Mi-au aparut niste noduli in maini. Care ar putea fi cauza aparitiei acestora? Cum pot scapa de ei?

Daca ne dai mai multe amanunte despre marime, locul aparitiei (la incheituri, pe palma, etc), cand au aparut, cat sunt de mari, durerosi sau nu, cresc in continure, etc? iti putem da un sfat in cunsotinta de cauza. Oricum, e de la sine inteles ca trebuie sa mergi la medic. Noi putem foarte bine sa te speriem cu presupuneri si sa nu fie cazul sau sa te linistim si tu sa ai cine stie ce boala boiereasca, Doamne fereste! Chair asa, da' de ce nu te duci la medic?

Nodulii respectivi nu pot fi de natura canceroasa, pot aparea pe fond reumatic, incercati cu medicamentul ''voltaren''. Sanatate.

Foloseste gel de aloe vera si alte suplimente si scapi de ele.

ALOE, O PLANTA ANTICA

Oricine s-a apropiat de tema plantei de Aloe dorind s-o aprofundeze in mod serios, nu poate sa nu-i recunoasca acesteia prezenta marcanta de-a lungul istoriei. Aceasta constatare subliniaza faptul ca virtutiile terapeutice ale acestei plante sunt cunoscute si folosite inca din timpurile cele mai îndepartate, de peste cinci milenii. De-a lungul secolelor, a fost mereu considerata o planta aparent magica in stare sa vindece toate bolile omenesti. In spatele aspectului sau umil si discret, planta de Aloe ascunde ceea ce a fost deja definit, un miracol al naturii cu virtuti terapeutice.
In ultimele decenii, o serioasa si amanuntita cercetare a permis scoaterea in evidenta a caracteristicilor acestei plante, care pare sa-si doreasca ascunderea secretelor sale in spatele unei perdele de rebusuri botanice si farmaceutice, la care de abia in zilele noastre se începe a se da primele dezlegari.

Aloe in cultura asiro - babiloniana
Anticul popor asirian utiliza sucul de Sibaru sau Siburu (Aloe), pentru a îndeparta neplacutele simptome ale indigestiei datorate mâncarurilor alterate si a formarii gazelor intestinale.
Un grup de arheologi, cunoscatori ai sumerilor, au identificat la sf. sec. XVIII, intr-un text cuneiform pe câteva placute de argila, o scriere cu privire la planta de Aloe. Pe aceste placute gasite in orasul Nippur, datate in jurul anilor 2000 i.Cr., in acela care era cartierul general al regelui Assurbanipal, se poate citi in mod clar: "frunzele semanau tecilor de cutite".
Aceasta informatie singulara ne comunica doua aspecte relative ale arheobotanicii moderne. In primul rând, asirienii cunosteau bine planta si anumite proprietati ale sale, in al doilea rând, descrierea semnaleaza utilizarea varietatilor de barbadensis Miller, mai bine cunoscuta sub numele de Vera.

Aloe in cultura egipteana
Planta a imortalitatii la egipteni, pusa la intrarea in piramide, Aloe servea pentru a indica drumul faraonilor defuncti câtre pamantul eternitatii.
Pretioasele informatii cu privire la aceasta planta sunt continute in "Papir de Ebers", lucrare ce poarta numele descoperitorului sau Georg Ebers, egiptolog german. In acest faimos reper arheologic, provenient din sec. XV i.Cr., gasit intr-un mormânt egiptean la 1858, apare o descriere cu privire la recunoasterea acestei plante, cat si indicatii asupra utilizarii sale terapeutice. Sucul de aloe facea parte din reteta care garanta mentinerea indelungata a corpului mumificat al defunctului ca in cazul faraonului Ramses II.
Tot vechii egipteni, inventatorii clistirului, utilizau planta de aloe in asociere cu alte ierburi ca enteroclisma purgativa. Pe langa aceasta, frumusetea lui Cleopatra si a lui Nefertiti se datora utilizarii plantei de aloe alaturi de regenerantele si hranitoarele bai de lapte.
Trebuie subliniate si numeroasele utilizari ale sucului de aloe la nivel esoteric. De fapt, sunt multe retetele de potiuni care îl aveau drept component principal. Dintre acestea, merita mentionate cele dedicate zeitei Iside si zeului Ra.
Chiar si astazi in Egipt, aceasta planta e considerata ca emblema a fericirii si protectiei. Pusa in interiorul unei case se considera ca aceasta protejeaza familia absorbind energiile negative aduse de unii vizitatori. Nu-i nimic ciudat daca o veti gasi in interiorul magazinelor sau a institutiilor publice. Împodobita cu o funda rosie, ajuta la invocarea iubirii iar in anumite ritualuri este inca utilizata pentru puterea sa energetica.

Aloe in Grecia si Roma antica
Etimologia cuvântului aloe deriva din grecescul als - alos, sare, datorita gustului amar al acestei plante, care ne aminteste de apa marii.
O legenda populara ne aminteste ca Alexandru cel Mare, la sfatul lui Aristotel, dupa marele efort de a-si mari regatul in Persia, se îndrepta spre cucerirea insulei din Socotra, cu scopul de a intra in posesia cantitatilor de aloe prezente in acele zone. Aceasta insula unica situata in largul coastei orientale a Somaliei si la sud de peninsula Arabica, era de fapt, o zona fertila pentru cresterea acestei pretioase plante, utilizata ca balsam linistitor si cicatrizant in cazul ranilor grave si extinse suferite de soldati in timpul lungilor expeditii militare alexandriene.
In numeroasele carti ce constituie Cartea Sfânta (Biblia) se face de mai multe ori referire la aceasta planta. In Psalmii (45 - 8) de exemplu se spune clar ca "vesmintele regilor sunt parfumate cu smirna si aloe". In cap. 19 - 30 din Evanghelia de dupa Ioan: "Nicodim pregati un amestec de smirna si aloe pentru imbalsamarea corpului lui Isus in vederea inmormantarii". Acest unguent a luat apoi, numele de "Elixirul din Ierusalim", de care s-au folosit multe culturi templiere si masonice, slavindu-i astfel, calitatile sale curative si de întinerire a pielii, a corpului si a spiritului.
In primul secol d.c. atât Dioscoride, medic grec aflat in serviciul imperiului roman, cat si Pliniu cel Batrân, autorul tratatului "Historia Naturalis", descriau utilizarile terapeutice ale sucului de aloe, in vindecarea ranilor, a tulburarilor de la nivelul stomacului, a durerilor de cap, a calvitiei, a iritatiilor de la nivelul pielii, a problemelor de ordin oral si a altor tipuri de tulburari.

Aloe in variata cultura orientala
Printre cele 100 de specii de aloe prezente in lume, unele dintre ele se bucura de trunchiuri de dimensiuni considerabile. Tocmai aceste specii se utilizeaza in medicina si cultura tibetana in realizarea remediilor terapeutice si a tamâiei pentru meditatie, folosite in special pentru a obtine un efect calmant, armonios si adormitor.
Chiar si medicina Ayurvedica se foloseste si astazi de crusta de Aloe aquilaria agallocha in crearea unor remedii importante. Aceasta formula, numita Agar, in hindusa sau Agaru, in sanscrita, se foloseste mai mult in vindecarea infectiilor la ureche, ochi si rani deschise.
In ghidul sexual Kamasutra, planta de aloe este citata ca fiind un supliment nutritiv cu putere afrodiziaca. In cartea sa "Milionul", venetianul Marco Polo descrie in mod clar si concis istoria si legenda creata in jurul plantei de aloe, despre utilizarea sa si despre raspândirea ei din insula Socotra in întregul Orient, prin înfloritoarele cai comerciale ale puternicului imperiu chinez.

Aloe in cultura maiasa si in Lumea noua
In cultura maiasa, Hunpeckin-ci, planta de aloe era considerata un remediu miraculos împotriva durerilor de cap. Sucul se prepara in infuzie si se consuma apoi diluat in apa, in timp ce femeile maiase isi frecau de sani frunzele de aloe pentru a produce intarcarea precoce a fiilor lor, datorita gustului amar pregnant de aloina.
In timpul calatoriei sale spre lumea noua, Cristofor Columb, in jurnalul sau, nota o fraza care singura ar trebui sa ne convinga de versatilitatea si eficacitatea acestui splendid remediu: "todo esta bien, hay Aloe a bordo" (totul e bine, exista aloe la bord).
Proprietatile terapeutice ale plantei de aloe erau luate in considerare si de indienii din America, care gaseau in centrul frunzelor de aloe barbadensis Miller, elixirul vietii îndelungate. In cadrul ritualurilor lor magice, vrajitorii uneau extraordinarele calitati ale plantei si cunostiintelor lor magice si ezoterice. Datorita operei de raspândire a iezuitilor, la sf. sec. XVI, aceste plante miraculoase au fost importate si in insulele Caraibe, in special in cele ce au devenit mai apoi, insulele Barbados. Astazi, aceasta specie de aloe poarta numele de aloe barbadensis, chiar daca in trecut purta numele de Aloe Vera dat de botanistul Linneo.
Aceeasi opera de raspândire a fost exercitata de poporul olandez in sec. XVII, in timpul cuceririi continentului african, dând astfel nastere înfloritoarei piete erboristice, punct principal comercial al Companiei Olandeze din India Orientala, mare importator de ierburi si mirodenii din întreaga lume.
Intre 1700 si 1800, multi comercianti ai vechiului continent european intelesesera importanta acestei plante. S-au inmultit astfel importurile si s-a raspândit un mod de a gândi nou intre vechea aristocratie si noua burghezie, care vedeau planta de aloe printre cele mai pretioase din colectiile de botanica. Multi dintre nobilii englezi si-au creeat prestigioase si rafinate sere de plante grase, printre care se numarau si diverse specii de aloe.

Aloe in lumea contemporana
Primul studiu stiintific dedicat descoperirii principiilor active responsabile de efectele extraordinare ale plantei de aloe a fost redactat de cercetatorii englezi Smith si Stenhouse in 1851. Cei doi oameni de stiinta identificau si dadeau numele primei componente cunoscute, aloina. Aceasta cercetare rudimentara constituie, totusi parte integranta a informatiilor pe care farmacopeea mondiala ne-a transmis-o cu privire la utilizarea acestei substante in obtinerea efectelor sale laxative.
Extractele de aloina si aloemodina sunt citate de British Pharmaceutical Codex in 1907, cu indicatii de utilizare luând in considerare actiunea lor purgativa. Doar dupa anul 1930 planta de aloe devine subiect de studii aprofundate, dezvoltate in special, in Statele Unite ale Americii si Rusia.
Începând cu anul 1935, doi medici de la Maryland, Collins si Collins, respectiv tata si fiu, au publicat câteva studii despre utilizarea plantei de Aloe Vera in tratamentul radiodermatitelor. De fapt, cu un an înainte, s-au confruntat cu cazul unei femei afectate de dermatita clinica post - radioterapie. Se stie ca tehnica medicala, in acei ani facea de abia primii pasi, si ca dozele radioizotopice administrate in cazul vindecarii bolilor de cancer, nu erau deloc echilibrate, in acest fel apareau efecte colaterale, care nu erau deloc de neglijat, si anume arsuri extinse la nivelul sistemului epitelial. Cei doi medici, pe baza vechilor cunostiinte erboristice, stiau ca gelul obtinut din frunzele de aloe se utiliza in vindecarea ranilor grave provocate de expunerea permanenta la soare. Cu mare surprindere, au observat ca dupa numai 24 ore puternicele mâncarimi ale pacientei erau in mod decisiv atenuate, dupa câteva saptamani pielea fruntii era in stadiu avansat de refacere si dupa cinci luni de la începerea tratamentului, pacienta a fost eliberata din spital complet vindecata, caz in mod absolut incomparabil cu cel al altor pacienti ce sufereau de acelasi diagnostic. De la aceste rezultate promitatoare a aparut marele interes din partea întregii comunitati medico dermatologice americane si au urmat numeroase cercetari si teste clinice atât la om cat si la animale.
Primele analize adevarate, orientate spre cunoasterea continutului fotochimic al plantei de aloe, au fost conduse in 1940 de profesorul Tom Rowe de la Universitatea din Virginia, care prin diferite studii realizate pe sobolanii din laborator, supusi mai intai radiatiilor si apoi gelului de aloe, întelesese ca agentul medicamentos trebuia sa se gaseasca concentrat in partea dura si coriacee a frunzei de aloe.
In 1959 a fost rândul Ministerului Sanatatii American, faimosul FDA, care documenta si atesta in mod definitiv evidenta capacitate regeneranta a tesuturilor cutanate oferita de preparatele pe baza de aloe. Astfel, se întâmpla ca aceasta planta, care pana atunci a fost lasata la marginea oricarei consideratii farmaceutice, intra in gratiile comunitatii medico stiintifice internationale.
Studiile paralele efectuate in URSS, in 1957, ajunsesera la aceleasi concluzii similare celor de peste ocean, utilizând doua specii diferite, Aloe arborescens si Aloe striatula. Cercetatorii rusi au descoperirt in plus utilitatea gelului in patologiile ginecologice si paradentare ajungând la concluzia ca acesta reducea 50% din timpul de vindecare a leziunilor cutanate datorate degeraturilor, arsurilor sau eritemelor solare. Alte studii ale rusilor scoteau in evidenta faptul ca planta de aloe, in interiorul sau, contine numeroase substante medicamentoase, printre care acidul salicilic si acidul cinamic, respectiv antidolorific si antihelmintic sau vermifug.
Descoperirea, care consacra in mod definitiv aceasta planta in ampla panorama etno-medicala, vine din partea farmacistului texan, Bill Coats, la sfârsitul anilor ´50. Coats a reusit sa stabilizeze pulpa facând posibila comercializarea sa in întreaga lume, fara probleme de oxidare sau de fermentare nedorite, care puteau sa compromita validitatea preparatului, fie el sub forma de suc alimentar sau crema dermatologica de uz topic.
In urmatoarele decenii s-au realizat cercetari considerabile asupra realelor si nenumaratelor proprietati ale acestei plante, care poate fi clasificata, pe buna dreptate, regina plantelor terapeutice existente pe Pamant.
solutii la >

Probabil sunt negi. Nu stiu, nu ma pot exprima. Consulta un dermatolog. Multa sanatate iti doresc!

Daca sunt negi este la farmacie o solutie intr-un tub gen superglue si se face la fel de alb si se inmoaie si se dezlipesc. Nu imi amintesc cum se numeste dar daca intrebi, va stii farmacista. E virusul Papiloma, una din tulpiniile lui.