nici nu mai știu ce este fericirea sau cum este să fii fericit.
Ați fost vreodată într-o situație similară cu a mea? Dacă da, cum ați reușit să treceți peste?
PS. Nu vreau să văd niciun psiholog sau psihiatru!

Ești introvert și monoton.
Și eu am fost/sunt la fel. Am un singur prieten și nu am chef să caut alții.

Dispare la primul job pe când ești obligat să socializezi și să mai schimbi peisajele de stat în casă.
Am făcut și încă fac plimbări cu căștile în urechi măcar o oră pe zi, prin oraș.

Am fost într-o situatie ca a ta, eram inconjurat de tot felul de oameni, iar cei mai multi dintre ei cand deschideau gura vorbeau numai tampenii si ma plictiseau.
Nu aveam cu cine sa vorbesc despre subiecte mai serioase, despre anumite lucruri istorice, despre legile si lucrurile care se intampla sau s-au intamplat in tara noastra, despre religie, etc... Iar daca aveam cu cine sa vorbesc, tot nu aveam pentru ca discutia era prea saraca, sau daca vorbeam cu cineva despre astfel de lucruri (si asta foarte rar) avea niste pareri idioate, nu înţelegea decat 2/5 din ce ii spuneam. La mine nu doar asta conta, dar nu simţeam nici o conexiune cu persoanele din jurul meu (ma simteam oarecum bine doar in jurul catorva, totuşi chiar si asa ma plictiseam de moarte).
Ma tot gandeam: Ba de ce din atatia oameni eu sunt printre singurii pe care nu-l fac fericit lucrurile din jur, de ce nu ma fac fericit barfele, gen : Ba mai esti cu aia? Ba aia e cw**a... Sau: Unde ai fost ieri? -La gagica-mea. Si ati facut si voi ceva? " )
Toti se rezumau la discutii de genul, găseau plăceri in smardoiala, barfe, manele, ţigări etc...
Eu nu prea aveam complexe, puteam sa vorbesc fara probleme cu cei din jur, dar nu ma simteam fericit, incercam sa rad si sa ma comport si eu ca un retardat, si imi jucam foarte bine rolul, dar totul era forţat, nu ma simteam eu insumi, pe interior eram "ce naiba am ajuns sa fac cu viata mea?".
De cele mai multe ori cand ieseam pe afara, ieseam cu niste persoane cu care nu aveam nimic in comun, dar jucam un rol, daca ma intalneam cu ele pe strada eram ceva gen "Oo ce zici ma? (Zambeam si dadeam noroc), dupa ce ne continuam drumul, in gandul meu eram: Da-te-n... Mea.
La un moment dat a inceput sa nu-mi mai pese de nimic (in sensul ca voiam sa fiu ca restul), am inceput sa fiu un idiot, veneam acasa trist ca am facut lucrurile alea, dar ignoram sentimentul, dar oricat ma straduiam, aveam acel ceva care imi "soptea" ca aia nu-s de mine si ca n-am ce sa caut langa ei, si chiar voiam sa fiu si eu un prost ignorant si fericit ca restul, dar nu puteam, ma deprimam doar.
Asa am revenit eu la vechea mea viata, doar ca acum nu mai aveam prieteni, aveam 1-2 care erau cam ca mine, dar aveam anumite hobby-uri si viata mea avea sa se schimbe cand am realizat ca mai exista persoane ca mine, cu o inteligenţă emoţională sa-i spunem, mult mai mare ca restul, si o mentalitate la fel de similara si matura cu a mea. Cu ajutorul hobby-urilor mele, de exemplu fotografia, am ajuns sa cunosc niste oameni geniali diferiti de tot ce am vazut in societate.
Inteligenta si constiinta de sine la un asemenea nivel e o binecuvantare, dar e si un blestem. Gandeste-te ca nu esti singurul, uita-te la personalitati precum Mark Zuckerberg, Bill Gates, etc... Tu crezi ca aia sunt ca restul? Crezi ca se bucura de placeri mediocre si stupide de moment? Nu man, aia stau cu cele mai importante si mari personalitati, abordează subiecte super inteligente si au avut niste idei inovatoare care au revolutionat lumea, cea mai mare parte a timpului lor si-o petrec citind.
Ei au inteles cum sta treaba cu lumea asta si au început sa-i conduca pe cei mediocrii, dar din pacate mediocrii astia pot fi manipulati si de stat foarte usor, statul profita de prostia si ignoranta lor, uita-te si tu cum a ajuns tara asta.
Un sfat pe care ti l-as putea da e sa nu incerci sa fii ca persoanele din jurul tau, (cel mai probabil esti cum eram si eu, iti place sa admiri natura, te fascineaza, iti plac peisajele verzi, iti place cand ploua, si parca empatizezi mai bine cu animalele decat cu majoritatea persoanelor din jur).
Continua sa citesti si sa te dezvolti, perfecţionează-ti engleza, foloseste-ti timpul in cele mai productive moduri, nu pierde timpul si fa ceea ce-ti place, gaseste-ti hobby-uri si urmeaza-ti pasiunile.
Facand lucrurile astea, viata ta o sa devina mult mai interesantă, la un moment dat cei din jur e posibil sa te ia ca exemplu, si o sa-ti faci prieteni adevarati.
Pana atunci, nu da 2 bani pe ce cred ceilalti si fii tu insuti, roata se intoarce si tu o sa fii cel care profita de cei care profitau de tine.
Go ahead!

Depresia,mai ales cea recurentă,este o boala,ce se poate agrava,mai ales cand ajungi sa ai si anxietate socială. Vrei sa fi un bolnav psihic toată viata? Mergi si vorbeste cu psihologul școlii despre problemele tale, ca noi nu le putem rezolva.
Cat despre depresie, e o boala ca si celelalte, deci trebuie tratată. Un om destept si CONSTIENT s ar trata. Antidepresivele iti vor stabiliza starea, vor elimina emoțiile și iti vor readuce raționamentul de care ai nevoie.

Buna!

Hai sa stam de vorba. Vrem sa te ajutam.
Poti primi ajutor specializat in mod gratuit.

Asociatia Telefonul Copilului poate fi partenerul tau de discutii sau poate fi prietenul tau atunci cand te confrunti cu o problema. Confidentialitatea este cuvantul cheie in relatia ta cu serviciul Telefonul Copilului, oferit de organizatia noastra.
Apelul catre 116 111 este gratuit din retelele Telekom, de luni pana duminica, in intervalul orar 08.00 – 00.00. Mai multe poti afla si la: http://www.telefonulcopilului.ro/intrebari-frecvente
Pentru ca problemele cu care te confrunti reprezinta subiecte delicate si te-ai putea simti in largul tau mai degraba in mediul online, te indrumam sa ne transmiti mesajul tau la telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro

Acum poti primi consiliere gratuita si direct de pe telefonul mobil, descarcand aplicatia noastra http://www.116111.ro/descarca-aplicatia

Asteptam sa te ajutam!

Poti fi fericit doar daca iti impui acest lucru. A fi fericit zic eu ca inseamna sa accepti realitatea asa cum e si sa sa te declari multumit doar de tot ce ai in momentul respectiv. Adica trebuie sa te multumesti si cu putin. Altfel, poti sa ai orice, sa zicem 1000 de motive de fericire si sa iti lipseasca ceva, mai important sau mai putin important si din acel motiv sa te declari nefericit.
Intr-adevar, viata nu are sens. Suntem ca o reactie chimica mai complicata ce se continua pana cand nu se va mai putea continua. Suntem facuti sa traim asa cum se vede si sa ne "continuam" viata prin urmasii nostri. Putem trece peste lipsa de scop si de sens daca nu judecam rational, fie prin indiferenta, fie ne alegem un scop, fie prin incercarea de a nu "supara" pe parintii nostri, care gandesc diferit de noi si incearca sa ne faca viata mai usoara. Ar fi o mare suparare pentru ei daca noi nu am mai fi si atunci, putem trai macar pentru ei. Nu e chiar corect. Noi, copii nu am cerut sa existam, dar putem sa trecem cu vederea lucrul asta si sa le facem pe plac parintilor. Daca gasesti ceva in viata care sa-ti placa, traiesti pentru acel ceva. Pana la urma se sfarseste totul. Nimic nu e vesnic.
Mergem inainte si acceptam totul asa cum e. Cred ca esti deprimat din cauza ca ai inteles ca totul e nimic. Dar, putem profita de existenta asta efemera si facem si noi ce putem si cat putem. Ca sa poti trai ok, trebuie sa te gandesti la viitor. Va trebui sa ai un loc de munca si vei avea o independenta financiara, o stabilitate si vei putea face ceea ce fac oamenii in general. Fericirea va veni din lucruri marunte si din satisfactia ca le-ai obtinut prin forte proprii. Nu am multa putere de convingere pentru ca gandim la fel