Hey, stiu ca probabil nu o sa mi raspunda nimeni, insa as aprecia un raspuns scurt si care sa mi ofere o alta perspectiva asupra urmatoarei dezbateri. De mic copil am fost obligat sa merg la fotbal, nu-mi placea de loc, cand venea vorba de meciuri ma lua cu lesin, incercam din rasputeri sa trag sa nu merg la fotbal. Nu eram bun, aveam emotii mari, ma luau transpiratiile cand intram in poarta, eram panicat, inima imi iesea din piept, asa s-a intamplat absolut de fiecare data - nu mi aduc aminte vreun moment in care sa mi fi facut placere sportul asta, poate la antrenamente cand mai glumeam cu un coleg, in rest nimic. Nu am simtit nimic legat de acest sport, ai mei au facut din desprinderea de sportu asta o calamitate, o dezbinare a mea, ca vai nu am viitor, etc etc. si chiar nu aveam nici o tangenta cu sportul asta. Sunt un elev foarte bun, cu rezultate impresionante la scoala, silitor, disciplinat si cu capul pe umeri in toata regula. Imi doresc un viitor mai bun, vreau sa imi depasesc performantele academice, insa mereu am pe umeri aceasta "povara". Pentru a intelege mai bine, desi, poate e clar, cand am intrat pentru prima data in poarta ma uitam dupa avioane, eram foarte temator mai ales cu "animalele" din teren. Nu era un sport pentru mine, un chin ce a trebuit sa l indur in tacere atatia ani. Mereu am avut rezultate scolare bune, dar asta m-a tras mereu inapoi - fotbalul. Si inca ceva, vreau sa scap de povara asta de pe umeri. Nu stiu ce este mai greu, faptul ca am trait acest "chin" sau dezamagirea aparenta a parintilor? sunt un baiat destept, si timp de 1-2 ani am cautat raspuns la intrebarea asta. Mi-ar placea sa am un raspuns. eu sunt constient de partea mea de experienta, asta este pana la urma, a fost, nu mai este, nu este ca si cum as fi fost better la asta. Nelinistea, anxietatea si de foarte multe ori depresie am constatat. Niciodata nu am stat cu gandu la fotbal, cu gandu la meci, si nu sunt intocmai prost. Dar parca ceva totusi imi apasa umerii. Asta se intampla de la 6-7 ani, pana in 14 ani, de indata ce se intaleaza pandemia am gasit o usa de scapare si astfel am fentat fotbalul. totusi, este o experienta indelungata. cand eram mic aveam idealuri, voiam sa devin medic, inginer, politist, dirijor, aviator, militar - ce dracu imi mai venea prin mintea mea de copil, ma prefaceam ca operam maimutoaie, etc. Brusc, cand apare bestia in cale, totul parca se darama. Parca mi-a daramat toata viata. cu toate ca ar fi trebuit sa fie ceva pleasant. Eram, said the principal "speriat de bombe; mergeam la taiere". ce parere aveti?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook