E interesanta si v-o recomand daca nu ati citit-o inca:
Din prag
de Alexandru Vlahuţă
O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!
Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce-ndârjire-mi scurmi
Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îţi stau în faţă!
Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povaţă.
Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica-i odihnă,
Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă:
Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri
N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scânduri.
În sicriu dormi somn de piatră. Nici un zgomot, nici o grijă;
Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă,
Cap de geniu, ori de vită tot o hârcă scofâlcită,
Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.
Ş-o să dorm, în întuneric şi în linişte eternă.
N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă.
De-mi va putrezi sicriul şi găteala de pe mine,
Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine.
Neastâmpăraţii şoareci dacă-n capul meu şi-or face
Cuib, nesupăraţi de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.
Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul,
Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul
Mâţişorii vrunei sălcii peste groapa mea totuna.
Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi şti,
Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.
Fontă, tuci.
Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,
Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci:
Să nu mai revin în viaţă niciodată? Niciodată?
E grozavă vorba asta! Limbă nemaidezgheţată,
Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară.
Ce trudit mă simt sub cruda suferinţilor povoară!
Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie.
Parc-aş fi de-un veac pe lume... O paragină pustie...
Spulberatu-mi-s-a pân şi scrumul visurilor mele.
Ş-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.
Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere,
Şi mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere,
De-o privire ce-mi zâmbeşte veselă, de mine însumi.
Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plânsu-mi.
Ca un vânt printre ruine simt că-mi vâjie-ntre tâmple...
E-ntuneric şi cenuşă... Tot aştept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai mişte-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.
Ca să mor! Să mă întunec pe vecie? Prea e crud.
Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud?
Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,
Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară,
Şi s-ascult, pe gânduri, doina trişca
de la târlă,
Sau duiosul plâns al apei şopotind noaptea pe gârlă?
...
A, e negrăit de lesne să-ţi repezi un glonţ în creier!
Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt-un greier,
Trişcă fluier.
E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă...
Şi când te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă,
Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire.
Primeşti orice suferinţă, dar eterna nesimţire,
Nu. Durerea are-un capăt. Moartea-ţi zice:
Niciodată.
Altă viaţă? ...Altă lume? i-o poveste minunată;
Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată.
Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru toată.
Nesfârşita fericire din viaţa de apoi.
Câteva lopeţi de ţărnă... Rămâi ţărnă şi gunoi!
Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi un nume,
Ca-i săpat la zidul nopţii, c-ai muncit să-ţi scoţi în lume
Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scânteia...
Ş-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere!
Dulce-i să ţi-o ştii la fundul vieţii pline de durere.
Ah, fugiţi, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt!
Nu mă-ndur. Pe cer sunt stele, flori şi păsări pe pământ.
Ş-apoi... e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi...
Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi
Şi-mi mai vânturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povaţă!
Înaintea morţii mele moartea dragostei de viaţă.
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Răspunde
Moartea...stii exact ce se intampla dupa ce mori? Zi-mi si mie si apoi iti zic daca imi este frica sau nu!
Oamenilor nu cred ca de moarte le este frica, ci de modul in care vor muri.Ne este teama de necunoscut, nu stim ce sau daca vom gasi ceva "dincolo". Ne este teama sa ne despartim de cei dragi.Cu toate ca putem muri in orice secunda, nu ne-am obisnuit cu ideea...
Pai nu. Dar nu as vrea sa o intalnesc prea devreme. Sa mai astepte pana traiesc si eu ceva(macar pana la vreo60, sau cat o fi).
Nu.moartea este cel mai firesc lucru de pe pamant! este si normal, ne nastem, traim si murim.este un ciclu cat se poate de firesc de la care nimeni nu s-a abatut vreodata! moartea nu poate fi ocolita...
Viata este o piesa de teatru, iar noi suntem actorii... urcam pe scena. jucam rolul... si plecam... nu putem sa stam o vesnicie pe acea scena... ne asteapta si altele
"Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei."
Din prag
de Alexandru Vlahuţă
Cred ca unul din cele mai importante secrete la care inca nu are acces omul este acela ca nu stie ce-i "dincolo" V-ati pus vreodata ce ar fi cu omenirea daca ar sti data mortii si ceea ce-i asteapta dupa?
Cred ca mai mult ne temem de suferinta decat de moarte. Spun asta fiindca suferinzii privesc de regula moartea ca pe o izbavire...
In plus, intr-adevar, ne este teama ca lasam lucruri neterminate, cuvint nespuse...si cred ca ne e teama si pentru cei care ne supravietuiesc...
Ca sa iesim din angoasa acestei discutii..."Moartea, impozitele si copiii vin intotdeauna pe neasteptate"... un nou citat din cartea mea favorita "Pe aripule vantului" :-)
Tuturor ne este frica de necunoscut, spiritual vorbind, da imi este frica, am o groaza de lucruri de invatat si de facut, dar in acelasi timp ma gandesc ca nimeni nu ne garanteaza ca dincolo este mai rau sau mai bine ca aici. dar moartea este singurul lucru garantat in viata asta si logic ar fi sa nu avem frica.
Un proverb spune: de ce iti este frica de aceea nu scapi!
Cred ca nu trebuie sa ne facem probleme din aceasta cauza. Viata este ca o garnitura de tren. Urci intr-o statie si apoi cobori. Important este ca sa dureze cit mai mult calatoria. Si apoi mai e ceva: Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima, bucura-te de ea, ajuta-i si pe ceilalti sa se bucure odata cu tine, fa bine celor din jur, fa-ti bine tie, iubeste, fa-ti planuri de viitor, invata, admira matura din jurul tau e atit de frumoasa, e atit de interesanta si... nici nu vei simti cind ai ajuns la destinatie.
Mai tare ar trebui sa iti fie frica de viata decat de moarte. Oamenilor le este frica pentru ca habar nu au ce se intampla dupa ce mori. E vorba despre frica de necunoscut.Nimeni nu poate stii ce se intampla.
Oricum toti suntem datori cu o moarte, indiferent daca e mai devreme sau mai tarziu, intr-o conjunctura mai aiurea sau nu.Ideea e ca trebuie sa iti traiesti viata, sa ai constiinta impacata ca ai facut totul cum ai vrut si cum ai stiut tu mai bine.
...DA...MA INGROZESTE...
Plangand tu te-ai nascut pe acest pamant,
Iar cei ce te-asteptau, te asteptau razand...
Si astfel sa traiesti, incat cand te vei stinge,
Razand sa-i parasesti, pe cei ce te vor plange...
Am citit comentarile unora, interesant. Nu exista nimeni sa nu-i fie frica de moarte, la un moment dat. Uitati-va pe chipul celor muribunzi, unii s-au consolat si-si asteapta vrand, nevrand sfarsitul. Priviti chipul celor accidenti, citesti panica si groaza pe chipul lor in acele momente de cumpana. Tuturor ne este frica, la alti mai mult (panicati) la uni mai putin, dar cert este ca exista o frica aceasta vine din subconstient, este instinctul de supravietuire, de conservare. Citeam undeva, o intrebare pusa de un reporter unui mare scriitor, daca acestuia din urma ii este frica de Dumnezeu, acesta a raspuns " Nu imi este frica de Dumnezeu, ci mai degraba imi este frica de inexistenta Lui" Nu ne este frica de moarte ci ce este dupa moarte, suntem obisnuiti sa detinem controlul asupra situatiei, constientizam ca daca ne urcam in tren trebuie sa ajungem acolo unde ne-am dorit, dar nu asa sta si cu moartea, deoarece nu stim nimic despre ce-i dincolo si aici gasim un mare suport in credinta fiecaruia dupa apartenenta religioasa. In incheiere, consider ca celor multi le este frica de stingerea sufletului dupa moarte, teama de a nu fi nimic dupa moarte, decat de moarte in sine.
Pentru mine a inceput la 14 ani. A durat vreo 2 saptamani si dintr-o data nu stiu cum a disparut. De atunci am fost foarte credincios pana la 16 ani cand am fumat un join cu iarba legala. Dupa 10 minute in care am ras neincetat am intrat in clasa, m-am asezat singur in banca si am inceput sa ma gandesc la diferite lucruri. Nu pot sa va explic ca am inghetat definitiv cand mi-a trecut acest lucri prin minte. Am plecat imediat din clasa si m-am plimbat pe afara. Timp de o luna doar la asta cred ca m-am gandit... dupa care m-am mai calmat dar aceasta stare de panica nu mi-a trecut. Incepusem sa ma gandesc care e scopul meu in lume. M-am gandit ca daca realizez ceva cu adevarat important nu are de ce sa imi fie frica. Retineti ca mintea umana nu gandeste decat intre 3 si 10% din capacitatea sa. Daca chiar avem suflet cand murim si ne desprindem de lumea in care traim putem sa le intelegem pe toate. Acum cat timp m-am uitat pe forumul asta aproape ca am retrait experienta de acum 2 luni. Nu stiu ce sfat pot sa va dau pentru ca nici mie nu mi-a disparut complet frica asta. Tot ce pot sa va recomand e sa faceti efortul sa nu va ganditi la ea. E ceva natural. Pana la urma o sa apara un eveniment care o sa va schimbe viata si o sa va faca sa priviti trecutul mult mai indepartat decat vi sa pare acum.
Pentru mine a inceput la 14 ani. A durat vreo 2 saptamani si dintr-o data nu stiu cum a disparut. De atunci am fost foarte credincios pana la 16 ani cand am fumat un join cu iarba legala. Dupa 10 minute in care am ras neincetat am intrat in clasa,m-am asezat singur in banca si am inceput sa ma gandesc la diferite lucruri. Nu pot sa va explic ca am inghetat definitiv cand mi-a trecut acest lucri prin minte. Am plecat imediat din clasa si m-am plimbat pe afara. Timp de o luna doar la asta cred ca m-am gandit...dupa care m-am mai calmat dar aceasta stare de panica nu mi-a trecut. Incepusem sa ma gandesc care e scopul meu in lume. M-am gandit ca daca realizez ceva cu adevarat important nu are de ce sa imi fie frica. Retineti ca mintea umana nu gandeste decat intre 3 si 10% din capacitatea sa. Daca chiar avem suflet cand murim si ne desprindem de lumea in care traim putem sa le intelegem pe toate. Acum cat timp m-am uitat pe forumul asta aproape ca am retrait experienta de acum 2 luni. Nu stiu ce sfat pot sa va dau pentru ca nici mie nu mi-a disparut complet frica asta. Tot ce pot sa va recomand e sa faceti efortul sa nu va ganditi la ea. E ceva natural. Pana la urma o sa apara un eveniment care o sa va schimbe viata si o sa va faca sa priviti trecutul mult mai indepartat decat vi sa pare acum.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
