Ce valoare atribuiti singuratatii? Este ea benefica sau demoralizanta pentru sufletul nostru? Simtiti uneori nevoia sa fiti singuri? cand si de ce?

Singuratatea este de doua feluri: psihica si fizica. Fizica e, clar, cand esti singur fizic intr-un loc, iar psihica atunci cand te simti singur. Asta poate sa fie si cand esti singur in camera si cand esti inconjurat de oameni. Poate avea si un sens pozitiv, daca ti-o doresti si o cauti, si negativ, daca incerci sa nu fii singur si tot asa ti se pare ca esti. Uneori simt nevoia sa fiu singura, da. Ca sa ma ocup de mine: sa meditez, sa ma joc, sa ma cunosc mai bine. Cred ca daca doresti sa fii singur, poti si fara sa te izolezi in camera. Important e cat de in contact cu sine esti.

Uneori prinde bine... un pic de liniste, dar...
ce-i prea mult nu-i sanatos!

Vedeti dumneavoastra,
unii, extrem de putin insa la numar, sun acei ce au intelesa practice, plecarea in sine( nu as numi-o insingurare) si, desigur, intelegand deosebita valoare a plecarii in sine, au dorinta sau/si o practica.
Multi ar crede ca vorbesc despre calugari/preoti/dervisi, sau olti oameni ( la randul lor deosebiti)
Insa deasupra acestora, aproape singulari, ca numar, se ridica( aparential coborand) in groapa ispitei, cea mai profunda incercare, nu-i asa si datorata insingurarii de lume, nu si de Dumnezeu, implicit nu si de sinea lor.
Acesta ( nu gasesc nume pentru dansii, ii voi numi Exceptii) Exceptie a omenirii, in fapt sunt deplini, as indrazni sa spun Pliniti, ca om, si mai au o incercare, cea mai teribila( deplin apasatoare ), aceia de a se convinge ca, sigur nimic ce-i trupesc/omenesc/ispita, nu poate a le tulbura Stiinta, cum ca sunt suflet din Sufletul Dumnezeiesc, si ca au taria a invinge toate acestea, pentru a pasi pe ultima cunoastere/intelegere/invingere a tot ce apartine, in genere intruparilor, si in special a omenescului, supus enormelor ispite.
Deci in concluzie, insa si in exemplu, daca tot ne gasim inaintea apropiatei Invieri a Domnului ( Om-intrupat/Duh-pogorat in intrupare si Inaltat/Revenit in Dumnezeire) atunci nu pot sa nu arat Lumina care pentru a se defini (fiind si supus ispitei prin Om/Intrupare a purces intru Prihanire, in singuratatea Lui si benevol stand singur cu Ispita spaimantatoare, pentu a arata ca ea groaznica si cutremuratoarea Ispita, poate a fi biruita, ca om.
Desigur, ca om care, in fapt, cunoscandu-se pe sine, si nu precum stiintele o fac, ci mult simplu si la toti in indemana, a intelege/sti/si admite, ca este suflet din Suletul Absolut, cu viata din Vierea Intregului Dumnezeiesc
Deci fiind suflet intrii in sinele tau, si intrand in prapastia ispitei, nu poti sa cazi, coplesit de cele trupesti/omenesti ci te Inalti, practicand suferintele ispitei, biruind-ulepe toate.
Cu certitudine nici, cea mai perfida ispita cunoscuta/ numita de om "Fata Morgana" nu te va putea ademeni, vei sti ca ea este ultima ispita/amagitoare, o iluzie a mintii cautatoare de poftele ispititoare. Pacatul ispitei ultime, simpla gandire "mentala" spre pofte/rau faceri, ce duc la lepadarea de Suflet si iubirea egoista/eu, (Trup-Minte) este invinsa, in dovedirea ca : "Eu Suflet Sunt" si ma pot lepada de haina pe care, in asta Stare o am, sa o port, insa nimic nu ma va face ca "Eu", tocmai de "Mine".
sa ma leapad.
Asa am deprin eu petru b./Cluj, de la Aros din Milet, chiar daca inca nu am ajuns sa ma cunosc pe mine insu-mi
incat sa purced a cerca sa birui Ispita, groaznica prapastie a trupului si a mintii, adica a acelora ce-s fara de Puterea, daca nu-si stiu sufletul.
P.S.Am insa o dorinta, nu stiu daca o voi duce la implinire, insa pe Valea Oltului, unde am trecut adeseori cu masina, am gasit o uriasa stanca( pisc) daca va fi, acolo, voi cerca sa stiu daca am taria salocuiesc, cu trupul, cateva luni. ( varba aceia, oarecum, "plecand cu mine in minesa cerc imi birui cele ale trupului si minti")
Sigur ma zbuciuma gandul daca voi dobandi biruinta <
Dee-va Dumnezeu numai bine!

Consider ca singuratatea este una dintre cele mai mari pedepse data de Dumnezeu-sa fi singur, sa mori singur...
Urasc singuratatea, este demoralizanta pentru suflet, pentru psihic.Cand realizez ca am ramas singura sufletul, intreaga fiinta imi plange intr-o disperare surda.
Poate ca intr-un fel e felul vietii de ati cere o plata pentru toate greselile pe care le-ai facut.

Uneori simt nevoia sa fiu singura... si asta nu inseamna ca vreau sa fiu singura mereu... NU... cred ca singuratatea ca stare generala este unul dintre cele mai neplacute senzatii... insa cu totii simtim nevoia o data sa fim singuri... de ex eu imi doresc cateva minute singura pentru ca sa ma pot ocupa numai de mine... in zilele de zi cu zi sunt femeie, sotie, mamica si medic, nu e usor sa faci fata la toate... cand se apropie seara simt ca apare si oboseala... insa asta e un o stare cu care m-am obisnuit si imi face placere tot ceea ce fac... insa seara uneori astept ca lumea sa se culce... fetita mea merge la nani si sotul meu se retrage in dormitor la emisiunile lui... in sfarsit singura... pot sa imi vad de ale mele fara ochii curiosi a fetitei mele si al sotului meu, in sfarsit ma pot odihni, in sfarsit pot sa ma asez la calculator in liniste sa citesc ceva... nu stiu poate ca nu e bine ceea ce fac insa eu simt ca am nevoie zilnic de cateva minute singura ...in rest vorbind despre viata in general nu simt nevoia sa stau singura... imi place nespus de mult sa stau cu familia mea, imi place sa lucrez cu oamenii si o fac zilnic deci nu sunt inconjurata de singuratate si asta ma bucura si ma face sa ma simt bine...