Credeți în ideea filozofică că viața este trăită cel mai bine dacă nu are sens? Argumentați.

Pf, nu.

Poate esti mai fericit asa ca nu esti dezamagit din cauza ca nu ti-ai atins anumite target-uri in viata.

In primul rand ce este viata si de unde provine viata?

Viata are sens chiar daca tu nu ii dai niciun sens. Apa curge pe vale chiar daca tu nu ii dai niciun sens. Viata biologica are oricum un sens: de la nastere spre mormant orice ai face sau nu ai face.

Tu crezi ca daca nu ii dai niciun sens vei fi mai putin dezamagit de esecuri? Vrei sa spui ca "esecul e doar atunci cand iti propui sa faci ceva sau ca neexistand scop nu exista nici esec". Totusi exista ceva in om o constiinta care il condamna sau il face sa regrete daca pierde vremea sau daca nu are un scop clar in minte si in timp se trezeste ca nu a facut nimic si ca a irosit timpul.

Unii mai zic: "Ce-o da Domnul" fara ca ei sa depuna eforturi spre un tel clar in viata.

Pai cum o traiesti fara sens?

Adică să trăieşti aşa ca o frunză purtată de vânt, fără un sens sau scop? Nu, nu cred că ăsta e cel mai bun mod de a ne trăi viaţa. Tu aşa crezi că ar trebui să trăim?

Nu cred.
Viața nu este trăită.
Viața o trăiești.
Cum e să trăiești bine, întreabă pe Băsescu, că el se pricepe.
Viața are un singur sens major. Să supraviețuiască.
Astfel viața care nu are sens, nu e viață.
Că la sensul vieții mai adaugi tu sensul tău sau lipsa lui, nu este idee filozofică este discuție de cabană.

Nu cred. Acum presupun că te referi la un sens superior. Ideea de care vorbești tu se bazează pe faptul că oamenii ar avea mai multă responsabilitate pentru acțiunile lor știind că au o singură viață și tot ceea ce este inclus în viața lor e tot ceea ce contează și tot ceea ce vor avea, de asemenea știind că ei dețin cel mai mult control asupra vieții lor (că ei, în funcție de acțiunile lor, își dictează soarta - desigur și cu alte influențe externe iar dacă aducem în discuție circumstanța discuția s-ar putea dezvolta) și că „existența precede esența" și nu invers. Totuși ideea asta pe foarte mulți îi demoralizează. Majoritatea oamenilor nu ar putea să mai cunoască prea mult fericirea și perseverența știind că tot ceea ce fac nu are un scop anume. Ăsta e motivul principal pentru care s-au tot inventat religii și culte. Nu numai că oamenilor li se dădea un impuls pentru a trăi, ci și un motiv pentru care să lupte. Dacă ai un motiv superior în care să crezi poți lupta, cum se zice, „cu trup și suflet". Oamenilor le este greu să trăiască fără existența unui zeu, fără existența a cuiva sau a ceva care să aibă responsabilitate asupra vieții lor. Oamenilor le este greu să trăiască dacă nu au un reper superior lor după care să se ghideze. În acea situație chiar și moralitatea poate fi pusă mult sub semnul întrebării. De ce să fim morali dacă oricum nu contează? De ce să fim buni dacă oricum putem scăpa nepedepsiți? Și chiar dacă suntem pedepsiți poate fi irelevant, așa cum și a trăi este un aspect irelevant (mulți criminali nu regretă faptele făcute, chiar dacă au fost prinși). Problemele astea pot fi aduse în discuție de oameni în situația aceasta. Dacă ești fan al jocurilor îți recomand NieR:Automata. Cred că este cea mai bună experiență pe care poți să o ai legată de întrebarea ta. Aici ideea unui sistem ghidat după frică este demontată (ca altele). Dacă nu vrei să te joci, deși reduci mult din experiență, cred că acesta e un clip care explică destul de bine ideile de acolo:
https://www.youtube.com/watch?v=63PzQIbTrM8
Jocul se bazează pe ideea lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit". Chiar Nietzsche, deși conștient de avantajele și dezavantajele unui vieți fără sens, considera că în cele din urmă e mai bine ca omul să știe că viața asta e singura pe care o are. În joc o serie de personaje iau rolul lui Dumnezeu, altele iau rolul sistemelor după care oamenii se ghidează. În plus sunt multe alte aspecte reprezentate acolo. Totuși, în cele din urmă eu cred că faptul că mai peste tot s-a încercat să se creeze sisteme religioase care să le ofere un sens superior oamenilor și că încă oamenii cred în ele în mare parte este o dovadă că oamenii simt nevoia să creadă în ele. Totuși chiar și așa este nevoie ca reperul pe care îl alegem să nu fie un reper respectat doar din frică (cum e în creștinism - frica pedepsei - care ne impulsionează și mai mult să rămânem fixați pe această direcție) sau un reper care să creeze prejudecăți toxice pentru societate. Lucrurile sunt cu dus și întors putând să se pună accentul atât pe individ sau pe totul social. Problema în sine este una destul de complicată. Probabil avem nevoie doar de noi repere însă în momentul aceste e mai ușor să le demontăm pe cele vechi decât să adoptăm unele noi. Demontându-le putem ajunge la acea viață lipsită de scopuri dincolo de înțelegerea noastră. Pe de o parte este bine, pe de o parte este rău. Depinde de perspectiva din care privești lucrurile. Eu ca liber cugetător cred că e bine să crezi într-un scop superior atâta timp cât îți este benefic ție și celor din jur.