Cum era Emil Cioran ca om?

Era de treaba am jucat poker de cateva ori

Citind aici, ințelegi

https://radioromaniacultural.ro/......teligenta/

Insomniac, la batranete a avut dementa senila.

Pesimismul în persoană.

Scuze nu mi-a mers să copiez adresa linkului site-ul de unde am copiat beta.dela0.ro: În mintea lui Emil Cioran: „Singurul lucru ce mă satisface e sfârșitul lumii"
Se împlinesc în vara care vine douăzeci și cinci de ani de când s-a săvârșit Emil Cioran. Filosoful român, printre cei mai faimoși pesimiști ai secolului trecut, a murit la Paris în iunie 1995. Avea 84 de ani. În urma lui a rămas o operă fără egal despre neajunsul de a te fi născut.

un text de Andrei Crăciun- 21 februarie 20200

Foto: Dinica pe romaneste / Flickr

Opera publică îl recomandă drept un nihilist, un sceptic și un gânditor care a încurajat îndelung ideea suicidului la om. Viața privată a lui Emil Mihai Cioran face însă demonstrația unor trăiri mai nuanțate – iar la Pixul cu mină am mai scris despre plăcerile existenței cărora li se abandona, când și când, filosoful român.

Puteți constata aici sau aici. Totuși, Cioran a rămas prin excelență un trecător prin viață.

Partenera nihilistului din Rășinari, Simone Boué, își amintea cum mai bine de treizeci de ani pe biroul lui Emil Cioran a stat un caiet mai mereu închis.

Nu era niciodată același caiet, cum a crezut Simone Boué, erau treizeci și patru, toate arătând la fel, cu aceleași coperți.

Caietele lui Cioran acoperă insomniile, nevrozele și melancoliile filosofului între iunie 1957 și 1972. În România, Caietele au fost publicate la editura Humanitas.

Ce era în mintea lui Emil Cioran?

1957
Ce aș fi, ce m-aș face fără nori? Majoritatea timpului mi-o petrec privindu-i cum trec.

1958
Viziunea unor prăbușiri. Cu ele trăiesc de dimineață până seara. Am toate infirmitățile unui profet, nu însă darurile lui.

Mă simt contemporan cu toate spaimele viitoare.

Singurul lucru ce mă satisface e sfârșitul lumii… Nevoie de spaimă sau infinită lașitate?

Aproape tot ce fac spre a-mi câștiga existența poartă această pecete de inutilitate, căci tot ce nu mă interesează în mod absolut îmi pare de-o absurditate vecină cu supliciul.

1959
De douăzeci și cinci de ani, trăiesc prin hoteluri. Ceea ce are un avantaj: nu ești fixat nicăieri, nu ești legat de nimic, trăiești o viață de trecător. Sentimentul de a fi mereu pe punctul de a pleca, percepție a unei realități absolut provizorii.

Am citit prea mult… Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că "fac" ceva, că mă justific în fața "societății", că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav – un om inutil și inutilizabil.

Ciocan, tinea la bautura;-)