Câteva gânduri despre identitate:

Mă gândeam la ce e de fapt Sinele, ce sunt eu însumi abstractizat până la esență și am realizat că este extrem de greu de ajuns la această "esență" (asta dacă ea există măcar). Tot ce pot să zic despre mine pot să zic prin intermediul acțiunilor mele în lume. Nu există "Eu" decât dacă zic "eu alerg", "eu lovesc", "eu zbor", etc. Sinele nu poate exista decât prin intermediul acțiunilor lui. Abstractizat nu văd cum ar putea exista. Se ajunge la concluzia că sinele inactiv pur și simplu nu există. Colapsează în neant. Concluzia fiind că subiectul există prin acțiune și acțiunea prin subiect, niciuna neputând exista fără cealaltă.

"You are not a human being, you are a human doing" după cum a zis cineva. Dar ce reiese din exercițiul ăsta filozofic? Cum punem teoria în aplicare, în lumea reală?

Dacă identitatea noastră e literalmente definită de acțiunile noastre și deci de relațiile noastre cu lumea (adică în special cu alți subiecți) ajungem la concluzia că nu putem exista, literalmente, fără cei de lângă noi. Modul în care existăm e pur relațional. Conflictul cu ceilalți ne alienează pe noi înșine de identitatea noastră, iar comuniunea cu ceilalți ne redă identitatea și umanitatea. Concluzia este că iubirea pentru aproapele este ceea ce te face pe tine "tu" și nimic altceva. După cum reiese logic iubirea este baza realității umane. Comuniunea este existență.

Imi place cum gandesti.
Dar atât.

Plm..si intrebarea?

Asta este însă doar o parte a sinelui, noi nu suntem doar iubire și pace, mai sunt și momente de furie, alea unde intră. Eu cred că sinele nostru este mult mai complex decât simpla nevoie de interacțiune cu ceilalți. Eu fac, eu merg, ne definesc pe noi înșine în ochii altora, arată doar imaginea pe care vrem să o afișăm în lume, masca, nici decum realitatea noastră interioară. Dacă ar fi cum spui tu atunci lăudăroșii ar conduce lumea, dar vedem că sinele pe care îl afișăm celorlalți rar coincide cu sinele nostru interior.
Nu cred că sinele are vreo esență anume, eu văd sinele ca pe o bază de date imensă guvernată de anumite doctrine, paradigme, axiome conținând totalitatea experiențelor de viață anterioare. Practic din această bază de date iei o informație, o filtrezi prin toate programele instalate și acționezi în funcție de ce îți spun acestea. Ce scoatem pe gură nu este decât rezultatul acestui proces atât de complex, unde părerea lumii poate avea o importanță mai mare sau mai mică și să schimbe radical personalitatea individului.

Ființarea precede sinele. Existența nu este același lucru cu materia, deci există "lucruri" care nu se pot dovedi empiric. Sinele este transcedental, ființarea lui, condiționată de actul creației, care are scop si intentionalitate. In acelasi timp, firea umana (esența/natura noastra), se regaseste in fiecare sine in parte. Noi suntem adusi de catre Dumnezeu din nefiinta la fiinta, iar sinele nostru, ajunge impreuna cu fiintarea noastra din ceea ce ar fi putut sa fie, in ceea ce este. Sinele isi formeaza identitatea in functie de propriile alegeri si decizii. Persoana noastra, impartaseste aceeasi fire cu ceillati oameni. Identitatea noastra poate fi primejduita numai de ratarea scopului pe care il are creatia si anume unirea omului cu Dumnezeu.

Asa cum intunericul este de fapt doar absenta luminii, el neexistand de la sine, anturajul cu persoane care deviaza de la scopul pentru care au fost creati, face cu timpul ca lumina sa se retraga si din noi insine, pe care o primim odata cu Sfanta Taina a Botezului si care ne urmareste toata viata dupa ce sufletul nostru ajunge in momentul intreitei scufundari sa Duhul Sfant. Orice experienta pe care aceasta persoana va urma sa o aiba, va rani constiinta lui, pana ce acesta fie va ajunge sa o renege, fie sa o imbratiseze si urmeze.