Cum comentati citatul urmator? Ce credeti ca reprezinta? "Lumea e o comedie pentru cei care gandesc si o tragedie pentru cei care simt "

Daca simt si gandesc in acelasi timp, cum e lumea?

Esti sigur/a ca asa e citatul? daca e cel al lui Horace Walpole, parca era un pic diferit? ma rog...nu mai tin minte.
Nu putem defini lumea doar apeland la comedie si tragedie,firea umana e complexa rau iar operele dramatice nu-s doar tragedii sau comedii.Ce ne facem cu piesele foarte reusite care se joaca mereu cu casa inchisa si brusc cladirea teatrului se retrocedeaza? Cat se simte acolo si cat se gandeste?
Dar ce ne facem cu piesele foarte proaste care sunt tinute cu afisul principal doar pentru ca Julieta(daca nu cumva chiar Romeo) e amanta directorului? Se simte sau se gandeste,eeee?
Si ce ne facem cu piesele mai mult decat mediocre care, nedreapta faza, sunt cele mai durabile? Cum catalogam?
Mai am o nedumerire: se spune ca romanul s-a nascut poet.Atunci de ce joaca teatru(cand comedie, cand tragedie)? sa se hotarasca odata, dom`le!

E foarte simplu.Toti credem si simtim ce vrem.Cei care gandesc sunt satui de atata disperare si incep sa rada, INNEBUNESC de atata prostie si durere in lume.Cei care simt au o inima innegrita de atata durere si nu pot sa faca nimic sunt traumatizati.
Sincer sa fiu toti oamenii se incadreaza in unele citate, asta e unul dintre ele.Eu ma incadrez undeva pe la mijloc, sunt satul sa privesc lumea asta si fac pe orbu dar nu mai pot asta e, nu poti sa tii pieptul lumii asteia oricum ai fi.

A trecut ceva timp de cand nu am mai auzit citatul.
Eu il interpretez in felul urmator: cei care gandesc considera lumea o comedie deoarece acestia realizeaza stupizeniile pe care le fac cei din jurul lor, vad cat de penibili pot fi unii oameni, in special cei care simt prea multe. Iar prin tragedie pentru cei care simt se intelege firea empatica, cei care sufera atunci cand va ce e in jurul lor. Cred ca Walpole ne indeamna sa si gandim si sa fim capabili si sa simtim, deoarece nu e sanatos sa traiesti in extreme.

Eu cred ca lumea e o comedie pentru cei ce gandesc, deoarece atunci cand stai si privesti in jur, iti dai seama de infinita prostie omeneasca. Cei care gandesc pot rade de trecut, prezent, poate chiar si de viitor. Dar lumea e o tragedie pentru cei ce simt deoarece, de cele mai multe ori, daca te bazezi pe cineva si iti pui toata increderea in persoana respectiva, vei fi dezamagit.

Asta e doar o parere.

Sper ca te-am ajutat!
Bafta! :]

Cu ratiune gasesti esenta lucrurilor mai usor, iar asta face viata mai frumoasa. Gasesti solutii, te concentrezi pe partea palpabila a lucrurilor si orice problema e mai simpla atunci cand ai o logica, niste argumente. Daca te concentrezi mai mult pe spiritual, fara sa reflectezi asupra problemei, ai senzatia ca totul devine complicat si rezolvarea e doar un pic mai departe de limita la care ai ajuns cu gandirea

Lumea este o comedie pentru cei care au simtul satiricii si privesc totul detasati, ansa tragedia vine odata cu implicarea si cu desfasurarea in planul real

Inteligenta sporita creste spiritul hazliu(nu-mi vine acum in minte alt cuvant :d ). Daca stai sa gandesti un subiect din radacini poti gasi lucruri amuzante, dar tragedia este un fel de fructul interzis muscam din el si abia apoi suportam consecintele.Bafta

Pai daca ( ce s-a intamplat azi la sport ) unul ii trage in jos pantalonii altuia, toti rad, iar ala se simte prost! Ala simte si noi doar gandim cum ar fi fost sa fim in locul lui!

Asta e ceva de genul: realitatea amuza pe cei care gandesc, deoarece acestia isi dau seama de ipocrizia si idiotenia unora, iar pentru altii e o tragedie deoarece ei simt cum realitatea este cruda, ei nu se gandesc de ce este cruda, ei nu se gandesc din ce cauza se intampla lucrurile. Cei care se amuza isi dau seama ca realitatea este facuta de om si astfel viata devine o comedie...

Nu comentez!

Explicatia mea e in felul urmator...hai ca stii tu ce vreau sa spun. fundita?

Am scapat din miini cel mai frumos colt al lumii care mi-a zimbit pentru prima oara, spargindu-se in mii de firisoare argintii. Acum incerc sa le unesc si ma doare tot corpul de atita truda ce-mi aduce fericirea. Viata - eseu

Viata - eseu - Cit de bine e sa fii fericit, dar universul incearca noi schimbari, rotindu-se in nestirea infinitului... Si eu incerc numai suferinta, asteptare, dor... Timpul trece si eu ramin, cautind aceeasi suferinta.

De ma gindesc un pic mai bine, imi dau seama ca nu sunt decit un firicel de colb straveziu, orbit de sentimente ce bintuie strazile si caile ascunse ale fiintei fara un scop anume. Da! Asta sunt eu. O particula infinita din maretul univers ce alearga aiurea, cade, se ridica, vuieste mai tare ca vintul... cauta. Ce cauta? Ce caut eu?

Dupa atita drum parcurs ma opresc o clipa. Unde ma aflu? O voce calda, dar trista imi sopteste :
,, Esti tu. "

Mai fac doi pasi in cautarea unui licar de lumina, dar nimic. E bezna totala, un intuneric sumbru si rece. Ametita de negura, cad. Simt cum cioburi de gheata imi sfirteca tot corpul, cum singele cald imi izvoraste din vene. Ce sa fie? N-am de unde sa stiu. E negru peste tot. Ce culoare infricosatoare!

Incep sa cada incetisor picaturi grele de apa... Nu stiu de unde, dar parca m-am trezit la realitate. Imi dezmiarda chipul, imi mingie obrajii cu o vraja ascunsa, parca le-ar fi mila de mine. Sa fie ploaie? Dar de ce e asa rece si de ce picaturile de ploaie ma ranesc?

Sunt dezorientata. Nu mai pricep nimic. Mi s-a soptit ca am patruns in adincul sufletului meu... dar de ce arata atit de jalnic? In asemenea hal a ajuns inima mea? Incep sa pipai prin ceata deasa si ma ciocnesc de colturi de stinca. Bratele imaginare ma trag spre ele, ma plesnesc peste ochi cu o cruzime nebuna, glasuri innnabusite ma striga, ma cheama la ele, dar eu continuu sa fug cu fata acoperita de miinile vatamate, alerg si nu stiu unde; vreau doar sa ma trezesc din acest cosmar...

Simt uneori ca lumea e atit de grea, incit ma copleseste cu apasarea ei. As vrea sa gasesc ceva de care sa ma agat pentru a ma indrepta, dar nu exista nimic care sa ma ajute. Tacerile mele sunt ca o razbunare. Imi pare ca cerul e atit de aproape, ca nu e nevoie decit sa ma ridic in virfuri ca sa-l ating. Am impresia ca in jurul meu e o ceata ce ma impiedica sa inaintez si imi scurteaza privirea. Totul mi se pare palid si fara rost, imi amintesc ca prin negura cum arata soarele, ce culoare are cerul, cum e iarba si vintul, am uitat cum sunt cele ce ma definesc!