"Care cu poveri de munca/ Vin incet si scartaind;/ Turmele s-aud mugind,/ Si flacaii vin pe lunca/ Haulind. & Cu cofita pe-ndelete,/ Vin neveste de la râu;/ Si, cu poala prinsa-n brâu,/ Vin cantand in stoluri fete/ De la grâu. & De la gârla-n pâlcuri dese/ Zgomotosi copiii vin;/ Satul e de vuiet plin,/ Fumul alb alene iese/ Din camin." Au trecut ceva mai bine de o suta de ani de cand poetul a descris satul copilariei lui prin cuvintele de mai sus. Citind si restul poeziei, nu se poate sa nu remarci un anumit gen de fericire pe care au trait-o acei oameni, in acele locuri si in acele timpuri. "...din ce in ce s-alina/ toate zgomotele-n sat...Linistea-i acum deplina/ Si-a-nnoptat." Si astazi sunt oamenii fericiti. Insa fericirea pe care o traim acum este de un alt gen. Avem Facebooku', samsungu', metinu', heavy metalu', ca sa enumar doar cateva din cele ce stau la baza fericirii actuale. Intrebarea este: Care dintre cele doua genuri de fericire o considerati ca fiind mai "sus" si car ca fiind mai "jos"? Pe care din ele o considerati mai plina de farmec?

Pentru intrebarea asta mi l-as cere in mod automat ca asistent,pe Bertrand Russell.Dar e mort,deci e imposibil sa facem zanzanie ca duet la intrebarea in cauza, deci merg pe cont propriu.

Fericirea sateasca, de glie, doar rar mai este de actualitate, chiar si in tari cu o populatie rurala semnificativa, precum in cazul Romaniei.Nu voi starui ca pana acum in a invinui tehnologia si nici robotizarea gradata a populatiilor, chiar si a celor din mediul rural, in special a tinerilor.Chiar daca nu prea mai exista nici in satele oarecum instarite prea multi copii, implicit si gospodarii care nu au PC si nu sunt conectate la internetul atat de mult laudat, nu consider aceasta informatizare continua sursa primordiala de alterare a fericirii.

Si, as putea adauga ca se face o confuzie minora intre autenticitatea si sinceritatea sentimentelor umane, prezente acum 100 de ani, in mediul rural romanesc si chintesenta fericirii.Paradoxal,un mediu si un orizont cu cat mai putine posibilitati de evadare din acesta, te face mai fericit, intr-o mica masura.Pentru ca esti obisnuit cu rutina sa, cu minimul farmec ce aceste imprejurari le exercita.

Satul romanesc de dinainte de 1940, indiferent de toata critica ce i-am adus-o de-a lungul timpului,mai ales din prisma infatisarii sale in literatura, chiar si mentionand relativul lor primitivism si bigotism, ale carui urme raman prezente si astazi, avea ceva ce Londra, NYC, Paris sau comunitatile urbane din prezent nu au.Si anume, naturalete si sinceritate exprimata in fiecare por ce respira viata.Marele flagel al erei noastre este ipocrizia, frica paranoica aproape de opinia publica, si de oprobriul si anatemizarea la care aceasta te supune neconditionat, alaturi de corectitudinea politica, ce inabusa sinceritatea si reala corectitudine, cea a emotiilor si a sentimentelor desfasurate fara o dubla sau chiar tripla re-evaluare a celor spuse.

Asta avea satul.Lasand la o parte lipsa sa acuta de inteligenta si bigotismul excesiv,era natural,nealterat,nealienat,de Infama Treime a acestor filosofii moderne distructive.

As indrazni chiar sa spun ca ceea ce omul modern simte nu este fericire autentica,ci confort excesiv, ce ii creeaza impresia de un amalgam de proprietati, atat fizice, cat si intelectuale, ce ii da falsa impresie de fericire, cand este vorba doar de auto-complacere si o tot mai adanca afundare in substitute de fericire. Fericirea nu este subsidiara.Nu poate avea decat o singulara insemnatate, una totala si invariabil acceptata.Pentru ca este un sentiment valid,desi nu bine-determinat,usor de detectat.

Expunand,deci ideea inexistentei unei reale fericiri in viata omului modern,extrapoland,nu ne ramane decat sa acceptam naturaletea si fericirea,beatitudinea,usor tampa - fie, e o opinie verosimila si probabila - satului putin arhaic, nu doar roman, ci al tuturor comunitatilor satesti.

Intotdeauna naturaletea ar trebuie sa primeze in fata artificialului si confortul denumit adeseori pacea inimii sa ia fata confortului oferit de un cubicle jegos si al unui salariu convenabil, dar insuficient spre a ferici pe deplin si cu o debordanta sinceritate omul.

La dracu, am si inceput sa vorbesc ca Russell! Trebuie sa fi dobandit capacitatile sale argumentative!