De ieri am inceput sa am un fel de atacuri, am sa incerc sa explic cat de bine pot.Cand incepe atacul am o puternica emotie in mijlocul pieptului, urmata de o teama si o nevoie de a plange, de asemenea nu mai mai pot concentra, devin mult mai ametit, nu mai am atentie la ce se intampla in jurul meu.Problema este ca nu stiu de ce ma simt asa, am mai fost trist in trecut, de multe ori, si nu am avut o manifestare de genul asta.Am mai avut aceasta problema cand am fost un copil mic, nu mi-am dat seama atunci, m-am uitat recent la un film trist, care m-a intristat, parca am simtit tot ce s-a intamplat in film, de fiecare data cand ma gandesc la ce s-a intamplat in filmul ala ma apuca un sentiment de tristete si care probabil a declansat din nou acesta atacuri, si care posibil este cauza pentru tot ce se intampla.Acum petrec mai mult timp cu familia, prietenii petru a scapa de aceste ganduri, daca stau singur incep sa ma ingrijorez, incerc sa imi iau gandul de la problema pe cat mai mult posibil.Am sa ma duc si la un doctor, insa daca ati trecut prin aceste faze sau daca stiti cum sa ma ajutati, puteti sa imi spuneti. Funda pentru cel mai bun raspuns!

Poate e vorba de atac de panica.

Salut, stiu foarte bine prin ce treci, si eu am trecut prin astea, in spatele meu au fost multi ani de cand tin minte ca au inceput primele probleme cu tristetea, cu mahnirea si usor usor in inima si mintea mea s-au intiparit toate probleleme societatii si ajungeam si strangeam in inima mea toate rautatile lumii si le despicam in 4 si mai rau imi faceam, plangeam, apoi ma bucuram, ajunsesem sa fiu dependent de alcool, numai sa mai am un pic de fericire. Ajunsesem la un moment dat intr-o faza, sa zicem terminala, in care credeam ca innebuneam, de parca simteam ca explodez, sa nu amintesc si de atacuri de panica si alte depresii si stari de anxietate. La medic am fost de cateva ori care nu prea mi-au facut nimic am facut niste analize care au iesit ok, si in rest ma sictirisem de medici. Asa ca am luat calea credintei, mi-am pus nadejdea in Dumnezeu si am zis: Doamne, ce o fi o fi...am intrat pe net, m-am documentat despre Dumnezeu, am intrat pe Youtube, mi-au placut invataturile lui Calistrat Chifan si parintele Pimen. Am citit ce inseamna boala, ce inseamna Dumnezeu si totul parea sa fie pe sufletul meu atunci cand eram in momentele de cumpana si imi dadea speranta si viata in acelasi timp. Am inceput sa ma rog, sa merg la biserica si toate astea mi-au facut bine, am incercat sa elimin orice gand trist orice gand de judecata nadajduind in EL. Si acum sunt mai luminat, fericit, cu sufletul impacat, gandurile pline de iubire. Si parca simt ca e altfel viata mea, e mult mai simpla si mult mai placuta si fericita.

Asta este povestea mea de viata, acum daca nu vrei sa o accepti este doar alegerea ta, dar nu cred ca ai nimic de pierdut daca incerci sa lasi orgoliul (daca il ai) si sa iti indrepti gandul si fata catre El si sa nadajduiesti in EL, fara sa il hulesti sau sa cartesti, ci ai rabdare cu boala ta si nadajduieste in El, si totul o sa fie bine.