Am o întrebare pentru cei care joacă tenis.
Eu am început să fac tenis de două luni şi jumătate şi mie mi se pare că decad din ce în ce mai mult. După prima lună am făcut o pauză de o săptămână pentru că am fost într-o tabără, iar apoi am mai facut o pauza de o saptamana pentru ca, tot asa, am plecat undeva. Cand m-am intors, nu stiu daca faceam mai bine loviturile inainte, dar acum le faceam praf, nimic nu imi iesea. Am continuat asa praf toata saptamana. Ah, da, si mai sunt cu o fata la antrenamente care face de acelasi timp cu mine dar da loviturile absolut perfect! De fapt toata lumea da loviturile mai bine ca mine, sunt praf rau de tot. Iar antrenorul ii spune mereu fetei acelea bune ca ba a avansat, ba a mai scazut, mie nu imi spune niciodata nimic, sigur nici nu se mai oboseste!
Reverele cu doua maini le dau praf, cotul drept il tin lipit de mine, si cred ca ridic racheta prea sus si oricun dau mingea in toate directiile. Dreapta o dau tot naspa, nu stiu de ce, nici nu prea realizez cum o dau, racheta o tin bine, dar cred ca dau lovitura ciudat sau ceva.
Oh, si cel mai important detaliu, la ceilalti, cand dau loviturile se aude un poc calumea, la mine nu se aude nimic, sau se mai aude un sunet ca de arcuri, si cred ca e pentru ca nu inteleg cum ceilalti fac ca mingea sa ajunga in varful rachetei, la mine cred ca ajunge in mijloc.
La serva e parca mai ok... parca.
Inainte imi placea asa mult tenisul chiar daca greseam, oricum inainte aveam alta grupa, acum mi-e asa dor de ea... Si imi vine sa renunt, dar stiu ce mult timp am pierdut si mie chiar imi place tenisul, dar tenisul nu ma place pe mine...
Ajutati-ma va rog!

Heyy. Mersi mult pentru raspuns. As fi avut sincer multa nevoie de el inainte. Dar deja am facut o greseala foarte mare si am plecat acum trei saptamani. Tenisul era iubirea mea sincer, activitatea pe care alegeam sa las timpul sa zboare, nu ma pricepeam prea tare, dar am luptat sa continui in ciuda tuturor parerilor rele din partea familiei, prietenilor sau oricui. Si am ajuns destul de departe. Am invatat sa joc. Desi n am fost pusa cu adversar jucam cu antrenorul pe tot terenul. Am fost foarte fericita ca am ajuns aici. Dar am fost si foarte mandra cand intr o zi, vazandu-ma foarte obosita, rosie la fata, antrenorul a decis sa ma puna cu niste incepatori si am luat-o de la zero. Si mi-am zis ca nu-s buna de nimic si am renuntat. Asa fara mare motiv. Am plans toata saptamana, nu mancam, mama ma certa toata ziua ca eu am luat decizia si trebuie sa mi-o asum. Iar despartirea a fost foarte crunta. M-am dus la antrenor, l-am imbratisat si am inceput sa plang acolo, pur si simplu nu ma opream iar el nu intelegea ce se intampla. Si acum ma gandesc. Si de fiecare data cand simt fericire imi amintesc de tenis pentru ca a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-a putut intampla. N-o sa mai fie niciodata viata mea la fel. Totul e mult mai monoton acum. Cand vad terenuri de tenis prin Bucuresti ma apuca plansul. Dar asta e... nu ma pricepeam si poate am luat decizia buna. Mersi mult pentru raspuns♡ M-ar fi ajutat din suflet daca era spus acum trei saptamani.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Sincer mie imi pare foarte rau ca ti.am raspuns asa tarziu, te simt intr.un fel pentru ca tenisul este una dintre cele mai mari pasiuni ale mele. Se vede ca tie iti place sa joci si iti recomand sa cauti alt antrenor care va vedea potentialul tau. Uite mie mi.au trebuit 3 antrenori pana sa gasesc unul care sa fie perfect pentru stilul meu de joc. Crede.ma ca performanta nu prea conteaza, doar daca ai acel ceva si faci de cand te stii, in rest fiecare da in minge cum poate, fiecare are evolutia lui, pasiunea conteaza cel mai mult, daca iti place de ce ai renuntat? Parintii tai iti aduceau comentarii negative pentru ca poate nu joaca, nu stiu, si li se pare foarte usor, dar daca joaca ma indoiesc ca joaca de performanta ca sa te critice asa dur. Te sfatuiesc sa cauti prin tor Bucuresti.ul ca e oras mare, un antrenor care sa creada in "elevii" sai( nu stiu cum sa le spun ), pentru ca nu merita sa te lasi de un sport asa frumos, mai ales ca esti abia la inceput de drum, sau nu neaparat un antrenor, un prieten, o cunostiinta cu care sa joci si sa evoluezi, eu cand m.am apucat m.am apucat la insistentele lui taica.miu pentru ca si el joaca de cand era adolescent, iar vreo 2 ani am jucat numai cu el sa ma familiarizez si sa vad in ce consta jocul, apoi am inceput antrenamentele si nu regret. Normal ca vedeam si eu alti copii mai talentati, mai ales cand faceam in grupe de varsta, care erau laudati in continuu si ma criticau pe mine ca nu stiu sa joc, apoi m.am hotarat sa fac singura ca si asa in grupa mai mult stai degeaba, antrenorul nu are rabdare cu fiecare.

Eu am vrut sa.ti arat ca nu merita sa lasi o pasiune care iti aduce satisfactie, oricat de criticata ar fi de restul care probabil nici nu stiu in ce consta ( bine, la pasiuni normale de adolescent ma refer), si cel mai bine e sa.ti alegi tu lucrurile care iti aduc satisfactie si fericire. Sper ca te.am ajutat, ce e drept mai tarziu, dar e mai bine mai tarziu decat niciodata

Răspunde

Raportează

Evaluează