Poveste despre sufletul meu. Imi simt sufletul gol si intunecat, il simt singur in mijlocul fiintei mele, il simt trist si-ndurerat. E ca o stare de amar continuu, un gust olfactiv atribuit in totalitate vietii. E o lipsa apasatoare de sens, in ciuda faptului ca sunt in curs de realizare profesionala, e o frica continua de moarte, desi am totul inainte, am doar 16 ani, e o anxietate greu de suportat si imposibil de descris. E o depresie tumultoasa, o ceata continua, o moarte in curs de venerare.
Respir si totusi nu traiesc. Sunt trista si asta e tot ce simt. Cum e posibil sa nu mai ai sentimente de niciun fel? Pana si tristetea e una bizara. O simt altfel ca pana acum.
In fine, e mult de spus. Solutii? Sfaturi? Ganduri bune? Orice m-ar ajuta. Multumesc.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook