Am ascultat ieri o idee și aș vrea să o împărtășesc cu voi. O să parafrazez.

Cică unui copac i se cunoaște înălțimea abia când este răsturnat la pământ. Abia atunci oamenii își îndreaptă mai profund atenția către el și exclamă mai cu admirație și regret: Cât de înalt a fost!
Abia atunci i se cunoaște golul lăsat în urmă...

La fel e și cu omul. -
Abia când se odihnește de luptele acestei lumi ajunge să se spună despre el: Cât de...Om a fost! Ce înalt era Hristos în el!

Și dacă medităm la această ilustrație mai adânc, cred că putem aduce în discuție și problema suferinței.

Puterea unui om se cunoaște abia atunci când ajunge la pământ. Măreția lui acolo jos se află. Și când este din Dumnezeu, cât de mare trebuie să fie acea măreție!?

Un om destept apreciaza pe cineva si se apreciaza singur in timpul vietii, in prezent, si iti dai seama singur de valoare prin fapte, prin ce faci, prin ce realizezi, prin cum te comporti, nu e nevoie sa mori ca sa isi dea altul seama ce om ai fost!

Ca si aia care apreciaza libertatea cand o pierd, pai aia o apreciezi cand o ai, ii vezi valoarea, e de ajuns sa iti imaginezi 5 minute cum e sa stai inchis, si vei realiza imediat valoarea libertatii.

Cine cunoaste puterea unui om cand ajunge in pamant, e dobitoc!

Asa este! De multe ori, prea tarziu apreciem!

Doar cei educati frumos sau cei mantuiti prin suferinte isi dau seama mai devreme de propria valoare si de toti si toate cele din jurul nostru!

Maretia Dumnezeiasca... Imbatabila si imposibil de estimat!

Copacul nu ar exista fără rădăcini.Nu am putea admira semeția lui, dacă rădăcinile nu ar fi sănătoase și înfipte adânc în pământ.La fel și cu omul. Faptul că ești înalt din punct de vedere al aspectului fizic, nu înseamnă și că ești un om măreț. Măreț te face caracterul reflectat în comportamentul și faptele tale față de cei din jur.Cunoști pomul după roade și omul după fapte.

Știi ceva: nu contează cât de măreț, mic, înalt etc ma considera alții. Nici când vad ei asta sau nu... Ai prins ideea.

Puterea unui om se cunoaște doar după ce a cazut și s-a ridicat, mai ales atunci când cazi in mod frecvent și te ridici doar cu ajutorul tau, singur. Era o idee buna, până ai inceput sa vorbești despre Dumnezeu, păcat de idee.

Eu din exemplul dat de tine înțeleg ca omul e apreciat mai mult după ce moare, tu o dai cu Hristos.

Analogia cu copacul e corectă și nu prea.
"Cică unui copac i se cunoaște înălțimea abia când este răsturnat la pământ. "

Un copac răsturnat la pământ nu mai are înălțime, are doar lungime.
Vrei să-i admiri înălțimea și măreția, fă-o cât e în picioare.
Altfel îi vei admira doar lungimea.
Dacă înțelegi ce vreau să spun...

Și mai e altă vorbă dacă vrei, "Dacă absența ta trece neobservată, nici prezența nu conta prea mult".
E adevărat că omul (sau orice alt lucru, obiect, loc, perioada istorică) e apreciat mai mult după dispariție. Dar nu trebuie să te bazezi pe asta. Mulți cad în fantezii de genul "Las' c-o să vadă ei când mor, atunci o să mă aprecieze pentru persoana minunată care sunt, acum sunt orbi". Nu, adevărul este că un bun creștin sau nu om bun pur și simplu, este observat și apreciat si in timpul vieții, când e cinstit și are intenții sincere. Și aveam în trecut chestia asta când îmi imaginam familia și prietenii adunați în jurul sicriului spunând "A fost un om bun" și mai că mă umflam în pene. Dar e o mentalitate foarte dăunătoare. În primul rând tu nu faci faptele bune pentru aprecierea sau atenția celor din jur, iar în al doilea rând dacă doar abia la moarte zice cineva ceva de bine îți zic eu clar că nu ai făcut prea mult. Un om care chiar face ceva e imposibil să nu fie observat măcar odată.

Gândirea asta de aici e gândirea unui martir, unui persecutat, dar nu mai e cazul nostru de decenii. Cred că creștinii din ziua de azi, din țara noastra si zona asta a Europei unde nu se persecută, ar trebui să înceteze să își plângă de milă pentru niște lucuri întâmplate pe vremea lui Nero. Mai puțin făcut pe eroii și pe martirii din nimic și mai multă lucrare în slujba Dumnezeului pe care-L slujesc. Nu crezi?