Credeti ca evolutia si creatia pot coexista? Intreb asta pentru ca evolutia este un fapt(din pacate). E adevarat ca mai are multe de explicat, dar este clar ca a avut loc. Dumnezeu a asteptat milioane de ani ca animalele sa evolueze? Sau le-a creat in mod supranatural? Pt ca pentru el o zi e un milion de ani(cum zic credinciosii).

NU.Sunt doua puncte de vedere ce se mentin paralele. Fara a mai intra in amanunte.Ca oameni coexistam impreuna indiferent pe care dintre acestea o acceptam.

@coco

Nu era mai bine sa dai direct linkul?

Depinde ce intelegi prin termeni. Daca prin creatie intelegi faptul ca toate speciile (ori soiurile) au fost create de-a gata, atunci evolutia nu are cum sa coexiste cu acest fel de creatie. Daca prin creatie intelegi ca este vorba de a aduce in fiinta ceva ce inainte nu exista, atunc avem libertate mai mare de miscare.

N-au cum sa coexiste. Ori e alba ori e neagra.Omul nu se trage din maimute ci are un stramos indepartat din acel reng.Noi suntem creatie divina si intr-un fel Dumnezeu stia ca va veni timpul cand ne vom revolta impotriva lui

@madalina: prima intrebare: nu; a doua intrebare: posibil; a treia intrebare: posibil.
@coco: esti in stare sa ai o opinie proprie, sau nu stii decat sa dai copy-paste? Am citi peste jumatate din ce ai postat, dar nu am sa intru in discutii prea lungi. Am sa fac un comentariu relevant la un singur citat din raspunsurile tale. Il citezi undeva pe acel Behe, care ar spune "mulţi oameni, inclusiv mulţi oameni de ştiinţă cunoscuţi şi respectaţi, pur şi simplu nu vor să existe ceva mai presus de natură". Behe a spus ceva foarte adevarat aici pentru ca un om de stiinta nu se mai poate numi asa atunci cand incepe sa dea explicatii supranaturale. Poti sa-l numesti vraci, magician, alchimist etc., dar numai om de stiinta nu poti sa-i zici. De aceea, a spune ca "creationismul" este stiinta, e ca si cum ai spune ca in ocean este apa distilata.
@Cosmotel: sa inteleg ca tu esti unul dintre "creationistii" care vor respect in dezbateri? Hai sa-ti zic si eu un banc: Un profesor de biologie le explica elevilor cum a evoluat omul din maimute. La un moment dat, un elev il intrerupe si-i spune: "dom' profesor, preotul zice ca el nu a evoluat, ci a fost creat de o fiinta supranaturala si apoi a cazut din rai din cauza unui sarpe vorbitor". Profesorul zice plictisit: "stimate elev, preotul dumitale a spus un mare adevar: intr-adevar sunt in jurul nostru multi indivizi asemenea preotului dumitale care INCA nu au evoluat. Trebuie sa-i intelegem si pe ei".
@hombre: "coexistam impreuna" e pleonasm

@Cosmotel: nu, bancul tau n-a fost amuzant, ci batjocoritor. Si eu am creat un banc la fel de batjocoritor, ca sa intelegi care e diferenta intre amuzant si batjocoritor.
Poate nici nu stii exact ce inseamna evolutionismul. Oricum, eu merg pe mana stiintei pentru ca ea a produs si produce o multime de rezultate pozitive. Religia? Religia, asemenea politicienilor, doar promite, dar nu-ti da nimic. Iti promite ca ai sa primesti lapte si miere, dar... dupa ce mori!

Ce parti negative?

Raspundeti domnilor cu propriile cuvinte nu mai copiati intregi pledoarii de pe internet.

Deşi este prezentată de obicei în termeni ştiinţifici, teoria evoluţiei este în realitate o doctrină religioasă. Ea predă o filozofie de viaţă şi o atitudine faţă de Dumnezeu. Preceptele ei fac în mod subtil apel la egoismul omului şi la tendinţa lui spre independenţă. Mulţi care cred în evoluţie declară că au credinţă şi în Dumnezeu. Însă nu-l consideră pe Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor şi nu cred că el va interveni în treburile omului şi că îi va judeca pe oameni. Aceasta este o doctrină care le gâdilă urechile.
Susţinătorii evoluţiei sunt adesea motivaţi nu de fapte, ci de propriile lor ‘dorinţe’, probabil dorinţa de a fi bine văzuţi într-o comunitate ştiinţifică în care evoluţia este o doctrină general acceptată. Profesorul de biochimie Michael Behe, care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii complexelor funcţii interne ale celulelor vii, a arătat că cei ce susţin evoluţia structurii celulare nu au niciun fundament pentru ceea ce predau. În legătură cu pretinsa evoluţie la nivel molecular, Behe a scris: „Evoluţia moleculară nu are o bază ştiinţifică. . . Nicio publicaţie din literatura ştiinţifică — reviste prestigioase, cărţi sau reviste de specialitate — nu descrie cum a avut loc sau cum ar fi putut avea loc evoluţia moleculară a unui sistem biochimic complex real. . . Afirmaţia conform căreia evoluţia moleculară darwinistă ar fi avut loc nu este decât o mare lăudăroşenie".
Probabil vă întrebaţi: Dacă evoluţioniştilor le lipsesc dovezile, de ce îşi promovează ideile cu atâta vehemenţă? Behe explică: „Mulţi oameni, inclusiv mulţi oameni de ştiinţă cunoscuţi şi respectaţi, pur şi simplu nu vor să existe ceva mai presus de natură".
Mulţi clerici îmbrăţişează doctrina evoluţiei din dorinţa de a părea mai înţelepţi. Ei se aseamănă cu cei descrişi de apostolul Pavel în scrisoarea sa către creştinii din Roma: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este dezvăluit în mijlocul lor. . . Căci calităţile sale nevăzute, da, puterea sa eternă şi dumnezeirea sa, se văd clar de la crearea lumii, deoarece sunt percepute prin lucrurile făcute, aşa că ei sunt fără scuză. Fiindcă, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci gândirea lor a devenit deşartă, iar inima lor fără pricepere s-a întunecat. Deşi spun că sunt înţelepţi, au înnebunit" (Romani 1:19–22).

„Un act intelectual intenţionat"
Astronomul britanic Sir Fred Hoyle a petrecut zeci de ani studiind universul şi viaţa din el, adoptând chiar ideea că viaţa de pe pământ provine din spaţiul cosmic. Într-o conferinţă ţinută la Institutul de Tehnologie din California, el a vorbit despre succesiunea aminoacizilor în proteine.
„Marea problemă a biologiei, a spus Hoyle, nu constă atât de mult în faptul incontestabil că o proteină este alcătuită dintr-un lanţ de aminoacizi legaţi între ei într-un anumit fel, cât în faptul că succesiunea aminoacizilor îi conferă lanţului respectiv proprietăţi remarcabile. . . Dacă aminoacizii ar fi legaţi la întâmplare, un număr mare de dispuneri ale acestora nu ar servi scopului celulei vii. Dacă luaţi în considerare faptul că o enzimă tipică are un lanţ care cuprinde probabil 200 de legături cu aminoacizi, şi că există 20 de posibilităţi de realizare a fiecărei legături, este lesne de înţeles că numărul posibil de dispuneri inutile este enorm, chiar mai mare decât numărul atomilor existenţi în toate galaxiile care pot fi văzute cu ajutorul celor mai mari telescoape. Acest lucru este valabil în cazul unei singure enzime, însă există mai bine de 2 000 de enzime, care, în esenţă, servesc celor mai diferite scopuri. Aşadar, cum au ajuns aminoacizii să se lege unii de alţii în anumite moduri pentru a alcătui atât de multe feluri de enzime?"
Sir Fred Hoyle a adăugat: „În loc să acceptăm fantastic de mica probabilitate ca viaţa să fi apărut datorită forţelor oarbe ale naturii, s-a părut preferabil să presupunem că la originea vieţii a stat un act intelectual intenţionat".

Aminoacizi dextrogiri şi aminoacizi levogiri
Dintre cei aproximativ 100 de aminoacizi cunoscuţi, numai 20 sunt constituenţi ai proteinelor şi toţi sunt levogiri. Când oamenii de ştiinţă produc aminoacizi în laborator, imitând ceea ce consideră că s-ar fi putut întâmpla într-o supă prebiotică, ei găsesc un număr egal de molecule dextrogire şi levogire. „Acest tip de distribuţie în proporţii egale nu este caracteristic vieţii, care depinde numai de aminoacizii levogiri", menţionează The New York Times. Motivul pentru care organismele vii sunt alcătuite numai din aminoacizi levogiri este „o adevărată enigmă". Chiar şi aminoacizii descoperiţi în meteoriţi „s-au dovedit a fi predominant levogiri". Dr. Jeffrey L. Bada, care studiază unele probleme legate de originea vieţii, a spus că „s-ar putea ca unele influenţe exercitate din afara planetei să fi jucat un rol major în determinarea orientării aminoacizilor biologici".

Cât de mare este probabilitatea ca viaţa să fi apărut din întâmplare?
„Întâmplarea, numai întâmplarea a făcut totul, de la supa primară până la om", a spus Christian de Duve, laureat al Premiului Nobel, referindu-se la originea vieţii. Însă este întâmplarea o explicaţie raţională pentru cauza apariţiei vieţii?
Ce este întâmplarea? Unele persoane şi-o explică luând în considerare probabilitatea matematică, cum ar fi întâmplarea pe care o implică faptul de a da cu banul. Totuşi, nu acesta este sensul cu care mulţi oameni de ştiinţă folosesc termenul „întâmplare" privitor la originea vieţii. Termenul vag „întâmplare" este folosit ca înlocuitor al unui termen mult mai exact, cum ar fi „cauză", în special când cauza este necunoscută.
„A personifica «întâmplarea» ca şi cum am vorbi despre un factor cauzator, remarcă biofizicianul Donald M. MacKay, înseamnă a face o trecere ilogică de la un concept ştiinţific la unul mitologic cvasireligios." În mod similar, Robert C. Sproul subliniază: „Pentru că de atât timp am numit cauza necunoscută «întâmplare», oamenii au început să uite că s-a făcut o substituire. . . Ipoteza potrivit căreia «întâmplarea egal o cauză necunoscută» a ajuns să însemne pentru mulţi «întâmplarea egal cauza»".
De exemplu, Jacques L. Monod, laureat al Premiului Nobel, a folosit acest tip de raţionament, şi anume: „întâmplarea egal cauza". „Pura întâmplare, absolut liberă, însă oarbă, [stă] chiar la baza uluitorului edificiu al evoluţiei", a scris el. „Omul află în cele din urmă că este singur în imensitatea rece a universului în care a apărut pur şi simplu din întâmplare." Remarcaţi ce a spus el: „DIN întâmplare". Monod face exact ce fac mulţi alţii: ridică întâmplarea la rangul de principiu creator al vieţii. Întâmplarea este prezentată drept modalitatea prin care a apărut viaţa pe pământ.
De fapt, dicţionarele definesc termenul „întâmplare" ca „presupusul determinant impersonal şi nepremeditat al evenimentelor inexplicabile". Astfel, dacă cineva afirmă că viaţa a apărut din întâmplare, acesta spune, cu alte cuvinte, că viaţa a apărut datorită unui agent cauzator necunoscut. Nu s-ar putea ca unii să scrie „Întâmplare" cu literă majusculă, gândindu-se, de fapt, la Creator?

Pana acum ambele curente au existat.Dece sa nu mai poata de acum inainte?

Este logică teoria evoluţiei?
ÎN PREZENT, cei ce promovează teoria evoluţiei spun că aceasta este un fapt real. Totuşi, cât de logice sunt afirmaţiile pe care le fac ei de multe ori? Să analizăm următoarele aspecte.
Mătasea de păianjen este unul dintre cele mai tari materiale cunoscute. Potrivit cu revista New Scientist, „fiecare fibră se poate întinde cu 40 la sută din lungimea ei şi poate rezista la o forţă de o sută de ori mai mare decât cea la care rezistă oţelul fără să se rupă". Cum este produsă această mătase extraordinară? Un lichid vâscos, o proteină, trece prin tuburile minuscule din corpul păianjenului şi este transformat într-un filament solid prin rearanjarea moleculelor proteinei sale, se explică în Encyclopædia Britannica.
În New Scientist se prezintă următoarea concluzie: „Păianjenul a elaborat anumite tehnici care depăşesc cu mult tehnicile celui mai priceput chimist". Este oare de conceput ca păianjenul să fi elaborat o tehnică de fabricare atât de complexă, încât omul să nu o poată încă înţelege?
Într-un articol publicat în The Wall Street Journal şi redactat de Phillip Johnson, profesor de drept la Universitatea din California, se face observaţia că dovezile evoluţiei lipsesc, dar că partizanii acesteia continuă să-i ridiculizeze pe cei ce o pun la îndoială. În articol se spune: „Teoria evoluţiei are mari probleme în privinţa dovezilor; însă susţinătorii ei nu sunt de acord cu organizarea unei dezbateri cinstite, dezbatere care le-ar putea submina imaginea în lume".
Alt exemplu care dovedeşte lipsa de logică în gândirea evoluţionistă are legătură cu plantele. Oamenii de ştiinţă care fac cercetări în Maroc au scos la iveală 150 de fosile ale plantei archaeopteris, „cea mai apropiată rudă descoperită până acum a primelor plante cu seminţe, strămoşul majorităţii arborilor existenţi în prezent", se afirmă în ziarul londonez The Daily Telegraph. Redactorul rubricii ştiinţifice a ziarului declară că această plantă „a contribuit la modelarea lumii moderne pentru că a inventat frunzele şi ramurile". „A inventa" înseamnă „a gândi sau a imagina ceva nou". Este oare logic să-i atribuim unei plante capacitatea de a gândi sau de a inventa?

„În fiecare cap există o energie extraordinară, un organ compact, eficient, a cărui capacitate pare infinită, pe măsură ce descoperim mai multe lucruri despre el." — TONY BUZAN ŞI TERENCE DIXON, AUTORI DE ARTICOLE ŞTIINŢIFICE.
CÂT de multe informaţii poate înmagazina creierul nostru? Această întrebare îi fascinează şi îi nedumereşte de mult timp pe cercetători. În cartea The Brain Book, Peter Russell scrie: „Cu cât descoperim mai multe despre creierul uman, cu atât realizăm că potenţialul şi capacităţile acestui organ depăşesc cu mult ceea ce s-a crezut până acum".
De pildă, capacitatea creierului uman de a memora este enormă. „Memoria nu se aseamănă cu un recipient care treptat se umple", afirmă Russell, „ci, mai degrabă, cu un copac pe care cresc încontinuu cârlige de care se agaţă informaţiile stocate. Tot ceea ce reţinem constituie încă o serie de cârlige în care se pot prinde mai multe informaţii noi. Deci capacitatea de memorare creşte în permanenţă. Cu cât cunoaştem mai multe, cu atât putem cunoaşte mai multe". Aceasta ne aminteşte de întrebarea pusă mai înainte: De ce este înzestrat creierul uman cu capacităţi atât de mari, totuşi neexploatate?
Teoria evoluţiei nu ne oferă un răspuns logic. Bazându-se cu precădere pe ideea de supravieţuire celui mai puternic, evoluţia îi nedumereşte pe oamenii care gândesc. Ei se întreabă ce anume a dus la dezvoltarea creierului uman la asemenea capacităţi. Dacă ar fi să ilustrăm, e ca şi cum ai construi un camion imens în care n-ai să transporţi niciodată decât o lopată de nisip.

Este evoluţia un fapt?
„EVOLUŢIA este un fapt, la fel cum căldura soarelui este un fapt", afirmă profesorul Richard Dawkins, un renumit savant evoluţionist. Experimentele şi observaţiile directe dovedesc într-adevăr că temperatura soarelui este extrem de ridicată. Dar, demonstrează experimentele şi metoda observaţiei directe fără drept de apel că evoluţia este un fapt?
Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie clarificat un lucru. Mulţi oameni de ştiinţă au observat că, odată cu trecerea timpului, descendenţii organismelor vii ar putea suferi mici modificări. Charles Darwin a numit acest proces „descendenţă prin modificări succesive". Astfel de modificări au fost observate direct, înregistrate experimental şi folosite cu ingeniozitate de mulţi crescători de animale şi cultivatori de plante. Ele pot fi considerate fapte. Unii oameni de ştiinţă însă numesc aceste modificări mici „microevoluţie". Denumirea însăşi arată ce susţin mulţi oameni de ştiinţă, şi anume că aceste mici modificări oferă dovada existenţei unui alt fenomen, cu totul diferit, inobservabil, pe care savanţii îl numesc „macroevoluţie".
Cercetările lui Darwin au depăşit sfera modificărilor evidente. El a scris în binecunoscuta-i carte Originea speciilor: „Părerea mea este că nicio fiinţă nu a fost creată individual; toate fiinţele sunt descendenţi direcţi ai câtorva organisme vii". El spunea că, de-a lungul erelor, aceste ‘câteva organisme vii’ primordiale, sau aşa-numitele forme de viaţă simple, au evoluat lent — prin „modificări extrem de mici" —, ceea ce a dus la apariţia milioanelor de forme de viaţă existente astăzi pe pământ. Evoluţioniştii susţin că schimbările mici s-au acumulat de-a lungul timpului şi au produs modificările majore necesare transformării peştelui în amfibian şi a maimuţei în om. Cu privire la aceste schimbări majore ipotetice oamenii de ştiinţă folosesc termenul macroevoluţie. Mulţi consideră logică cea de-a doua afirmaţie a lui Darwin. Ei se întreabă: „Dacă la nivelul speciei se pot produce schimbări mici, de ce n-ar determina evoluţia şi producerea unor schimbări majore de-a lungul unui interval mare de timp?"
Teoria macroevoluţiei se bazează pe trei afirmaţii fundamentale:
1. Mutaţiile furnizează materia primă necesară apariţiei speciilor noi.
2. Selecţia naturală duce la formarea de specii noi.
3. Fosilele atestă schimbări macroevolutive la plante şi animale.
Sunt dovezile care susţin macroevoluţia atât de solide, încât ea să fie considerată un fapt?
Pot mutaţiile să ducă la apariţia de specii noi?
Multe caracteristici ale plantelor şi animalelor sunt determinate de informaţiile ce se găsesc în codul lor genetic, proiectul conţinut de nucleul fiecărei celule. Cercetătorii au descoperit că mutaţiile — sau modificările întâmplătoare — din codul genetic pot produce schimbări în organismul descendenţilor atât ai plantelor, cât şi ai animalelor. În 1946, Hermann Muller, laureat al Premiului Nobel şi cel ce a pus bazele studiului mutaţiilor genelor, a afirmat: „Acumularea de schimbări rare şi în cea mai mare parte minore constituie nu numai mijlocul principal de progres indus de om în lumea animalelor şi a plantelor, ci mai ales modul în care s-a produs evoluţia dirijată de selecţia naturală".
Într-adevăr, teoria macroevoluţiei este clădită pe ipoteza că mutaţiile pot duce la apariţia nu numai de specii noi, ci chiar de familii întregi de plante şi animale, cu totul noi. Se poate demonstra această afirmaţie îndrăzneaţă? Să vedem ce ne dezvăluie cei circa 100 de ani de studiu în domeniul geneticii.
Pe la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, oamenii de ştiinţă au acceptat cu entuziasm ideea potrivit căreia, dacă selecţia naturală ar putea genera specii noi de plante prin mutaţii întâmplătoare, atunci selecţia artificială, cea indusă de om, ar trebui să dea rezultate mult mai bune. „Entuziasmul se răspândea în rândurile biologilor în general şi în rândul geneticienilor, al crescătorilor de animale şi al cultivatorilor de plante în special", a spus Wolf-Ekkehard Lönnig, om de ştiinţă de la Institutul Max Planck de Genetică Vegetală (Germania), într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă! Dar de ce acest entuziasm? Lönnig, care a studiat timp de 28 de ani mutaţia genelor la plante, a afirmat: „Cercetătorii credeau că venise momentul revoluţionării metodei tradiţionale de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor. Ei se gândeau că prin inducerea şi selectarea mutaţiilor avantajoase puteau obţine plante şi animale noi, superioare celorlalte".
Oameni de ştiinţă din Statele Unite, Asia şi Europa au iniţiat programe de cercetare care au beneficiat de sprijin financiar substanţial. Ei au folosit metode care promiteau grăbirea procesului evolutiv. La ce rezultate s-a ajuns acum, după mai bine de 40 de ani de cercetări intense? „În pofida cheltuielilor uriaşe, încercarea de a cultiva prin iradiere varietăţi din ce în ce mai productive s-a dovedit, în mare parte, un eşec", spune cercetătorul Peter von Sengbusch (Germania). Lönnig a afirmat: „Prin anii ’80, speranţa şi entuziasmul savanţilor se spulberaseră; eşecul era de proporţii globale. Studiul mutaţiilor artificiale la plante şi animale a fost abandonat în ţările occidentale. Majoritatea mutanţilor prezentau «valori nedorite»: mureau sau erau inferiori varietăţilor sălbatice".
Chiar şi aşa, informaţiile strânse în timpul celor circa 100 de ani de cercetări asupra mutaţiilor în general şi al celor 70 de ani de studiu asupra mutaţiilor artificiale în special le-au permis oamenilor de ştiinţă să tragă unele concluzii privind capacitatea acestor mutaţii de a determina apariţia de specii noi. După examinarea dovezilor, Lönnig a concluzionat: „O specie [de plante sau de animale] nu se poate transforma prin mutaţii într-o specie cu totul nouă. Această concluzie concordă cu toate experimentele, cu toate rezultatele cercetărilor în domeniul mutaţiilor efectuate în secolul al XX-lea, precum şi cu legile probabilităţii. Astfel, legea variaţiei recurente spune că speciile bine delimitate genetic au graniţe evidente ce nu pot fi nici anulate, nici depăşite prin mutaţii întâmplătoare".
Să vedem care sunt implicaţiile acestor fapte. Dacă savanţi de prestigiu nu pot să producă specii noi prin inducerea şi selectarea artificială a mutaţiilor avantajoase, este oare posibil ca un proces lipsit de inteligenţă să aibă mai mulţi sorţi de izbândă? Dacă studiile arată că mutaţiile nu pot transforma o specie într-o altă specie, cu totul nouă, atunci cum să se fi produs macroevoluţia?
Duce selecţia naturală la apariţia de noi specii?
Darwin credea că ceea ce el numea selecţie naturală avantajează formele de viaţă cel mai bine adaptate la mediu şi că formele de viaţă cel mai puţin adaptate aveau în cele din urmă să dispară. Evoluţioniştii moderni afirmă că, pe măsură ce speciile s-au răspândit şi s-au izolat, selecţia naturală a favorizat acele specii ale căror mutaţii genice le-au făcut să se adapteze perfect la mediu. Evoluţioniştii pretind că aceste grupuri izolate au evoluat, transformându-se în cele din urmă în specii cu totul noi.
Aşa cum s-a arătat, dovezile obţinute în urma studiilor indică clar că mutaţiile nu pot duce la apariţia de specii cu totul noi de plante şi de animale. Dar ce dovezi aduc evoluţioniştii în sprijinul afirmaţiei că selecţia naturală favorizează mutaţiile avantajoase, determinând apariţia unor specii noi? Într-o broşură publicată în 1999 de National Academy of Sciences (NAS) din Statele Unite se spune: „Un exemplu foarte convingător de speciaţie [formarea de specii noi] se referă la 13 specii de cinteze studiate de Darwin pe Insulele Galapagos, cunoscute astăzi sub numele de «cintezele lui Darwin»".
În anii ’70, un grup de cercetători coordonat de Peter şi Rosemary Grant au început să studieze aceste cinteze şi au descoperit că, după un an de secetă, cele mai multe cinteze care au supravieţuit aveau ciocul mai mare decât celelalte. Întrucât mărimea şi forma ciocului este una dintre principalele criterii după care sunt diferenţiate cele 13 specii, s-a considerat că aceste descoperiri sunt relevante. Broşura mai spune: „Peter şi Rosemary Grant au estimat că dacă seceta ar lovi insulele o dată la zece ani, după numai 200 de ani ar apărea o nouă specie de cinteze".
Broşura NAS evită totuşi să menţioneze unele fapte semnificative, dar stânjenitoare. În anii ce-au urmat secetei, au fost din nou mai multe cinteze cu ciocul mai mic. Astfel, Peter Grant şi Lisle Gibbs, acesta din urmă fiind proaspăt licenţiat în domeniu, au scris în 1987 în revista de ştiinţă Nature că au observat „o schimbare de direcţie în cursul selecţiei". În 1991, Grant scria că „populaţia asupra căreia acţionează selecţia naturală oscilează, făcând paşi când înainte, când înapoi", ori de câte ori se schimbă condiţiile climaterice. Cercetătorii au mai observat că cinteze din „specii" diferite se împerechează, puii acestora fiind mai bine adaptaţi la mediu decât părinţii lor. Peter şi Rosemary Grant au tras concluzia că, dacă încrucişarea continua astfel, în 200 de ani se putea ajunge la fuzionarea a două „specii".
În 1966, biologul evoluţionist George Christopher Williams scria: „E trist că teoria selecţiei naturale a fost dezvoltată iniţial ca explicaţie pentru schimbările evolutive. Ea este însă mult mai potrivită ca explicaţie pentru adaptarea continuă la mediu". Evoluţionistul teoretician Jeffrey Schwartz scria în 1999 că, dacă concluziile lui Williams sunt corecte, atunci selecţia naturală ajută probabil speciile să se adapteze la condiţiile mereu în schimbare ale vieţii, dar ea „nu dă naştere la ceva nou".
Într-adevăr, cintezele lui Darwin nu se transformă în „ceva nou". Tot cinteze rămân. Iar faptul că cinteze din specii diferite se împerechează ne poate face să ne îndoim de criteriile în baza cărora definesc unii evoluţionişti „specia". În plus, acest fapt dezvăluie că până şi unele academii de ştiinţă prestigioase pot fi subiective când îşi prezintă dovezile.
Demonstrează fosilele schimbări macroevolutive?
Broşura menţionată anterior şi publicată de NAS îi lasă cititorului impresia că fosilele descoperite de oamenii de ştiinţă oferă suficiente dovezi în sprijinul macroevoluţiei. Ea afirmă: „S-au descoperit atât de multe verigi de legătură între peşti şi amfibieni, între amfibieni şi reptile, între reptile şi mamifere, precum şi de-a lungul liniilor de descendenţă a primatelor, încât adesea este dificil de stabilit când se produce tranziţia de la o specie la alta".
Această afirmaţie ce vădeşte convingere este destul de surprinzătoare. De ce? În 2004, National Geographic descria rămăşiţele fosile drept ‘un film al evoluţiei de 1 000 de cadre, din care 999 au fost tăiate la montaj’. Oare ceea ce-a rămas, unu din 1 000 de „cadre", chiar susţine procesul macroevoluţiei? Ce arată, de fapt, fosilele? Niles Eldredge, un evoluţionist înflăcărat, recunoaşte, în urma studiului dovezilor fosile, că într-un interval lung de timp „nu s-au acumulat decât modificări evolutive extrem de mici la majoritatea speciilor".
Până acum, oamenii de ştiinţă de pe glob au descoperit şi au catalogat circa 200 de milioane de fosile mari şi miliarde de microfosile. Mulţi cercetători sunt de acord că acest tezaur de dovezi demonstrează că toate grupele mari de animale au apărut dintr-o dată, că acestea au rămas aproape neschimbate şi că multe specii au dispărut brusc, aşa cum au şi apărut. După ce a analizat dovezile fosile, biologul Jonathan Wells a scris: „La nivel de regn, de filum şi de clasă, nu s-a demonstrat ştiinţific teoria potrivit căreia organismele ce au suferit modificări cauzate de factorii de mediu provin dintr-un strămoş comun. În urma studiului dovezilor fosile şi al sistemelor moleculare complexe, s-a ajuns la concluzia că această teorie e lipsită de fundament".
Evoluţia: fapt sau mit?
De ce mulţi evoluţionişti de marcă susţin cu tărie că macroevoluţia este un fapt? După ce a criticat unele argumente ale lui Richard Dawkins, renumitul evoluţionist Richard Lewontin a scris că mulţi oameni de ştiinţă sunt dispuşi să accepte idei ştiinţifice care sfidează bunul-simţ „deoarece noi [oamenii de ştiinţă] ne-am luat deja un angajament faţă de materialism". Mulţi savanţi refuză chiar şi numai să ia în calcul posibilitatea existenţei unui Proiectant inteligent deoarece, aşa cum scrie Lewontin, „nu-i putem permite Divinităţii să ne stea nici măcar în prag".
În acest sens, sociologul Rodney Stark a declarat pentru revista Scientific American: „De 200 de ani se promovează ideea că dacă vrei să fii un adept al ştiinţei nu trebuie să-i permiţi minţii să fie încătuşată de religie". El mai afirmă că, în ramura cercetării, „cei religioşi nu vorbesc despre Creator", pe când „cei nereligioşi au prejudecăţi faţă de aceştia". Potrivit cuvintelor lui Stark, „pe treptele superioare [ale comunităţii ştiinţifice], cei ce se declară nereligioşi sunt privilegiaţi".
Dacă veţi considera adevărată teoria macroevoluţiei, înseamnă că veţi crede şi că oamenii de ştiinţă agnostici sau atei nu interpretează descoperirile ştiinţifice prin prisma convingerilor personale. Veţi crede că mutaţiile şi selecţia naturală au determinat apariţia tuturor formelor de viaţă complexe, deşi un veac de cercetări, de studiu asupra a miliarde de mutaţii dovedesc că mutaţiile nu au dus la transformarea nici măcar a unei singure specii într-o specie cu totul nouă. Veţi crede şi că toate vietăţile au evoluat de-a lungul timpului dintr-un strămoş comun, deşi dovezile fosile demonstrează cu tărie că speciile majore de plante şi de animale au apărut dintr-o dată şi că nu au evoluat în alte specii de-a lungul veacurilor. Să fie o astfel de convingere bazată pe fapt sau pe mit?

Clasic, dar nedemn de încredere
Experimentul efectuat de Stanley Miller în 1953 este adesea prezentat ca dovadă a faptului că în trecut ar fi putut avea loc generaţia spontanee. Temeiul explicaţiei sale însă îl constituie presupunerea că atmosfera primitivă a pământului era „reducătoare". Aceasta înseamnă că atmosfera era alcătuită dintr-o cantitate foarte mică de oxigen în stare liberă (necombinat cu alte elemente chimice). De ce trebuia să existe un astfel de mediu?
Cartea The Mystery of Life’s Origin: Reassessing Current Theories arată că, dacă în atmosferă ar fi fost prezent prea mult oxigen în stare liberă, „nu s-ar fi putut forma nici unul dintre aminoacizi, iar dacă s-ar fi întâmplat totuşi să se formeze, s-ar fi descompus repede". Cât de temeinică a fost afirmaţia lui Miller referitoare la aşa-numita atmosferă primitivă?
Într-o publicaţie renumită, apărută la doi ani de la experimentul său, Miller a scris următoarele: „Aceste idei sunt, desigur, speculaţii, deoarece nu ştim dacă Pământul a avut o atmosferă reducătoare când s-a format. . . Până în prezent nu s-a descoperit nici o dovadă sigură în acest sens". — Journal of the American Chemical Society, 12 mai 1955.
S-a descoperit ulterior vreo dovadă? După aproape 25 de ani, autorul de lucrări ştiinţifice Robert C. Cowen a declarat: „Oamenii de ştiinţă trebuie să-şi revizuiască unele presupuneri. . . Au apărut prea puţine dovezi care să sprijine noţiunea de atmosferă reducătoare, bogată în molecule de hidrogen, în schimb unele dovezi mărturisesc contrariul". — Technology Review, aprilie 1981.
S-a mai descoperit vreo dovadă de atunci? În 1991, John Horgan a scris în Scientific American: „În decursul ultimilor aproximativ zece ani, îndoielile cu privire la presupunerile lansate de Urey şi Miller în legătură cu atmosfera au crescut. Experimentele de laborator şi reconstituirile atmosferei, obţinute cu ajutorul computerului,. . . sugerează că radiaţiile ultraviolete provenite de la soare — care, în prezent, sunt blocate de ozonul din atmosferă — ar fi distrus moleculele de hidrogen. . . Această atmosferă [alcătuită din dioxid de carbon şi azot] nu ar fi favorizat sinteza aminoacizilor şi a altor precursori ai vieţii".
Atunci, de ce mulţi continuă să susţină că atmosfera primitivă a pământului era reducătoare, conţinând foarte puţin oxigen? În lucrarea Molecular Evolution and the Origin of Life, Sidney W. Fox şi Klaus Dose răspund: Atmosfera trebuie să fi fost săracă în oxigen în primul rând pentru că „experimentele de laborator dovedesc că evoluţia chimică. . . ar fi fost într-o mare măsură inhibată de oxigen" şi pentru că compuşii de tipul aminoacizilor, „aflaţi în prezenţa oxigenului, ar fi fost instabili pe parcursul erelor geologice".
Nu este acesta un cerc vicios? Se afirmă că atmosfera primitivă era reducătoare, deoarece, în alte condiţii, generaţia spontanee nu ar fi putut să apară. În realitate însă, nu există nici o garanţie că atmosfera a fost reducătoare.
Mai există un detaliu elocvent: Dacă amestecul de gaze din experimentul lui Miller reprezintă atmosfera, dacă scânteile electrice imită fulgerele, iar apa în clocot joacă rolul mării, atunci ce sau pe cine reprezintă omul de ştiinţă care se ocupă de efectuarea experimentului?

PLANETA noastră freamătă de viaţă. Din înzăpezita Arctică până în pădurea tropicală amazoniană, din deşertul Sahara până în regiunea mlăştinoasă Everglades, din adâncul întunecat al oceanului până pe crestele strălucitoare ale munţilor există viaţă din abundenţă. Şi este plină de posibilităţi care ne uimesc.
Există viaţă sub diferite forme, în cantităţi şi dimensiuni diferite care sfidează imaginaţia. Pe pământ zumzăie şi mişună un milion de specii de insecte. În apele din preajma noastră înoată peste 20 000 de specii de peşti, unii dintre ei având mărimea unui bob de orez, iar alţii având lungimea unui camion. Cel puţin 350 000 de specii de plante, unele dintre ele fiind ciudate, însă cele mai multe minunate, împodobesc pământul. Iar în aer zboară peste 9 000 de specii de păsări. Aceste creaturi, împreună cu omul, alcătuiesc tabloul şi, totodată, simfonia pe care o numim viaţă.
Însă mai uimitoare decât încântătoarea diversitate care ne înconjoară este armonia perfectă care există între aceste creaturi. Biochimiştii, care studiază îndeaproape vieţuitoarele pământului, afirmă că toate creaturile — fie că este vorba de amibe, fie că este vorba de oameni — există în virtutea unei impresionante interacţiuni, şi anume: colaborarea dintre acizii nucleici (ADN şi ARN) şi moleculele proteice. Procesele complexe în care sunt implicate aceste componente au loc în toate celulele corpului omenesc, precum şi în celulele păsării colibri, în celulele leilor şi ale balenelor. Această interacţiune constantă dă naştere splendidului mozaic al vieţii. Cum a venit în existenţă această organizare armonioasă a vieţii? De fapt, care este originea vieţii?
Probabil că acceptaţi faptul că odinioară pământul nu găzduia nici o formă de viaţă. Opiniile ştiinţifice concordă cu acest lucru, şi la fel stau lucrurile şi în cazul multor cărţi care conţin învăţăturile a diferite religii. Totuşi, vă daţi seama că aceste două surse de informaţii, ştiinţa şi religia, se deosebesc în ce priveşte explicarea modului în care a apărut viaţa pe pământ.
Milioane de oameni aparţinând tuturor nivelelor de instruire cred că viaţa de pe pământ a fost produsul unui Creator inteligent, Proiectantul original. Spre deosebire de aceştia, mulţi oameni de ştiinţă afirmă că viaţa a apărut pur şi simplu întâmplător din materia nevie care a trecut treptat prin diferite procese chimice. Aşadar, viaţa a fost creată sau a apărut întâmplător?
Nu ar trebui să considerăm că această problemă nu are nici o legătură cu noi sau cu găsirea unei vieţi mai pline de sens. Aşa cum s-a menţionat deja, una dintre cele mai importante întrebări la care omul s-a străduit să răspundă este: De unde venim noi, oamenii?
Majoritatea prelegerilor pe teme ştiinţifice se concentrează asupra adaptării şi a supravieţuirii formelor de viaţă, în loc să se axeze pe problema mult mai importantă a originii vieţii. Probabil aţi observat că tentativele de a explica de unde provine viaţa iau de obicei forma unor generalităţi, cum ar fi: „De-a lungul a milioane de ani, coliziunea moleculelor a dus într-un fel sau altul la apariţia vieţii". Totuşi, este într-adevăr satisfăcătoare această explicaţie? Aceasta ar însemna că, în prezenţa energiei furnizate de soare, de fulgere sau de vulcani, unele forme de materie nevie s-au transformat, s-au organizat şi au devenit în cele din urmă primele organisme vii, şi toate acestea fără un ajutor dirijat. Cât de uriaş trebuie să fi fost acest salt! De la materia nevie la materia vie! Aşa să se fi petrecut lucrurile?
Se pare că, în evul mediu, acceptarea acestui concept nu a întâmpinat prea multe probleme, deoarece credinţa în generaţia spontanee — teoria potrivit căreia viaţa ar fi apărut în mod spontan din materia nevie — era larg răspândită. În cele din urmă, în secolul al XVII-lea, fizicianul italian Francesco Redi a demonstrat că într-o bucată de carne alterată apăreau viermi numai după ce muştele îşi depuneau ouăle pe aceasta. În bucata de carne la care muştele nu au avut acces nu a apărut nici un vierme. Dacă vietăţi de mărimea unei muşte nu au apărut pur şi simplu în mod spontan, ce se poate spune despre microbi, care sunt cu mult mai mici şi care continuă să apară în alimente, indiferent dacă acestea sunt sau nu acoperite? Deşi experimentele efectuate ulterior au arătat că nici microbii nu apar în mod spontan, problema a rămas controversată. Apoi şi-a început activitatea Louis Pasteur.
Sunt multe persoanele care îşi amintesc de activitatea desfăşurată de Pasteur în ce priveşte rezolvarea problemelor legate de fermentaţie şi de bolile infecţioase. El a efectuat şi experimente pentru a stabili dacă formele de viaţă minuscule ar fi putut să apară de la sine. Aşa cum poate că aţi citit, Pasteur a demonstrat că în apa sterilizată, ferită de contaminare, nu apar nici măcar bacterii microscopice. În 1864, el a declarat în mod public: „Doctrina generaţiei spontanee nu-şi va mai reveni niciodată în urma loviturii de graţie pe care i-a dat-o acest experiment simplu". Această afirmaţie rămâne adevărată. Niciodată, prin nici un experiment nu s-a produs viaţă din materia nevie.
Atunci, cum ar fi putut să vină în existenţă viaţa pe pământ? Se poate spune că în timpurile moderne, încă din anii ’20, s-au depus eforturi pentru a se da un răspuns la această întrebare, eforturi concretizate în activitatea biochimistului rus Aleksandr I. Oparin. De atunci încoace, atât el, cât şi alţi oameni de ştiinţă au prezentat ceva ce seamănă cu scenariul unei piese de teatru în trei acte, care descrie ceea ce se presupune că ar fi avut loc pe scena planetei noastre. În primul act sunt prezentate elementele pământului — sau materia de bază — care sunt transformate în grupuri de molecule. Actul al doilea prezintă trecerea la macromolecule. Iar ultimul act al acestei piese prezintă saltul la prima celulă vie. Dar, aşa să se fi petrecut lucrurile?
Esenţială pentru această piesă este explicarea faptului că atmosfera primitivă a pământului se deosebea foarte mult de atmosfera din prezent. Potrivit unei teorii, se presupune că nu exista oxigen în stare liberă şi că elemente cum sunt azotul, hidrogenul şi carbonul au format amoniacul şi metanul. Ideea este că, în momentul impactului fulgerelor şi al radiaţiilor ultraviolete cu atmosfera alcătuită din aceste gaze şi vapori de apă, au luat naştere glucidele şi aminoacizii. Să reţinem însă că aceasta este o teorie.
Potrivit acestei piese de teatru teoretice, aceşti compuşi moleculari au ajuns în oceane sau în mări şi în lacuri. În decursul timpului, glucidele, acizii, precum şi alţi compuşi s-au concentrat într-o „supă prebiotică", în care aminoacizii, de exemplu, s-au combinat pentru a forma proteine. Privită sub aspect teoretic, această diversificare a compuşilor a dus la formarea altor compuşi, numiţi nucleotide, care au intrat în alcătuirea unor lanţuri ce au devenit un acid nucleic, cum este ADN-ul. Se presupune că toate acestea au pregătit scena ultimului act al piesei formării moleculelor.
Cineva ar putea descrie acest ultim act, care nu este confirmat de dovezi, ca fiind o poveste de dragoste. Moleculele proteice şi moleculele de ADN s-au întâlnit din întâmplare, s-au recunoscut şi s-au îmbrăţişat. Apoi, chiar înainte de căderea cortinei, s-a născut prima celulă vie. Dacă aţi fi urmărit această piesă, v-aţi fi putut întreba: „Este realitate sau ficţiune? Oare în felul acesta a apărut viaţa pe pământ?"
Geneză în laborator?
La începutul anilor ’50, oamenii de ştiinţă au trecut la verificarea teoriei lui Aleksandr Oparin. Era un fapt stabilit că viaţa nu putea proveni decât din viaţă, dar oamenii de ştiinţă au formulat un principiu potrivit căruia, dacă în trecut condiţiile erau diferite de cele din prezent, viaţa ar fi putut să apară lent din materia nevie. Se putea demonstra acest lucru? Cercetătorul ştiinţific Stanley L. Miller, lucrând în laboratorul lui Harold Urey, a introdus într-un balon de sticlă cu apă în clocot care producea vapori (reprezentând oceanul) hidrogen, amoniac şi metan (presupunând că atmosfera primitivă a fost alcătuită din acest amestec), a închis ermetic balonul şi a produs în acest amestec scântei electrice (asemănătoare fulgerelor). În decurs de o săptămână, în balon au apărut urme ale unei substanţe roşiatice vâscoase, pe care Miller a supus-o unei analize şi a descoperit că era bogată în aminoacizi — baza proteinelor. Este foarte posibil să fi auzit despre acest experiment, deoarece, pe parcursul multor ani, acesta a fost prezentat în manualele de ştiinţă şi în cadrul disciplinelor şcolare ca şi cum ar explica modul în care a apărut viaţa pe pământ. Dar face el acest lucru?
Realitatea este că, în prezent, valoarea experimentului realizat de Miller este serios pusă la îndoială (vezi chenarul intitulat „Clasic, dar nedemn de încredere", de la paginile 36–37). Cu toate acestea, succesul său aparent a dus la alte încercări în urma cărora au fost produse chiar unele componente descoperite în acizii nucleici (ADN şi ARN). Specialiştii în domeniu (numiţi uneori cercetători ştiinţifici în domeniul apariţiei vieţii) au devenit optimişti, întrucât, în mod aparent, au realizat o copie a primului act al piesei formării moleculelor. Se părea că vor putea să realizeze şi copii ale celorlalte două acte ale piesei, respectiv formarea macromoleculelor şi formarea primei celule vii. Un profesor de chimie a afirmat: „În curând va fi posibilă explicarea apariţiei sistemului biologic primitiv prin mecanismele evoluţiei". Autorul unor lucrări ştiinţifice a făcut următoarea remarcă: „Criticii au lansat speculaţii potrivit cărora oamenii de ştiinţă, asemenea dr. Frankenstein din romanul scriitoarei Mary Shelley, vor crea în curând în laboratoarele lor organisme vii şi, prin aceasta, vor demonstra cu lux de amănunte cum a avut loc geneza". Astfel, mulţi au crezut că misterul apariţiei spontane a vieţii a fost elucidat. — Vezi chenarul intitulat „Aminoacizi dextrogiri şi aminoacizi levogiri", de la pagina 38.
Opiniile cercetătorilor se schimbă, întrebările tulburătoare rămân
Însă, în anii care s-au scurs de atunci, optimismul a dispărut. Au trecut zeci de ani, însă misterul apariţiei vieţii a rămas nedezlegat. După aproximativ 40 de ani de la efectuarea experimentului său, profesorul Miller a spus într-un interviu acordat revistei Scientific American: „Problema apariţiei vieţii s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât am prevăzut eu şi mulţi alţii". Şi alţi oameni de ştiinţă împărtăşesc această opinie nouă. De exemplu, în 1969, profesorul de biologie Dean H. Kenyon a semnat în calitate de coautor cartea Biochemical Predestination (Predestinarea biochimică). Recent însă, el a concluzionat că este „esenţialmente neverosimil ca materia şi energia să se organizeze în sisteme biologice fără ajutorul cuiva".
Şi într-adevăr, activitatea de laborator confirmă declaraţia profesorului Kenyon potrivit căreia există „o greşeală fundamentală în toate teoriile actuale privitoare la apariţia vieţii în urma unor transformări de natură chimică". După ce Miller şi alţii au efectuat sinteza unor aminoacizi, cercetătorii şi-au propus să realizeze proteine şi molecule de ADN, ambele fiind necesare vieţii de pe pământ. La ce concluzie s-a ajuns după efectuarea a mii de experimente în aşa-numitele condiţii prebiotice? În cartea The Mystery of Life’s Origin: Reassessing Current Theories (Misterul apariţiei vieţii: Reconsiderarea teoriilor actuale) se face următoarea remarcă: „Există un contrast izbitor între succesul considerabil obţinut în ceea ce priveşte sinteza aminoacizilor şi eşecul înregistrat cu consecvenţă în ce priveşte sinteza proteinelor şi a ADN-ului". Eforturile depuse în acest sens se caracterizează printr-o „nereuşită constantă".
Realist vorbind, misterul nu se referă numai la modul în care au apărut prima moleculă proteică şi prima moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN), ci şi la modul în care conlucrează acestea. „Numai parteneriatul celor două molecule a făcut posibilă existenţa vieţii pe pământ", se spune în The New Encyclopædia Britannica. Cu toate acestea, enciclopedia respectivă notează faptul că modul în care s-a născut acest parteneriat rămâne „o problemă de importanţă crucială, dar şi nerezolvată în ce priveşte apariţia vieţii". Şi, într-adevăr, aşa este.
În Apendicele A, intitulat „O colaborare în vederea vieţii" (paginile 45–47), se prezintă câteva detalii importante cu privire la uluitoarea colaborare dintre proteine şi acizii nucleici din celulele noastre. Chiar şi o scurtă privire asupra celulelor corpului nostru ne stârneşte admiraţia pentru eforturile depuse de oamenii de ştiinţă în acest domeniu. Ei au furnizat informaţii cu privire la procesele foarte complexe la care puţini dintre noi abia dacă se gândesc, dar care au loc în fiecare moment al vieţii noastre. Dintr-un alt punct de vedere însă, uluitoarea complexitate şi precizia pe care o pretinde aceasta ne determină să revenim la întrebarea: Cum s-au întâmplat toate acestea?
Probabil că ştiţi că cercetătorii din domeniul apariţiei vieţii nu au renunţat la tentativa de a redacta un scenariu plauzibil pentru piesa care prezintă apariţia vieţii. Cu toate acestea, noul scenariu scris de ei nu s-a dovedit a fi convingător (vezi Apendicele B, intitulat „Din «lumea ARN-ului» sau din altă lume?", de la pagina 48). De exemplu, Klaus Dose, de la Institutul de Biochimie din Mainz (Germania), a spus: „În prezent, toate discuţiile referitoare la principalele teorii şi experimentele efectuate în acest domeniu sfârşesc fie într-un impas, fie cu mărturisirea ignoranţei".
Nici chiar în 1996, la Conferinţa internaţională pe tema apariţiei vieţii, nu s-a găsit nici o soluţie. Revista Science, dimpotrivă, a afirmat că cei aproximativ 300 de oameni de ştiinţă care au conferit „s-au străduit să dezlege enigma referitoare la modul în care au apărut pentru prima oară moleculele [de ADN şi ARN], precum şi pe cea referitoare la modul în care s-au dezvoltat ele până la stadiul de celule cu reproducere asexuată".
Pentru a studia şi chiar pentru a începe explicarea proceselor care au loc la nivel molecular în celulele noastre era nevoie de inteligenţă şi de o instruire superioară. Este raţional să credem că aceste procese complicate au avut loc pentru prima oară într-o „supă prebiotică" în mod spontan şi nedirijat? Sau este vorba de mai mult decât atât?
De ce există aceste enigme?
Un om al zilelor noastre poate privi în urmă la aproape o jumătate de secol de speculaţii şi mii de încercări de a dovedi că viaţa a apărut de la sine. Dacă ar face acest lucru, s-ar simţi îndemnat să împărtăşească punctul de vedere al unui laureat al Premiului Nobel, Francis Crick, care, referindu-se la teoriile lansate pe tema apariţiei vieţii, a remarcat faptul că există „prea multe speculaţii bazate pe prea puţine lucruri concrete". Astfel, este lesne de înţeles că unii oameni de ştiinţă care analizează faptele ajung la concluzia că viaţa este mult prea complexă pentru a apărea brusc şi de la sine chiar şi într-un laborator organizat, ca să nu mai vorbim de apariţia ei într-un mediu necontrolat.
Dacă ştiinţa avansată nu poate dovedi că viaţa a apărut de la sine, de ce continuă unii oameni de ştiinţă să susţină aceste teorii? Cu câteva decenii în urmă, profesorul J. D. Bernal a prezentat un raţionament profund în cartea The Origin of Life (Originea vieţii): „Aplicând canoanele stricte ale metodelor ştiinţifice la acest subiect [generaţia spontanee a vieţii], se poate demonstra efectiv în câteva puncte ale relatării că viaţa nu putea să apară în mod spontan; improbabilităţile sunt prea mari faţă de şansele apariţiei vieţii, care sunt prea mici". Apoi a adăugat: „Aceste improbabilităţi constituie o problemă pentru cei care cred în generaţia spontanee a vieţii, deoarece, în mod evident, viaţa se prezintă pe pământ în toată multitudinea formelor şi a activităţilor ei, iar dovezile privitoare la apariţia ei trebuie denaturate pentru a arăta cum a venit ea în existenţă". Aşadar, situaţia nu s-a îmbunătăţit.
Gândiţi-vă la importanţa fundamentală a acestui raţionament. Acesta este acelaşi lucru cu a spune: „Din punct de vedere ştiinţific este corect să se declare că viaţa nu poate să apară de la sine. Însă, apariţia spontană a vieţii este singura posibilitate pe care o vom lua în considerare. Aşadar, este necesar să denaturăm dovezile pentru a sprijini ipoteza potrivit căreia viaţa a apărut în mod spontan". Sunteţi satisfăcuţi cu un asemenea raţionament? Nu cumva acesta pretinde o „denaturare" prea mare a realităţii?
Cu toate acestea, există reputaţi oameni de ştiinţă bine informaţi care nu consideră necesar să denatureze realitatea pentru a o face să coincidă cu o filozofie răspândită referitoare la originea vieţii, ci, dimpotrivă, lasă ca realitatea să indice o concluzie logică. Care este realitatea, şi care este concluzia?
Informaţiile şi inteligenţa
Fiind intervievat cu ocazia realizării unui film documentar, profesorul Maciej Giertych, un remarcabil genetician de la Institutul de Dendrologie al Academiei Poloneze de Ştiinţe, a răspuns:
„Am devenit conştienţi de volumul uriaş de informaţii pe care îl conţin genele. Ştiinţa nu este în măsură să explice cum pot să apară aceste informaţii în mod spontan. Informaţiile pretind existenţa unei inteligenţe; ele nu pot apărea în mod accidental. Nu se pot obţine cuvinte prin simpla amestecare a literelor". Apoi a adăugat: „De exemplu, sistemul extraordinar de complex de replicare al ADN-ului, al ARN-ului şi al proteinelor, care are loc la nivel celular, trebuie să fi fost perfect de la bun început. Altfel, sistemele biotice nu ar fi putut exista. Singura explicaţie logică este că această vastă cantitate de informaţii a provenit de la o fiinţă inteligentă".
Cu cât învăţăm mai mult despre miracolele vieţii, cu atât este mai logic să fim de acord cu următoarea concluzie: Apariţia vieţii presupune existenţa unei surse inteligente. Care este aceasta?
Aşa cum s-a menţionat mai înainte, milioane de persoane cu un înalt nivel de instruire ajung la concluzia că viaţa de pe pământ trebuie să fi fost adusă în existenţă de o inteligenţă superioară, de un proiectant. După o examinare imparţială a lucrurilor, aceste persoane au acceptat faptul că, până şi în era noastră ştiinţifică, este logic să fim de acord cu poetul biblic care, cu mult timp în urmă, a spus despre Dumnezeu: „Căci la Tine este izvorul vieţii". — Psalmul 36:9.

Ia un banc de aici :

Un preot explica la ora de religie:
- Dumnezeu l-a creat pe Adam si cu o coasta din Adam a creat-o pe Eva.
- PÃrinte, il intrerupe un elev, tata spune cà ne tragem din maimute.
- AscultÃ, zice preotul plictisit, cazul familiei tale nu mà intereseazÃ.

Bancul meu a fost mai amuzant

vedem care are dreptate dupa ce murim.este normal sa ne punem intrebari.este in natura noastra.prefer sa stiu ca m`a creat Dumnezeu decat sa stiu ca ma trag din maimute )

Stai linistit ca stiu ce inseamna evolutionism.si chiar sunt de acord cu Darwin.pana la un anumit punct.trebuie sa recunosti ca exista acolo undeva o forta mai presus de toate.si in legatura cu stiinta.partile negative sunt predominante