Sper din tot sufletul să mă ajute cineva, pentru că pur şi simplu nu mai rezist. Problemele mele încep să devină tot mai multe şi mai incontrolabile. Nu ştiu ce să fac; sunt disperată!

Am 17 ani, prieteni excepţionali, un iubit la care nici măcar nu aş fi putut visa vreodată, o familie iubitoare, note foarte bune la şcoală, o situaţie financiară decentă, am toată viaţa înainte... Pot spune că am de toate. Am o viaţă pe care alţii ar invidia-o.

Cu toate astea, fiecare zi e pentru mine o nouă luptă. Sunt nevoită să mă ascund în mod constant în spatele unei măşti. Nici măcar nu ştiu cu ce să încep, sau la ce categorie ar trebui să pun întrebarea asta...

Simt o permanentă senzaţie de stres şi anxietate. "Îmi dau panică" din orice, ca să zic aşa. Mă sperie oamenii pe care nu îi cunosc, mă sperie situaţiile noi, mă sperie locurile noi... Mă sperie orice nu face parte din rutina mea, iar asta îmi distruge viaţa. Încerc din răsputeri ca în situaţiile de stres foarte intense să îmi repet în minte că mă panichez degeaba, iar situaţia respectivă nu e nici pe departe atât de gravă/complicată cum o văd eu. Totuşi, nu reuşesc să mă calmez. Oricât încerc să reprim aceste gânduri, ele vin înapoi chiar mai puternice decât înainte. Uneori simt că îmi sare inima din piept, atât de tare îmi bate. Sunt mereu încordată şi simt că am un nod în gât de care nu pot să scap. Am impresia că în orice moment pot face o greşeală iar cei din jur mă vor arăta cu degetul. Din acest motiv, îmi e frică să mă afirm sau să ies în evidenţă atunci când mă aflu într-un colectiv. Îmi calculez fiecare mişcare, îmi repet în minte de "n" ori o frază înainte să o scot pe gură iar uneori mi-e frică şi de faptul că aş putea să respir greşit. După ce spun sau fac ceva care mi se pare jenant, mă gândesc la acel moment timp de luni sau chiar ani de zile. Astea nu sunt comportamente pe care le are un om normal, iar acest lucru mă sperie enorm de mult.

În "săptămâna altfel", când m-a pus dirigintele să fac o prezentare în faţa mai multor clase am crezut că îmi cade cerul în cap şi am încercat să îi explic după ore că nu mă simt capabilă să fac asta. La ora următoare a strigat la mine (de faţă cu toţi colegii) spunându-mi că nu se poate aşa ceva şi să mă mut în altă clasă dacă nu-mi convine. Bineînţeles, m-am simţit ca ultimul om şi am plâns cu săptămânile gândindu-mă atât la felul în care a vorbit cu mine ca şi cum sunt o leneşă care nu vrea să facă nimic, cât şi la diverse scenarii de groază legate de prezentarea aia nenorocită ce urma s-o fac. Până la urmă mi-am rugat părinţii să îi spună dirigintelui că plecăm din oraş timp de o săptămână pentru a scăpa de prezentare. M-am simţit nespus de uşurată după ce au făcut asta pentru mine.

Vara asta am decis să fac o schimbare participând împreună cu o prietenă la nişte cursuri în limba engleză unde ne predau studenţi din străinătate. În cadrul acestora a trebuit şi să vorbim în public. La un moment dat, am început să mă simt în largul meu la aceste cursuri văzând că nu sunt singura, însă asta nu mi-a rezolvat în mod miraculos problema. Doar m-a făcut să conştientizez că se poate rezolva.

O altă problemă imensă pe care o am e faptul că urăsc să merg în locuri în care nu am mai fost, pentru că orientarea mea în spaţiu e foarte proastă. Trebuie să merg într-un loc de vreo 3-4 ori ca să reţin exact unde e. Din cauza asta, simt nevoia să am mereu pe cineva lângă mine atunci când merg într-un loc mai puţin familiar. Dacă încerc să merg singură, mă panichez gândindu-mă că nu o voi lua pe unde trebuie. Chestia asta mi se pare de-a dreptul penibilă şi mi-e foarte ruşine să o recunosc. Nu mai sunt un copil, însă continui să mă comport ca unul când vine vorba de lucruri atât de simple... E de-a dreptul jenant.

De ce nu pot pur şi simplu să mă port normal? De ce nu sunt în stare să port o conversaţie cu un necunoscut? De ce nu pot să merg singură undeva? De ce am impresia că toţi oamenii aşteaptă să fac ceva penibil ca mai apoi să râdă de mine? De ce nu pot să fiu ca ceilalţi şi să nu mai complic situaţii banale? Nu pot nicicum să îmi răspund la întrebările astea. M-am săturat! Nu mai pot şi nu mai vreau. Vreau să am o gândire normală, una care nu e tulburată de tot felul de prostii copilăreşti.

Ce aş putea să fac? Nu mă poate ajuta nimeni? Nu am nicio idee la cine aş putea apela. Mi-e frică să îi spun ceva mamei mele pentru că o dată a strigat la mine şi m-a făcut în toate felurile posibile şi imposibile... M-a făcut să mă simt ca o nebună, ca o inadaptabilă. Simt că nu pot avea încredere în ea. Nu o să înţeleagă niciodată. Nimeni nu vrea să înţeleagă. Nimeni nu vrea să mă ia în serios...

Trebuie sa vorbesti cu un psiholog, care te poate ajuta sa duci o viata normala.
Eu cred ca problemele tale se datoreaza rasfatului excesiv practicat de parintii tai, care nu te-au lasat sa ai dificultati cand erai copil, sa te gasesti in situatii in care trebuie sa iei decizii si sa suporti apoi consecintele. Toate astea s-au grefat pe o personalitate mai labila, mai putin bataioasa. Uite, poate un parinte dintr-un milion ar fi inventat o minciuna ca sa te protejeze de o lucrare. Toti ceilalti ti-ar fi spus sa lasi prostiile, sa iti faci lucrarea si sa te duci sa o prezinti, iar jumatate te-ar fi si pedepsit pentru ca te-ai gandit sa minti. Tu trebuie sa intelegi ca ai facut ceva extrem de rusinos, ai mintit si ai inselat profesorul, chestie de un milion de ori mai rea decat daca lucrarea ar fi fost proasta. Lumea nu te condamna fiindca nu stie ce fapta urata ai facut, dar ar trebui sa nu mai repeti in viata ta asa ceva.
Nu e nevoie ca lumea sa te inteleaga, tu trebuie sa te aduni si sa faci in asa fel incat sa nu ai nevoie de intelegere speciala. Mama ta nu ar trebui sa tipe la tine pentru ca nu te poti adapta, este majoritar vina ei, ar trebui sa te duca la un psiholog si sa iti impuna un stil de viata independent. daca la 10 ani te trimitea la piata, nu te-ai mai fi temut de lucruri si situatii noi. Asa ai ajuns la 17 ani cu temerile unui copil de 7. Tuturor ne este frica sa mergem in locuri necunoscute, sa vorbim cu oameni necunoscuti. Dar nu ne dam atata importanta, ne calcam frica si facem ceea ce trebuie sa facem, fiindca ne e mai frica de minciune si inselatorie.
Esti prea mare ca sa depasesti lucrurile astea singura, dar cu siguranta un psiholog te poate ajuta, daca vrei si tu sa te ajute, adica daca esti dispusa sa faci toate lucrurile de care iti este frica, simtind frica, dar controland-o.

Buna,

Hai sa stam de vorba. Vrem sa te ajutam sa-ti fie mai bine.
Poti primi ajutor specializat in mod gratuit.
Asociatia Telefonul Copilului poate fi partenerul tau de discutii sau poate fi prietenul tau atunci cand te confrunti cu o problema. Confidentialitatea este cuvantul cheie in relatia ta cu serviciul Telefonul Copilului, oferit de organizatia noastra.
Apelul catre 116 111 este gratuit din retelele Telekom, de luni pana duminica, in intervalul orar 08.00 – 00.00. Mai multe poti afla si la: http://www.telefonulcopilului.ro/intrebari-frecvente
Pentru ca problemele cu care te confrunti reprezinta subiecte delicate si te-ai putea simti in largul tau mai degraba in mediul online, te indrumam sa ne transmiti mesajul tau la telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro

Asteptam sa te ajutam!

Iti propun sa lasi rugaciunile,divinitatile si toate cele de o parte. Ai o fobie,asta e sigur. Nu vad cum nu poti merge in locuri ne familiare daca ai prieteni (Ma gandesc ca ai fost la ei,le-ai cunoscut parintii). Ai un prieten,ma gandesc ca si el a fost tot un necunoscut. Nu poti spune ca nu te poti duce in locuri ne familiare. Probabil ca candva ai putut,insa societatea de rahat in care traim (Mai mult in Romania) ne judeca pe toti in parte,de la pantofi pana la prieteni. Ma gandesc ca in trecut ai gafat,au ras de tine si de aceea ti-e frica. Uite ce sfat vreau sa-ti dau,fi tu insati (chiar daca e greu),incearca sa nu te gandesti la prostiile cum ca vai asta se uite la mine si daca gafez o sa rada de mine... Ignora-i, ei doar cauta probelem in tine, insa tu nu ai probleme. Inearca sa iesi cat mai mult, ce daca ai probleme la retinerea unei localitati? Da-o dracu, altii nu-si amintesc ce le-ai zis acum 1 minut. Nu mai cauta negativul in tine, ganedeste-te. Bafta si daca problemele nu se rezolva consulta un psiholog, nu e rusine toti avem nevoie de el, chiar si eu toti.

Incearca sa mai mergi la cursuri din acestea (sport care necesita echipe, dans, actorie), chiar si daca simti daca ajutorul este unul minim, tot e bine venit. Eu ti-as recomanda sa devii sefa clasei, asa va trebui sa faci fata unor situatii fie ca vrei sau nu si, eventual, va trebui sa te adaptezi. Sefa clasei mele a fost destul placuta de clasa noastra, desi nu era genul de persoana foarte populara. Asta pentru ca mereu isi facea treaba si mereu trebuia sa ne ceara parerea, sa ne preseze sa aducem bani sau sa facem ceva, prin urmare mereu interactiona cu noi.
Ce poti sa mai faci e sa ridici mana in clasa sa iesi la tabla si sa mergi in excursii cu colegii, te vor ajuta lucrurile astea. Daca iesi la tabla vei castiga incredere (desigur trebuie si sa stii), iar in excursii elevii mereu se distreaza.
Cel mai important e sa stii ca nu esti singura care se poarta asa, sunt o multime de oameni de fapt, mai multi decat crezi.
Trebuie sa ai multa incredere in tine si in oamenii din jurul tau

Te poti gandi asa : "Daca imi e frica si daca ma simt prost, ce rezolv oare? Ce castig daca imi e frica si daca ma gandesc la tot ce este mai rau? Nu imi fac mai rau singura oare?". Eu zic sa privesti inainte indiferent de ce se va intampla, sa spui, "Ce o fi, sa fie", intelegi? N-are rost sa te tot temi, pentru ca nu e bine, nu rezolvi nimic cu asta! Gandeste-te bine si maturizeaza-te, da-ti seama ca sunt oameni cu situati mai grele ca ale tale! Multa bafta si sper sa fi bine!

Invata sa nu iti pese de ce zice lumea, sa iti pese de ce zic doar cei care tin la tine
Daca zic ca ai o viata fericita pe care multi si-o doresc cred ca tocmai din cauza asta esti asa... iti este frica sa nu pierzi ceea ce ai
Sfatul meu este sa te relaxezi si sa vorbesti cu necunoscuti ca si cum ai vorbi cu cunoscuti
Fii deschisa la tot ce este nou si treptat o sa fie mai bine

Aceiasi situatie am si eu ca a ta.stiu cum e sa nu ai cu cine discuta, nici macar cu proprii tai parinti, pentru ca te judeca.eu zic sa fi tu insati, pentru ca oamenii o sa te judece oricum.chiar daca faci bine sau rau.lumea e rea, nu o lua in seama.nu te schimba in a fi o persoana rea.e foarte trist sa nu ai cu cine discuta, in fiecare zi sa-ti pui o masca pe fata, sa zambesti, sa pari ok iar inauntrul tau sa fie un razboi, sa nu poti sa le spui problemele tale nici macar parintilor.foarte trist, pot zice ca trebuie sa traiesti pe cont propriu, sa te faci tu pe tine fericita.si nu te mai panica din orice, stiu ca-i greu...dar incearca si fi mai sociabila, fi tu insati.:*

Majoritatea ti-ar spune sa fii tu pur si simplu dar adevarul este ca nu poti si ca asa vei fi mereu. Imi pare rau pentru tine dar suferi de o conditie, vei fi surprinsa, foarte des intalnita. Ultimul lucru ce il poti face este sa te rogi sa iti fie curmata suferinta.

Dăi draq pe toti e viata ta faci ce vrei cu ia nu te stresa degeaba nu merita să iti strici tu viata din cauza a celor din jur.
Fiecare să isi vada de treaba lor tu nu baga in seamă toate relele ce le spun cei din jur.Lumea este foarte rea in ziua de astăzi.Deci dăi draq pe toti.

Dupa parerea mea, cel mai bine e sa discuti problemele tale cu parintii, eventual sa apelezi la un psiholog... Nu trebuie sa-ti fie rusine...e o anxietate si se poate trata

Sa stii ca nu esti singura care simte asta, este ceva normal majoritatea oamenilor au genul asta de sentimente si frici... Sincer, nu stiu ce trebuie facut... Incearca doar sa te simti bine fiind tu... Imagineaza-ti scenarii cu tine ca fiind o persoana exact cum ai vrea tu, fata perfecta, careia nu ii e frica de nimic, foarte indrazneata etc. Pe mine ma ajuta uneori...