Bună,
în ultimele săptămâni am reflectat la o întrebare existențială care chiar îmi stârnește interesul:
Se contrazice Dumnezeu cu știința?
După zile întregi în care m-am pierdut in propriile gânduri am ajuns la o concluzie și aș vrea să vă întreb ce credeți despre aceasta.
Mulți scriitori atei contemporani susțin că știința e incompatibilă cu ideea unui Dumnezeu creator și, implicit, cu credința creștină. Evident că e logic să te întrebi dacă e o afirmație validă.
Nu știu dacă sunteți familiarizați cu principiile epistemologiei (studiul procesului și mijloacelor de cunoaștere), însă permiteți-mi să încep prin a enunța unul din aceste principii, și anume ‘legea cauzalității‘. Definită corect (și simplu) aceasta afirmă că pentru orice efect există o cauză. Ea nu afirmă că orice lucru care există are o cauză, ci că orice efect este determinat de o cauză antecedentă.
Concepția creștină despre Dumnezeu este că El este the uncaused cause și că tot ceea ce putem observa, fie empiric, fie prin intermediul științei, este efectul acestei cauze primare. Evident, în interiorul oricărui sistem există elemente și forțe intermediare. Cu toate acestea, dacă pornim de la studierea elementelor palpabile mergând înspre sursă, vom ajunge să observăm că, pentru ca orice lucru să existe ceva trebuie mai întâi să fie self-existent. Teologic, termenul se numește ‘aseitatea’ Lui Dumnezeu.
Știința, care se bazează pe legea cauzalității, observă lucruri pe care noi nu le putem observa cu ochiul liber, lucruri care pot influența (direct sau indirect) rezultatul final al unui proces, dar știința e limitată în ce privește cunoașterea (în special în sfera filosofiei, artei, moralității, etc.), fiind incapabilă să ofere răspunsuri la multe întrebări esențiale, cum ar fi "de ce există ceva în loc de nimic?" și "cum poate haosul să creeze ordine?".
Albert Einstein spunea "Cel mai de neînțeles lucru cu privire la univers, e că poate fi înțeles".
La rândul său, Darwin își exprima îngrijorarea cu privire la fiabilitatea propriilor argumente naturaliste spunând într-o scrisoare adresată unui prieten: "Pentru mine, înfiorătoarea îndoială se ridică atunci când mă gândesc dacă convingerile din mintea omului, care s-a dezvoltat în urma minții animalelor inferioare, au vreo valoare sau sunt vrednice de încredere"
Două idei convergente din gura unor oameni cu filozofii de viață diferite. Cred că putem afirma că știința nu poate exista (prin definiție) fără o minte/rațiune perfect ordonată, care să analizeze structurile unei lumi perfect ordonate.
Știința nu poate dovedi inexistența Lui Dumnezeu pentru că e limitată în cunoaștere. Știința observă, iar o afirmație ateistă absolută cere o dovadă a absenței Lui, iar aceasta nu există. Mai mult, o înțelegere pur ateistă asupra științei nu este posibilă fără a încălca principiul cauzalității, care stă la baza descoperirilor științifice.
Privind, astfel, la rolul științei și la concepția creștină despre Dumnezeu, vedem cum cele două "elemente" aduse în discuție nu pot fi catalogate ca incompatibile. Știința nu se contrazice cu Dumnezeu, după cum mecanica auto nu se contrazice cu Henry Ford.
Ai putea atunci să afirmi că oamenii de știință sunt împotriva Lui Dumnezeu?
Deși sunt mulți cercetători atei care neagă existența Creatorului. niciodată în istorie nu a existat un consens al oamenilor de știință (ca întreg grup intelectual) care să afirme așa ceva. Dimpotrivă, există un număr foarte mare de teiști (majoritatea fiind chiar creștini) ale căror descoperiri se bazau pe încrederea lor neclintită într-un Dumnezeu care a creat o lume complexă, guvernată de anumite legi bine ordonate care trebuiau descoperite.
Ordonare:
După relevanţă
Nu, daca studiezi epistemologie o sa afli ca stiinta nici macar nu-si propune sa raspunda la intrebarea "exista Dumnezeu?".
Răspunde
Ca orice creștin (și ca orice teist) cred că lumea a fost creată de Dumnezeu și prin urmare este „proiectată inteligent". Ideea de bază a designului inteligent este însă susținerea că acest lucru poate fi demonstrat științific; sunt sceptic referitor la aceasta.
...Pe cât pot vedea, Dumnezeu în mod sigur ar fi putut folosi procese darwiniste pentru crea lumea vie și pentru a o dirija în mersul ei; prin urmare evoluția în sine nu implică faptul că nu ar exista o direcție în istoria vieții. Ceea ce implică acel lucru nu este teoria evoluției in sine, ci evoluția nedirijată, ideea că nici Dumnezeu nici vreo altă persoană nu a intervenit în a ghida, direcționa sau orchestra cursul evoluției. Dar teoria științifică a evoluției, în mod foarte corect, nu afirmă nimic despre ghidarea divină sau lipsa ei. Ea nu afirmă că evoluția ar fi ghidată divin și nici nu susține că nu ar fi așa. Ca aproape oricare alt teist, resping evoluția nedirijată; dar teoria științifică de azi a evoluției — spre deosebire de adaosurile ei filosofice sau teologice — nu afirmă că evoluția nu ar fi dirijată. La fel ca știința în general, evoluția nu face afirmații despre existența sau activitatea lui Dumnezeu.
— Alvin Plantinga
Plantinga, Alvin (11 aprilie 2010). „Evolution, Shibboleths, and Philosophers". The Chronicle of Higher Education. Accesat în 28 aprilie 2010. https://www.chronicle.com/article/evolution-shibboleths-and-philosophers/
Răspunde 
"Știința nu poate dovedi inexistența Lui Dumnezeu."
Stiinta nu-si propune asta.
In schimb, de exemplu, stiinta iti spune ca "apa sfintita" e tot apa chioara. Sau, iti spune ca evreii nu puteau fi in Egipt in perioada in care spune Biblia, pentru ca pur si simplu, erau in alta parte.
Mai corect spus: in secolul XV i.e.n. nu existau evrei si nici limba ebraica. Abia la circa 1208 i.e.n. sunt atestati evreii si nici macar nu e sigur ca aveau constiinta nationala ca sunt evrei (ei erau pur si simplu canaanitii din tinutul deluros). Sau ca-l slujeau pe Yahweh (desi stim ca erau clar politeisti). Iar ebraica lor era abia la inceputul ei (abia incepea sa se diferentieze de alte limbi canaanite).
Intre "Științele Umaniste", stiintele sociale si stiintele empiriste (asa si-au pus numele ei desi totul este empiric) exista o separare.
Socrate vorbeste de un Daimon (niste voci). Limbajul de la superficie nu este tot una cu cu cel profund.
Porfir pune in sah limbajul. Spune ca acele 5 categorii nu stie unde sa le puna, in afara, inauntru, etc.
Daca le punem in minte inseamna ca acele categorii le vorbea lui Socrate. Acele categorii le punem in Lógica. Iar acolo exista un NOMOS. O Lege Naturala (iusnaturalism). Deci trebuie sa intelegem limbajul acelor categorii ca sa intelegem NOMOS-ul lor (legea naturala). Aici intram in MORALITATE (constiinta morala).
Exista si limbaj a-rational. Daca acele elemente exista, trebuie sa vorbim de naturalism rational.
Mai incolo iti fac un comentariu mai revisat ca acum nu am timp.
Deci ca sa nu traim contranatural sau contraratiunii trebuie sa intelegem ca acele voci universale/naturale/necesare au un NOMOS. Noi trebuie sa traim potrivit lor pentru ca ne invata realitatea celestiala.
Hugo Crocio in "Sobre el derecho de la guerra y de la paz" ne explica schimbul de la teocentrism la antropocentrism. Insa cand s-a produs schimbul la acest antropocentrism s-au nascut rationalistii si romanticistii care au adulterat mai tare tema. Romanticistii (si pocaitii) au deviat centrul mai in afara.
https://aproximandonosalaetica.wordpress.com/......smo-3oeso/
Principiile matematice ale filozofiei naturale Carte de Isaac Newton
N. Malebranche CAUTAREA ADEVARULUI
Principiile filosofiei Carte de René Descartes
Buna. Iti recomand sa te uiti la interviul acesta : https://www.youtube.com/watch?v=TlrH42G2Q8c&t=1520s.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
