Hmm, nici nu stiu cum sa incep. Este normal atunci cand de exemplu mi se intampla ceva rau, sau aflu ca cineva important m-a jucat pe la spate in loc sa plang incep sa rad? Poate suna a mistocareala dar din pacate nu e. Adica am ajuns in punctul in care ma astept la orice din partea oricui si daca nu-mi iese ceva bine imi vine doar sa rad de ghinionul meu. In niciun caz sa mai plang. Simt ca nu mai am lacrimi sa plang si ma cam ingrijorez nu ma gandeam niciodata ca am sa ajung in ipostaza asta. In relatie desi l-am iertat si s-a schimbat (sau cel putin asa pare) tot am trust issues, imi fac tot felul de filme, recitesc vechile lui conversatii cu alte perosane (in timp ce era si cu mine) si ma umplu de nervi, desi acum totul e in regula, ma astept sa-si bata joc de mine iar si cand o sa se intample doar am sa rad... fiindca de plans am plans destul si nu ma refer strict la relatii amoroase aici, ci si la viata de zi cu zi, cand ceva imi merge rau si-mi pica ghinionul in cap, tot ce pot sa fac e doar sa rad, fiindca ma asteptam la asta, in sinea mea sunt dezamagita dar nu si surprinsa sa zic asa. E ok acest comportament?

In loc sa plang incep sa rad?
Întrebi dacă este normal. Adică ești îngrijorată că poate că faci ceva prea neobișnuit și acest neobișnuit te situează undeva înafara normalului.
Să vizionezi acest video.
Aceștia râd sau zămbesc în fața morții.
https://www.youtube.com/watch?v=C-njWaS9DDg
Ce e plânsul?
Ce este râsul?
O descărcare nervoasă.
Respirația devine intensă, sacadată, coardele vocale sunt puse în acțiune și emit sunetele specifice, ha, ha, ha. Astfel tensiunea nervoasă se descarcă prin activarea acestor mușchi. Stresul este eliminat.
Acesta este rolul râsului, al umorului.
Nu este nimic negativ, anormal în ceea ce ți se întâmplă. Noi oamenii, maimuțele și se pare că și câinii, avem simțul umorului.
Românul are și o vorbă pe tema asta. A face haz de necaz.
E preferabil plânsului, care are și el rolul lui.

Pai e f bine ca faci haz de necaz si razi, decat sa suferi si sa plangi, deci comportamentul asta este super.
Nu s-a schimbat, dar asta o sa vezi tu mai incolo, cu prima ocazie va repeta ce a facut, sa te astepti si la asta, macar sa nu fi asa.

Da, fiecare om reactioneaza altfel in conditii de stress brusc, si eu incep sa rad, chiar daca mi se taie dupa aia

Nu e normal, esti nebuna.La fel mai fac si eu cateodata, e o nebunie.De ce ai rade cand ti s-a intamplat ceva rau? Ceva scartaie la mansarda,nu inseamna ca e rau sau bine,dar sigur ceva nu functioneaza cum trebuie la nivel emotional.
E un fel de sistem de aparare pe care ti l-ai dezvoltat in timp sa nu te mai surprinda/socheze intamplarile negative.
E sanatos sa plangi.E sanatos si sa razi,dar in contextul potrivit, nu e prea normal sa le amesteci, e bine macar ca razi la intamplarile tale negative si nu ale altora, asta e un semn ca esti sanatoasa psihic si poti sa distingi diferite stari, dar ai ales tu mecanismul asta ca sa nu te mai doara cand cineva te incearca.

Fiindcă nu mai ai așteptări din partea oamenilor, dar nici nu ești foarte în extaz după un lucru, nu ți se mai pare asa mare tragedie fiindcă te-a dezamăgit sau nu ți-a ieșit ce ți-ai propus. Și eu sunt la fel, nu mai am așteptări de la nimeni și nimic si nu ma mai afectează chestiile negative. Cu cât ai mai puține speranțe, cu atât doare mai puțin.

E perfect sa razi de viata. Si eu am facut-o.
In fond ce am putea face daca ni se intampla atat de multe lucruri rele, nu sa radem?
Nu in exces dar na, obosesti sa plangi.

Cred ca si eu o sa-mi caut un psihoterapeut, am mare nevoie.

Nu degeaba se spune "Trust is like a paper, once it’s crumpled it can’t be perfect again. You can flatten the paper and try and make it as straight as you want, but it will never be perfect again."

Dacă ai fost mințită, ți s-au ascuns lucruri, nu mai poți avea aceeași încredere exact ca înainte în persoana aia pentru că te gândești cum îți spunea anumite lucruri și gândea altele, cum spunea că face anumite lucruri și făcea altele, apoi se comporta normal cu tine ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dar ce e în ghilimele mai sus nu e ceva ce se aplică în absolut orice situație, oamenii se pot schimba iar tu poți ierta, însă uneori e greu iar alteori imposibil.
Cu cât se întâmplă asta mai mult cu atât îți pierzi mai mult încrederea în oameni, e din ce în ce mai greu să ai încredere în ei, dar poți continua să ai speranță, sunt și oameni buni pe pământul ăsta infect.

Nu sunt psiholog dar cred că te comporți așa din cauză că ai suferit mult, că ai trecut prin niște traume, ai înghețat pe interior și nu mai simți prea multe.
Nu știu dacă mai poți să iubești când ești în punctul ăsta, dacă nu ai încredere în cineva ai putea să îl iubești ca și când ai avea încredere? Idk.
Cred că asta te-a făcut să ai o legătură mai strânsă cu familia, să pui preț doar pe ei și cam atât.
Încă suferi, dar în alt mod, dar din experientele tale ai câștigat o intuiție mai bună, acum poți să îți dai seama mai ușor în cine să te încrezi și în cine nu, cred că experiențele de genul ascut acel simț care îți spune că cineva e demn sau nu de încrederea ta.

Sfatul final ar fi să mergi la un psiholog când îți faci timp și când poți, te poate ajuta să vezi diferit lucrurile, să faci puțină ordine în gânduri.
Numai bine.

Incearca sa fii puternica si raspunzi cu aceeasi moneda, cine te iubeste este ok si nu va face lucruri care sa te raneasca/dezamageasca.
Trebuie sa inveti sa impui respect si sa nu iti mai faci tot felul de filme in cap.
Te pup!

Sincer as vrea sa pot fi asa si eu. Fii mândră de asta!

Nu cred. Încearcă un psiholog poate te ajuta să-ți rezolvi problema!