Când citesc o carte sau văd un film în care acțiunea se petrece cu o sută-două de ani în urmă, mă gândesc dacă viața nu o fi fost mai frumoasă atunci. Parcă era mai puțin stres și mai puține îngrijorări pe capul omului. Știu că o carte sau un film nu reflectă întotdeauna în mod fidel realitetea, de aceea nici eu nu spun că sigur era mai bine. Totuși, oamenii erau mai stabili, mai legați de locurile lor natale, își cunoșteau bine vecinii și comunitatea; rareori făceau o deplasare într-un alt (să zicem) județ. O țară străină era încă străină, iar o mare parte din lume zăcea sub vraja unui mare necunoscut.
Acum, oamenii părăsesc cu ușurință locurile natale și nici nostalgia lor nu o mai poartă prea mult. Se mută din loc în loc în căutarea unor condiții mai bune de muncă, trăgându-și familiile după ei sau lăsându-le de izbeliște uneori. Avem prea mulți prieteni pentru a mai avea o prietenie, prea multe cărți pentru a ști bine vreuna din ele, prea multă tehnologie pentru a ne mai simți în siguranță.
Voi v-ați gândit vreodată să faceți o comparație între lumea de acum și cea de atunci? Dacă da, ce concluzii aveți?

Compară stilul în care ai scris tu cu cel în care a scris sublime89. Ce zici? Care cum e? Aceeași muzică, pe tonuri diferite. Pari o persoană cultă. De ce nu încerci să lucrezi puțin la cizelarea stilului? Ar fi spre avantajul tău.

Daaa, au apus demult vremurile acelea bune când oricine nu era un bărbat de culoare alba era, fără excepţie, inferior şi lipsit de drepturi!
Oare unde or fi acele vremuri când dacă o fată era violată, singurele care aflau de necazul ei, erau alte fete oprite la fel ca ea, de legea vremurilor, să scoată vreo vorbă, iar singurele regrete din partea mă-si, acelea că acum odată dezv*rginată nu o va mai putea mărita cu un bărbat respectabil, şi va trăi cu ea pe cap. Unde or fi vremurile alea când singurii şcolarizaţi erau oamenii cu stare, iar restul, încă de la naştere erau pecetluiţi cu „sclav"?
Daaa, s-au dus vremurile bune, sfinte şi respectabile când bărbaţii de 30-40 de ani abia aşteptau ca o fetiţă să facă 13 ani şi să îi vină menstruaţia, ca să o ceară de nevastă tatălui ei!

Oamenii erau mai legaţi de locul lor de naştere, nu pentru că erau sclavii domnilor acelor pământuri, iar dacă părăseau locul erau omorâţi -ci pentru că în adâncul fiinţei lor, ei erau îndrăgostiţi de ţinuturile acelea bogate pe care ei le lucrau cu sudoare, şi din a căror roade nu puteau gusta, căci erau destinate altor guri.
Îşi cunoşteau mai bine vecinii, nu pentru că erau săraci lipiţi pământului şi împărtăşeau aceeaşi soartă cruntă şi lipsită de drepturi, de multe ori între vecini neexistând nici măcar o uşă- ci pentru că vecinii împărtăşeau aceleaşi valori comune, citeau aceleaşi cărţi, priveau aceleaşi emisiuni culturale, şi schimbau opinii despre diverse curente filosofice.
Rareori oamenii acelor vremuri făceau deplasări într-un alt judeţ, şi asta nu pentru că majoritatea nici nu aveau atâta şcoală încât să cunoască numele judeţului apropiat măcar, sau să dispună de vreo trăsură cu care să călătorească, ci pentru că ei îşi iubeau extrem de mult bârlogul. Singurele dăţi când mai schimbau şi ei judeţul erau când se muta şi stăpânul la care erau argaţi, sau când erau transferaţi pe domeniul altuia.
O ţară era străină nu pentru că majoritatea nu deţineau nici măcar un radio de la care să audă de existenţa ei, şi, repet, pentru că majoritatea nu aveau şcoală, ci o ţară era străină pentru că oamenii acelori vremuri refuzau cu mândrie patriotică să îşi înşele locul de baştină prin jinduirea la alte tărâmuri!
Iar dacă cineva dezerta, fugind fără să fie prins, sau din diverse motive, şi reuşea să părăsească ţara, plângea cu muci de dorul ei, şi al locurilor mizere în care s-a născut. Mai ales după meniul variat de la el de acasă şi de vecinii lui cu care îşi petrecea toată ziua dezbătând concepţii înalte din Kafka şi Proust, fredonând printre sughiţuri imnul României sau „uite-aşa aş vrea să mor"(ce a mai auzit şi el prin cârciume)!

Acum vremurile s-au stricat: dacă i se întâmplă ceva unei fete şi merge la poliţie, aceasta va fi luată în serios şi de multe ori chiar ajutată! Negrii şi femeile pot urma şi ei o şcoală şi chiar gratuit! S-au închegat comunităţi care ajută oamenii defavorizaţi, luptă pe cât pot să închidă câte un violator care e raportat, şi, cel mai important, au acordat libertate fiecărui om să îşi plângă paguba îndurată! Acum, în vremurile astea stricate, fetiţele pot creşte şi urma o şcoală, urmând să se căsătorescă, dacă vor asta, la o vârstă la care o consideră ele de cuviinţă, cu dreptul de a-şi alege un partener faţă de care au şi simţăminte, nu numai obligaţii.

În aceste vremuri, individul se poate bucura să ştie că dacă va păţi ceva, are la cine să apeleze, şi are şansa să spere că infractorul va fi prins! Se poate bucura că există tehnologie, încât să nu îi trebuiască jumătate de ceas ca să ajung la un telefon public pentru a anunţa ambulanţa că unul din membrii familiei lui deja a murit în drumul lui spre telefonul public. Se poate bucura că poate avea contact cu rudele şi prietenii din străinătate foarte uşor, şi că nu va afla abia într-o lună printr-un plic dacă vre-unul din ei moare
... însă, chiar nu prea văd care sunt beneficiile vremurilor de azi... A, daaa, a zis cineva ai sus, penicilina! Slavă- Domnului, nu pentru libertate şi democraţie, ci pentru penicilină! Şi pe lângă binecuvântata penicilină, am uitat să menţionez, că suntem înzestraţi şi cu o nemaipomenită deşteptăciune.

Am cam exagerat mai sus, aşa e, nu numai în vremurile recent-apuse era bine, cum ar ficomunismului, ci şi în civilizaţiile antice!
Acum, depinde pe cine întrebi, pe Stalin sau Kefren, sau pe sclavii plângăcioşi care nu au ştiut să-i aprecieze.

Scoteţi-vă odată capul din fund, şi lăsaţi lecturile şi filmele proaste precum „pride and prejudice".
Nu trebuie să fii neapărat deştept ca să îţi dai seama că vremurile prezente sunt cele mai bune, e necesar să ştii niţică istorie. Prin urmare, dat fiind învăţământul gratuit, care e scuza noastră?

Cât despre melancolie, nostalgie, oarecare patriotism, nu citiţi şi nu vă preocupaţi de ceea ce trebuie: Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Mihai Şora, Tudor Gheorghe, Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Grigore Leşe, Ioan Alexandru, Constantin Noica! Câţiva scriitori valoroşi ai timpurilor noastre care şi-au însuşit nostalgia şi patriotismul cum trebuie, şi pe care îi puteţi lectura, pentru a vă putea asuma cum trebuie aceşti termeni. Şi nu patriotism ambiguu precum cel Dan Purician şi ce alte prostii mai citiţi voi.

Din aceste puncte de vedere sunt foarte indiferent. Important e ceea ce fac eu și ce fac cei importanți mie. Că e trecut, că e prezent au fost și sunt multe minusuri în societate, dar eu văd altfel lucrurile. Mi se par probleme banale, eu mă gândesc la ceea ce e superior și asta nu se schimbă. Eu nu îmi voi părăsi țara.

Te-ai gandit si ca acum 100 de ani te spalai la lighean si mergeai la buda in fundul gradinii? Si locuiau toti de-a valma in 1-2 camere?
Sunt si bune si rele.

Cateodata ma gandeam si eu ca in trecut, sa zicem acum 100 de ani, viata era mai frumoasa, mai linistita, si avea toate caracteristicile pe care le-ai enumerat si tu. Mi se parea chiar ca ar fi fost mai potrivit sa traiesc atunci decat acum. Poate m-as fi integrat mai bine, si mi-ar fi placut mai mult o astfel de viata. Erau vremuri cand nici razboaiele mondiale nu le consideram ceva atat de rau, doar pentru ca au avut loc in acele vremuri romantice. Parca si razboaiele aveau ceva atragator la ele, in ciuda tuturor ororilor care s-au intamplat. De multe ori ii auzeam pe cei mai in varsta spunand ca, pe vremea lor, oamenii erau mai buni. Ca vecinii se ajutau intre ei mai mult, si se vizitau mai des. Sau ca familiile erau mai apropiate in acea perioada decat sunt acum. Si in mare parte au dreptate. Chiar asa a fost. O putem vedea in filmarile si pozele de atunci, sau in cartile scrise pe vremea aceea. Dar apare o dilema la care ma gandesc din cand in cand. Cum se face ca intr-o astfel de lume mai "buna", au avut loc si cele mai devastatoare razboaie din istoria Europei, sau chiar a lumii? De ce nu s-au putut intelege si tarile intre ele la fel de bine precum oamenii simpli? Unde a fost acea prietenie si apropiere intre oameni? De ce nu s-a manifestat ea si intre natiuni? Pana la urma, nu sunt natiunile compuse tot din oameni? Pe de alta parte, in prezent vedem exact contrariul. Relatiile dintre oameni s-au racit, dar relatiile dintre tari sunt mai bune ca oricand, cel putin in Europa. Care e oare motivul? Eu cred ca totul tine de orizonturile fiecaruia. Atunci cand oamenii nu cunosc inca multe, si lumea nu e atat de interconectata, orizontul vietii lor se limiteaza la imprejurimi, adica la familie, la vecini, la prieteni, etc. Si astfel, singurul lucru pe care il poti face e sa mentii o relatie apropiata cu acestia, pentru ca la asta se rezuma viata ta. Dar atunci cand orizonturile se largesc, si e la fel de usor sa vorbesti cu cineva din Japonia precum e sa vorbesti cu vecinul, atunci apare o tendinta de a ignora imediata apropiere, adica familie, prieteni etc, si de a cauta lucruri mai interesante undeva departe. Bineinteles ca, odata cu interconectivitatea, apare si un stil de viata mult mai alert, mult mai bazat pe tehnologii care ne distrag atentia de la oamenii din jur, si avem tot mai putin timp liber pe care sa-l folosim pentru a mai salva ceva din acel stil de viata vechi. Normal ca e ceva mult mai complex de atat, si greu de inteles, dar se pare ca pe masura ce progresam si ne largim orizonturile cunoscand mai multe, ajungem intr-un fel tot mai singuri si mai izolati de lumea naturala, si ne indepartam tot mai mult de acele valori traditionale ale vietii. Ce e mai bine oare? Sa cunosti putine, dar sa te simti mai apropiat si iubit de cei din jur, sau sa cunosti multe, dar sa fii mai rece cu semenii tai, si sa te simti singur intr-o lume atat de interconectata si cu atatea miliarde de oameni? E ca si acel sentiment cand te plimbi pe strazile unui oras enorm, si vezi sute de oameni in jurul tau, dar nu cunosti pe nimeni. Parca ti-ai dori atunci sa fii intr-un satuc uitat de lume, dar unde sa te cunoasca macar cineva. Ar fi bine daca le-am putea combina pe cele doua, in asa fel incat sa nu sacrificam nici progresul, si nici relatiile cu apropiatii nostri. Nu stiu daca va fi posibil.
In prezent aleg sa privesc mai realist viata oamenilor de acum un secol, si nu-mi mai pare rau ca nu am trait atunci. Ce vedem in filme sau citim in carti, nu reprezinta mereu realitatea. E clar ca exista o tendinta de a mistifica acea perioada, si de a o prezenta ca si cum viata atunci ar fi fost mai buna decat acum. Dar nu exista nimic care sa indice asta. Speranta de viata era ceva mai mica, bolile inca faceau ravagii pentru ca medicina nu era atat de dezvoltata, saracia era mai raspandita decat in prezent, si peste toate mai aparea si cate un razboi devastator care-ti strica toate planurile. Nu era o lume atat de sigura precum ne-ar placea sa credem. Si asta pentru ca democratiile lumii inca nu erau atat de avansate, si drepturile omului aveau de suferit mult. In SUA de exemplu, in perioada interbelica, segregarea rasiala era atat de raspandita, incat aproape nimeni nu o contesta. S-a schimbat mult in bine lumea intre timp, desi mai sunt atatea lucruri de imbunatatit. Pana la urma, cred ca fiecare dintre noi e potrivit exact pentru vremurile in care traieste. Si asta nu doar pentru ca nu avem de ales, dar cred ca fiecare dintre noi are un rol pe care nu si-l poate indeplini decat aici si acum, si nu in alte vremuri. De multe ori auzim oameni spunand ca anumite personalitati ar fi trebuit sa traiasca in vremuri mai moderne, in care s-ar fi potrivit mai bine. De exemplu, unii spun ca Einstein a trait intr-o perioada prea primitiva pentru el, si ca i-ar fi fost mai bine sa traiasca acum, sau poate si mai in viitor. Dar daca Einstein n-ar fi trait exact cand a facut-o, cum ar mai fi decurs istoria? N-ar fi fost acolo un gol ireparabil in decursul civilizatiei noastre? Ar fi putut altcineva sa-i ia locul lui Einstein in acea perioada? Nu cred. El a avut rolul lui atunci si doar atunci. Si asta cred ca se aplica fiecaruia dintre noi, indiferent ce facem sau ce nu facem in lumea asta.

Din pacate sau fericire, trebuie sa ne raportam la PREZENT, caci pare cea mai rationala solutie.Trecutul este cetos, este istorie, nu retine decat ce ne-ar place sa acceptam.Nu cred ca necunoscutul a disparut din prezent. Si anticii credeau ca le stiu pe toate, poate nu se inselau ca cei de azi. Tehnologia este o noua metoda de incetosare a mintii, este doar o iluzie ca si multe obiceiuri antice.Cu cat apar mai multe restrictii, cu atat ni se pare ca suntem mai subjugati, numai ca suma restrictiilor percepute de noi este o constanta. Intr-o alta lume ne-am fi simtit la fel de fericiti sau necajiti.M-am convins pe propria-mi piele ca a calatorii in alta tara este cum era si in antichitate. Daca te duci in Molluri, este la fel oriunde in lume. Dar peste tot exista necunoscut, pe care ca si inainte, ne este incomod sa-l cautam. Uite la englezii bogati si indobitociti care se uita cu uimire cand vin in Romania case de chirpici, vaca in curte...etc.Du-te in America de Sud sa vezi civilizatii de acum mii de ani libere! Dar nu este si nu rea nimic ROZ.

Adevarul este ca si mie imi place sa citesc carti istorice, cu actiuni dupa 1500, 1600 pana in perioada interbelica. Insa, asa cum au spus si cei care au raspuns inaintea mea, erau si inainte probleme. Penicilina exista abia de 100 de ani. Oamenii mureau mult mai repede inainte. De la simple raceli. Femeile nasteau 10, 15 copii dintre care jumatate traiau. Din nou, femeile nu se ocupau decat de gospodarie, nu puteau sa studieze, nu puteau sa invete, decat daca faceau parte din nobilime, iar asta era o mica parte. Si chiar si atunci treaba lor tot ramanea sa aiba grija de copii.
Plus, aveau obiceiuri dubioase. Acum cateva zile citisem un articol in care femeile (cele din familii bune) isi puneau carbuni pisat pe gene si beau arsenic pentru o piele mai frumoasa. Astea fiind doar cateva.
Oricum nu cred ca mi-as fi dorit sa traiesc atunci, desi daca as fi facut parte din familiile bune, poate ar fi fost tentant chiar daca ar fi trebuit sa beau arsenic si sa imi pun carbuni in ochi. Dar cand ma gandesc chinul pe care trebuie sa il fi avut in timp ce isi ridicau cele 900 de jupe ca sa mearga la toaleta, mai bine nu.
Cat despre dragostea de tara natala, personal este ceva ce nu am inteles niciodata. Nu vad exact de ce anume trebuie sa iubesc locul in care mi s-a intamplat sa ies din burta mamei. Chiar daca as fi fost nascuta in Romania, Anglia, America sau oriunde altundeva. Nu cred ca tara in care te nasti ar trebui sa te defineasca ca persoana (scuze de cacofonie) sau sa "dicteze" ceea ce ar trebui sa faci cu viata ta.

De obiecei cartile si filmele au un personaj principal. Pare spectaculos sa ne imaginam in pielea acelui personaj, dar viata nu e chiar asa.
Contra: Gandeste-te cum e sa traiesti fara scoala, sa muncesti toata viata pe domeniul nobiliar.
Daca aveai avere te puteai casatori cu o fata frumosa, daca erai serb te multumeai cu o taranca urata. Nu ca azi ar prea diferit. Dar macar astazi exista iluzia libertatii, ai o viata mai linistita si in acelasi timp agitata, exista mai multa siguranta sociala.

Pro: Evul mediu pare epic si mi-ar placea si mie sa dau o fuga pana acolo.
Cu toate ca trebuia sa muncesti ca un sclav, parca erai mai conectat. Azi, cu toata tehnologia, simt ca ne izolam tot mai tare.
O alternativa ar fi sa te muti intr-un sat uitat de prin Transilvania, departe de agitatia oraselor.

Si de ce sa nu plece in alta parte? decat sa stai sa mori de foame in propria tara mai bine sef in alta.

acum cativa ani aveam si eu impresia ca acum cateva secole era mai bine dar pe dracu. era vremurile mai respectuoase, acum fiecare isi baga si isi scoate indiferent de sex sau varsta. mai ceva ca la porci

Http://i.imgur.com/dZedIQa.png
Cat de mic e Pamantul fata de Univers si totusi cat de putin din el vede fiecare dintre noi. Sunt atatea locuri interesante in lumea asta si totusi exista o gramada de oameni care nici macar n-au iesit din localitatea in care s-au nascut. Mie nu mi se pare o chestie buna asta, e ca si cum pe langa ca ai fi intr-o cutie (deocamdata cam suntem prizioneri pe planeta asta), nici nu te-ai misca prea mult prin ea si ai ramane toata viata intr-un colt ( pentru ca asa vrei sau pentru ca nu poti sa te misti).
M-am gandit de mai multe ori la timpul in care as fi vrut sa traiesc si am ajuns la concluzia ca singura varianta care m-ar multumi ar fi sa pot sa ma plimb in timp si spatiu, oricand si oriunde.Asta pare imposibil acum, asa ca intre timp visez la un Pamant fara granite, pe care sa te poti misca liber, dar totusi si asta pare aproape imposibil. Deocamdata.

O prefer pe cea de acum. imi da mai multa libertate si mult mai multa informatie. partea cu legatura de locul natal si prietenii nu este adevarata, in ceea ce ma priveste pe mine...

Si daca stai si compari unde ajungi? Nu se schimba nimic realitatea e tot asta. Nu vad rostul comparatiei.ce-a fost a fost si ce va fi va fi.