Ce este singurătatea? Voi cum o definiţi? De ce majorităţii oamenilor le este frică de singurătate şi fug de ea? Nu este cumva teama de a rămâne cu adevăratul nostru sine pe care îl cunoaştem atât de puţin? Şi ce înseamnă cu adevărat a nu fi singur? Atâta timp cât nu ne acceptăm singurătatea ( pe noi înşine) nu cumva îi transformam pe ceilalţi în nişte refugii?

Singurătatea nu suntem noi, singurătatea e sentimentul nostru și, de cele mai multe ori teama noastră.
Singurătatea poate fi o necesitate atunci când te simți sufocat de ce se petrece în jurul tău, atunci ai mare nevoie de tine, și cu cineva în preajmă ți-e teamă să te regăsăsești.
Poate fi o slăbiciune.Cum am spus, multora dintre noi ne e teamă să rămânem singuri. Oare de ce? Probabil pentru că nu știm să avem încredere în noi, depindem de lume, nu știm cum să facem lumea să depindă de noi.
Poate fi ceva îngrozitor, pentru că omul nu poate percepe existența sa decât prin alți oameni.Adică, vedem, auzim, percepem, observăm și discutăm. Avem nevoie de celelale persoane.Atunci când ești singur, toate sentimentele tale rămân înăuntrul tău și odată cu timpul te afectează.
O putem defini ca pe o libertate.Libertatea de a fi singur, pentru că și ce-i prea mult, și ce-i prea puțin strică.
Baftă!

Specia noastra ca cam toate mamiferele a evoluat in grupuri de persoane, un grup avea 5 sau 20 de persoane sau mai multe, in timp noi ca specie am dezvoltat monogomia din poligamie asta a ajutat specia umana in evolutie desigur lucruru important find cresterea unui copil de ambii parteneri, deci suntem finte sociale fie ca admitem sau nu, simtim sa vorbim mereu sa comunicam, multe animale traiesc in singurate noi nu, s-a dovedit ca singuratea e mortala, desi fa-ti cati mai multi amici merita

Nu trebuie sa filosofam singuratatea ca nu are rost. Noi, oamenii, suntem niste animale care traiesc in "societate" asa cum lupul traieste in hainta, asa cum vacile traiesc in cireada samd.

in momentul in care ramanem singuri o facem pentru ca nu suntem aceptati de societate. E gresit, din punctul meu de vedere, sa spui ca tu nu accepti societatea, din simplu motiv ca nu asta ne dicteaza instinctele primare de supravietuire. Corect e ca societatea nu te accepta pe tine

Singuratatea este intalnirea cu noi, cu temerile si dorintele noastre, sau mai bine spus, monstri nostri. Un refugiu nu te foloseste, oamenii te folosesc, si te lasi folosit pentru ca ai nevoie de ei, de aici rezulta ca ceilalti sunt parghii pe care le folosim pentru a ne atinge scopul, oricare ar fi el, chiar si pentru a te cunoaste pe tine in singuratate, ai nevoie de oameni pentru a te raporta la ceva si pentru a aprecia singuratatea.

Nu iti dau un roman despre singuratate, este greu de inteles, dar iti spun doar atat: Multi pot alege singuratatea, dar nimeni, absout nimeni, nu o poate suporta...

Pe mine nu mă deranjează singurătatea...dar totuși, nu suntem singuri. Vreau să spun...că suntem cu noi.(fără logică, știu)
Cel mai mult îmi plac momentele alea când ne certăm cu noi înșine, când se aud două voci: una îți spune să faci un lucru, iar cealaltă nu, sau altele. De exemplu, în timpul testului la geometrie auzeam chestii "Mai ai puțin și îți dai seama cum se face problema, e bine" și "N-o să-ți dai seama niciodată cum se face, o să iei patru, mwahahaha ". Cred că de lucrurile astea se tem oamenii...

1) Ai un username de tot kappkappa.

2) Confuzi izolarea de singuratate. Sunt diferite.

Singuratatea e si un lucru bun dar si unul rau.
Omul nu poate trai singur pe timp indelungat intr-o stare mentala sanatoasa ci doar pe scurte perioade de timp.
Fie ca vrem sa credem ca ne place singuratatea sau nu, nu putem nega faptul ca ne dorim cu totii cel putin o persoana langa noi.Si aici ma refer la asa zisa"jumatate".Fie ca vrem sa credem ca suntem puternici neavand nevoie de nimeni.
Instinctul social e exact la fel de puternic si necesar ca orice alt instinct al nostru.Atunci cand suntem privati de acest instinct de a socializa,progresiv starea noastra mentala si emotionala se deterioreaza pana intr-un punct in care cei mai multi capata o depresie de toata frumusetea,tulburari mentale si suicid.Cel putin din experienta pot spune ca ma simt bine singur dar nu pot nega faptul ca mi-ar umple sufletul de bucurie doi sau trei prieteni care cu adevarat se pot numi prieteni.
Cel putin viata pare mai usoara,mai palpitanta,mai implinita.
Conteaza foarte mult un schimb de pareri,ganduri,sentimente si intamplari cu o persoana.
Dar stim ca aici exista eterna problema.
Anxietatea sociala.
Insa oamenii leaga prietenii adevarate tocmai pentru ca se ascund in aceleasi locuri.
In cele mai fericite cazuri oamenii se gasesc unii pe ceilalti.
Singuratatea e buna din alte puncte de vedere.
Ne ofera timp,timp de a fi noi insine fara a avea frica de a fi respinsi pentru ceea ce suntem,ne ofera timp de meditatie asupra lucrurilor,trecutului si al scopului nostru in viata, ne ofera timp de a aprofunda in cunostinte.
Marii oameni de stiinta, scriitorii, filozofii, pictorii si artistii in general nu au fost inconjurati de oameni ci lasati singuri.
Exista tot atatea parti bune cat si parti negative.
Important e sa ne urmam scopul si visul iar intr-un final vom avea parte de tot ce nu am avut in acesti ani aparenti linistiti dar plini de ganduri dornice de a fi ascultate.

Ca sa ajungi sa te cunosti cum trebuie nu-i de ajuns sa te izolezi de cei cu care te simti tu insuti, care te fac fericiti, si sa iti pui o pancarda mare: "SINGURATATE" pictata cu rosu ca sa vada lumea ca esti in perioada sadodepresiva a vietii.
Nu-i nici cool, nici sanatos.

Foarte interesant modul in care ai pus problema, nu ca m-ar mira, caci banuiam asta deja, insa, din exact acelasi unghi ( punct de vedere) mi-am pus si eu aceasta intrebare.
Si ca o mica observatie la ce a scris Musique mai sus de mine, sincer, chiar nu pot/vreau sa cred ca omul nu poate percepe existenta sa decat prin alti oameni.Asa este, oamenii sint fiinte sociabile, comunicative dar aceasta nu reprezinta o regula universala, deoarece, contrar credintelor unora, noi nu traim prin intermediul altora, singuri ne croim drum prin aceasta viata, nimeni vreodata nu va ajunge sa mearga in pantofii tai asa cum nici tu nu vei ajunge vreodata sa mergi in pantofii celui de langa tine ( altora ).Te nasti si mori singur, viata intreaga ti-o traiesti singur, indiferent ca alegi sa-ti ignori sinele prin intermediul celor din jur, vorba ta, refugiindu-te in singuratatea altora ( daca intelegeti ce vreau sa spun).

Stii de ce e bine uneori sa fii singur? Esti doar tu si gandurile, mai bune sau mai rele.Acolo nu te deranjeaza nimeni.

Oamenii sunt ființe sociale. Există specii solitare, animalele din speciile alea nu simt nevoia să socializeze, decât pentru procreare.

Pe scurt, singurătatea e libertitatea de a fi tu însuţi, momentul în care omul se află în faţa sinelui şi nu e influenţat, deranjat, îngrijorat de factorii exteriori.

Singurătatea sau solitudinea este o stare emoțională de izolare, când o anumită persoană simte lipsa relaționării cu ceilalți sau nu simte iubire. Poate fi rezultatul relațiilor rele cu altcineva, amorului nefericit, alegerii intenționate, bolii fizice sau psihice, depresiei, obișnuințelor personale antipatice sau altor condiții depinzând de situație.

Solitudinea de perioadă scurtă este adesea apreciată ca timpul când se poate munci, gândi sau odihni fără întreruperi. Ea poate fi cerută în vederea rezolvării de chestiuni private. Poti fi singur la orice varsta, depinde de cum ai reusit sa te califici pana atunci pentru viata in doi. Singuratatea poate fi un act de libera alegere, pentru ca preferi acest lucru vietii in doi sau poate fi consecinta unuia sau mai multor esecuri in a te apropia de altcineva. In prima ipostaza, trebuie sa existe motive serioase pentru singuratate. Fie ai prea multe obisnuinte si deprinderi care te temi ca il pot deranja pe celalalt, fie esti constienta ca acestea pot deranja orice alta persoana din proximitate. Atunci preferi contacte mai mult sau mai putin sistematice dar limitate ca timp si, evident, spatiu. Nu iti pui la dispozitia altcuiva spatiul privat, pentru ca esti prea vulnerabila in aceasta zona.

Singuratatea ca efect al esecurilor relationale este mai dureroasa si mai costisitoare psihic. Stii ca esti o persoana dificila, ca ai frustrari pe care nu le poti comunica, ca, indiferent cine ar fi, celalalt actioneaza si te obliga sa te restrangi la propria ta conditie. Nu mai incerci sa relationezi de teama unui nou fiasco. Oferta catre lume e din ce in ce mai saraca pana cand vei fi pierduta de tot din vedere. Si, de regula, incerci sa faci din singuratate o virtute.

Despre varsta putem vorbi oricat, dar nu cred ca varsta este semnificativa. Poti fi la fel de singur, ca efect psihologic, si la 25 de ani si la 65. Nu varsta cred ca este evidenta cea mai importanta, ci starea care insoteste faptul singuratatii fizice. Psihologia persoanei singure este foarte speciala si, uneori, devine greu de inteles pentru ceilalti, oamenii cu o cultura de cuplu. Granitele mentalului omului singur, fie ea femeie, fie el barbat, sunt mult mai rigide decat in situatia celorlalti. Atitudinile sunt mai evidente si mai fixe, egotismul mai proeminent. Schimburile psihologice sunt mai sarace, comunicarea mai putin intensa. Sigur ca toate acestea se accentueaza o data cu varsta, ca sisteme de securitate emotionala. Si de aici, revenind, apare din nou tipologia descrisa inainte. Singuraticul voluntar nu este pierdut definitiv, cum se spune, pentru societate. Singuraticul infrant, din pacate, da. Funda?

Singurătatea sau solitudinea este o stare emoțională de izolare, când o anumită persoană simte lipsa relaționării cu ceilalți sau nu simte iubire. Poate fi rezultatul relațiilor rele cu altcineva, amorului nefericit, alegerii intenționate, bolii fizice sau psihice, depresiei, obișnuințelor personale antipatice sau altor condiții depinzând de situație.

Solitudinea de perioadă scurtă este adesea apreciată ca timpul când se poate munci, gândi sau odihni fără întreruperi. Ea poate fi cerută în vederea rezolvării de chestiuni private. Poti fi singur la orice varsta, depinde de cum ai reusit sa te califici pana atunci pentru viata in doi. Singuratatea poate fi un act de libera alegere, pentru ca preferi acest lucru vietii in doi sau poate fi consecinta unuia sau mai multor esecuri in a te apropia de altcineva. In prima ipostaza, trebuie sa existe motive serioase pentru singuratate. Fie ai prea multe obisnuinte si deprinderi care te temi ca il pot deranja pe celalalt, fie esti constienta ca acestea pot deranja orice alta persoana din proximitate. Atunci preferi contacte mai mult sau mai putin sistematice dar limitate ca timp si, evident, spatiu. Nu iti pui la dispozitia altcuiva spatiul privat, pentru ca esti prea vulnerabila in aceasta zona.

Singuratatea ca efect al esecurilor relationale este mai dureroasa si mai costisitoare psihic. Stii ca esti o persoana dificila, ca ai frustrari pe care nu le poti comunica, ca, indiferent cine ar fi, celalalt actioneaza si te obliga sa te restrangi la propria ta conditie. Nu mai incerci sa relationezi de teama unui nou fiasco. Oferta catre lume e din ce in ce mai saraca pana cand vei fi pierduta de tot din vedere. Si, de regula, incerci sa faci din singuratate o virtute.

Despre varsta putem vorbi oricat, dar nu cred ca varsta este semnificativa. Poti fi la fel de singur, ca efect psihologic, si la 25 de ani si la 65. Nu varsta cred ca este evidenta cea mai importanta, ci starea care insoteste faptul singuratatii fizice. Psihologia persoanei singure este foarte speciala si, uneori, devine greu de inteles pentru ceilalti, oamenii cu o cultura de cuplu. Granitele mentalului omului singur, fie ea femeie, fie el barbat, sunt mult mai rigide decat in situatia celorlalti. Atitudinile sunt mai evidente si mai fixe, egotismul mai proeminent. Schimburile psihologice sunt mai sarace, comunicarea mai putin intensa. Sigur ca toate acestea se accentueaza o data cu varsta, ca sisteme de securitate emotionala. Si de aici, revenind, apare din nou tipologia descrisa inainte. Singuraticul voluntar nu este pierdut definitiv, cum se spune, pentru societate. Singuraticul infrant, din pacate, da.

Forever alone