Cum transform un verb intr-un substantiv?

Un exemplu: a suferi-vb si subst:suferindul...sau ceva de genu... funda?

A iesi (verb) - iesire (substantiv)
simplu, acum nu stiu in ce clasa esti.

Pai sa luam verbul a manca
substantivul format din verb esti mancacios
fundita pls?

Nu toate se pot transforma.
Depinde.

Pe bune? E vacanţă!

Pui verbul la participiu si apoi adaugi "ul". Spre exemplu : a manca - mancat ( la participiu) - ul, devine mancatul care este substantiv.

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri. :*:* Am dat fundita celui mai inteligent raspuns. Corneliei. La revedere!

Ma gandesc ca ai invatat la scoala anul asta
Cauta prin caiete si nu mai pierde timpul oamenilor pe aici

A scrie-verb, Scriitor-substantiv
A înota-verb, Înotător-substantiv
A lupta-verb, Luptător-substantiv
Etc. Cam aşa
Fundă?

Ai incercat cu hrean?

5. CORESPONDENTA VERB – SUBSTANTIV (NUME DE ACTIUNE) ÎN ROMÂNÃ

Raportul dintre verbul si numele de „actiune", înteleasã ca „schimbare" (vezi 3.3.2.4., 3.3.3., 3.4.), este un aspect particular al corespondentei dintre verb în general si numele de „actiune" în sensul larg, de „expresie substantivalã a unei idei verbale" (vezi 2.1.1.). De aceea am considerat necesar sã extindem aici discutia, examinând problema în ansamblu, iar apoi sã revenim la obiectul propriu-zis al cercetãrii noastre, adicã la numele de „actiune (schimbare)".

Este posibil în principiu ca oricãrui verb românesc sã îi corespundã un substantiv nume de actiune în sens larg, respectiv oricãrei locutiuni/expresii verbale sã îi corespundã o constructie nominalã cu valoare de actiune si invers.

În fapt, nu toate clasele lexico-gramaticale de verbe sunt compatibile cu nominalizarea si, în particular, cu anumiti formanti lexicali de nominalizare. Pe de altã parte, existã nume de actiune fãrã corespondent verbal din aceeasi familie lexicalã si/sau din aceeasi clasã semanticã.

5.1. Vom examina, pentru început, corespondenta dintre verb si numele de „actiune" în sensul larg, de „expresie substantivalã a unei idei verbale", precizând disponibilitatea de nominalizare a verbelor apartinând claselor fundamentale, acceptate în gramatica traditionalã/modernã, ca si disponibilitatea de nominalizare a locutiunilor/expresiilor verbale.

5.1.1. Ca regulã generalã, verbele personale predicative sunt compatibile cu nominalizarea (a citi – citire, citit). Exceptiile sunt rare, de exemplu, a se preta [1] .

5.1.2. Verbele a fi, a avea, a vrea nu se nominalizeazã ca auxiliare. Credem cã absenta acestei disponibilitãti se coreleazã cu statutul formal/semantic al auxiliarelor românesti apropiat de cel al morfemelor gramaticale [2] .

5.1.3. Dintre verbele general acceptate ca fiind copulative (a fi, a deveni, a însemna) [3] , exclusiv a deveni se înregistreazã nominalizat cu aceastã valoare, în constructii rare, neobisnuite, însotit de un determinant corespunzãtor numelui predicativ:

(101) sãrbãtorirea a 70 de ani de la devenirea Operei Române institutie de stat (TVR 2 1996).

În absenta „numelui predicativ", valoarea copulativã a substantivului devenire nu este la fel de pregnantã (de exemplu, proces de devenire „de transformare, de evolutie" sau locutiunea în devenire „în curs de transformare, de evolutie" – DEX 1996).

Unele verbe considerate copulative pe baza proprietãtilor combinatorii din perspectivã generativã[4] (dar predicative, cu element predicativ suplimentar, în alte analize[5]) se pot utiliza de asemenea ca expresii nominalizate ale actiunii: a denumi (Ei l-au denumit obiect secundar – denumirea lui obiect secundar), a se erija (El se erijeazã în cunoscãtor – erijarea în cunoscãtor), a intitula (El a intitulat cartea „Flãcãri" – intitularea cãrtii „Flãcãri"). Este interesant cã anumite verbe cu dublu statut (copulativ/predicativ) se nominalizeazã doar în utilizarea lor predicativã: a ajunge (El ajunge medic – *ajungerea lui medic, dar ajungerea la timp), a veni (Ea îmi vine cumnatã – *venirea ei mie cumnatã, dar venirea acasã) etc. Verbul copulativ a rãmâne se nominalizeazã în constructii ca rãmânerea sa repetent l-a deprimat[6] si în formule juridice de tipul rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoresti (C 11).

5.1.4. Verbele modale[7] a putea, a trebui, a vrea au formatii nominale corespunzãtoare: putintã, putere, trebuintã, vrere etc. Verbe ca a avea, a fi, a pãrea, a veni, atunci când exprimã o valoare modalã, nu se nominalizeazã.

5.1.5. În general, verbele de aspect[8] sunt compatibile cu nominalizarea: a conteni – contenire; a continua – continuare; a începe – începere, început; a opri – oprire, oprit etc. Exceptie fac verbe ca a prinde, care nu se nominalizeazã când au sens aspectual (a prinde sã strige „a începe" – *prinderea sã strige, dar a prinde fãptasul „a descoperi, a captura" – prinderea fãptasului, valoare nonaspectualã).

5.1.6. Dintre verbele intrinsec impersonale[9] , însotite sau nu de morfemul reflexiv se, unele apar nominalizate (a se însera – înserare, înserat etc.), iar altele nu (a se urî etc.). Formele impersonale ale unor verbe personale, însotite de se – marcã a valorii pasive si/sau impersonale –, sunt în general compatibile cu nominalizarea (se anuntã – anuntare; se doarme – dormit etc.).

5.1.7. Verbele personale pronominale (reflexive) si nepronominale (nereflexive)[10] de regulã au formatii substantivale paralele: a-si însusi – însusire; a (se) îmbolnãvi – îmbolnãvire etc.

5.1.8. Sintaxa modernã (în spetã, teoria generativã „a guvernãrii si a legãrii") a adãugat la opozitia traditionalã „tranzitiv/intranzitiv" distinctia „(intranzitiv) neergativ/(intranzitiv) ergativ[11] (sau neacuzativ)", adoptându-se un criteriu sintactico-semantic de clasificare a verbelor intranzitive propus de cãtre David Perlmutter[12]. Dintre testele de identificare a verbelor ergative în clasa mai largã a intranzitivelor (selectarea auxiliarului „a fi", spre deosebire de intranzitivele neergative, care se conjugã cu „a avea" etc.)[13], singurul aplicabil în românã este utilizarea acestor verbe cu formã de participiu activ în constructii absolute si implicit folosirea participiului ca adjectiv (o datã trenul plecat, ne-am instalat în compartiment; trenul plecat). S-a remarcat cã nu toate verbele ergative românesti au aceastã caracteristicã (de exemplu, a lipsi) si cã, în general, ele nu alcãtuiesc o clasã unitarã, individualizatã prin proprietãti formale, în aceeasi mãsurã ca în alte limbi[14]. Mentionãm si posibilitatea ca participiul activ cu valoare adjectivalã al verbelor ergative românesti (corespunzãtoare celor care în alte limbi selecteazã auxiliarul „a fi") sã se combine cu verbul copulativ a fi (este plecat), spre deosebire de participiul intranzitivelor neergative care nu au aceastã disponibilitate (*este râs)[15]. Între cele douã tipuri de verbe intranzitive existã de asemenea deosebiri aspectuale ce decurg din natura diferitã a referentului: verbele ergative (neacuzative) exprimã o stare ori un eveniment; în aceastã ultimã situatie ergativele au caracter „perfectiv", în sensul cã implicã o schimbare de stare; verbele neergative au caracter „imperfectiv", în sensul cã se referã la un proces în desfãsurare, ce nu conduce la o schimbare de stare[16]. Pe baza acestei clasificãri a verbelor, Alexandra Cornilescu[17] a propus o delimitare interesantã a distributiei sufixelor de nominalizare rom. -re (sufixul infinitivului lung) si -t/s (sufixul supinului): -re este selectat de verbele schimbãrii de stare (infinitivul lung nominal are caracter „perfectiv", „finit"), -t/s este selectat de verbele ce exprimã „procese" (supinul nominal are caracter „imperfectiv", „nonfinit"). Am adãuga cã aceastã observatie empiricã pune în evidentã o anumitã continuitate (semanticã, aspectualã) între supinul substantival românesc si supinul latinesc în -tus. Acesta mentinea valoarea internã a elementului indoeuropean *-tu- continut în numele de „actiuni dirijate continuu spre un scop", în numele de „activitãti imperfective" din diverse limbi indo-europene vechi[18]. De asemenea, trebuie avutã în vedere concretizarea sensului abstractelor românesti în -re (de exemplu, mâncare), ceea ce a fãcut necesarã aparitia altei formatii productive care sã exprime valoarea de „actiune"; acesta este unul dintre rolurile supinului substantival în românã[19]. Alexandra Cornilescu aratã cã verbele tranzitive si ergative, ce exprimã un eveniment, sunt compatibile cu ambele sufixe, dupã cum accentul cade (în context) pe schimbarea de stare implicatã în eveniment (citirea cãrtii[20], venirea la putere) sau pe procesul ce conduce la o schimbare de stare (cititul, venitul acasã târziu). Verbele intranzitive neergative selecteazã sufixul -t/s (râsul, plânsul, respiratul). Sunt compatibile exclusiv cu sufixul infinitivului lung -re unele verbe intranzitive inerent reflexive care se referã la schimbãri de stare (a se ramoli – ramolirea lui Ion, *ramolitul „ramolirea"). Autoarea a avut în vedere limba contemporanã. Într-adevãr, este dificil de realizat o astfel de clasificare a verbelor si a substantivelor postverbale din româna veche, date fiind caracterul incert si incomplet al materialului de limbã, instabilitatea regimului sintactic. Verificarea concluziilor autoarei prin examinarea unui corpus reprezentativ pentru limba românã literarã contemporanã (cuvintele cu initiala c din DEX 1996) aratã cã, din 429 de verbe (= articole dedictionar) înregistrate cu infinitiv lung si/sau cu supin nominal, 350 selecteazã numai sufixul -re, 32 numai sufixul -t/s, iar 47 ambele sufixe[21]. Distributia sufixelor în functie de caracterul (in)tranzitiv si (ne)ergativ al bazei verbale coincide în general cu tipologia propusã de Alexandra Cornilescu. Se poate aprecia cã la nivelul limbii literare contemporane verbele românesti manifestã tendinta sau preferinta de a se combina cu un anumit sufix de nominalizare în conformitate cu proprietãtile lor combinatorii si aspectuale. Existã însã si contraexemple care impun o explicatie. Unele verbe ale schimbãrii de stare, înregistrate în DEX 1996 exclusiv cu regim tranzitiv sau cu regim dublu, adicã tranzitiv/intranzitiv, formeazã numai substantive cu sufixul supinului: a copili „a tãia lãstarii secundari, nepurtãtori de rod", a crãpa, a croi etc. De asemenea au doar supin nominal câteva verbe ale „schimbãrii (de stare)" interpretabile în opinia noastrã ca ergative (inclusiv reflexive inerente): a se cãra „a pleca", a se ciupi „a se îmbãta putin", a (se) crãpa etc.; dintre acestea, un verb ca a se ciobãni „a se face cioban" are si utilizãri neergative – a ciobãni „a fi cioban, a sluji ca cioban" –, situatie în care nominalizarea cu ajutorul sufixului de supin este „normalã", asteptatã, dacã acceptãm ipoteza Alexandrei Cornilescu. Verbe intranzitive ca a clipoci, a cloncãni, a croncãni, pe care le considerãm neergative, cu caracter „imperfectiv", au formatii nominale paralele, cu sufixul infinitivului lung si cu cel al supinului. Alte intranzitive neergative (inclusiv reflexive sau reciproce inerente) sunt înregistrate în DEX 1996 exclusiv cu infinitiv lung nominal: a cabra, a se cãciuli, a cârti, a se ciorovãi, a clama, a clipoci, a coabita, a crâcni, a crâsca „a scrâsni din dinti de ciudã, de mânie etc.; (despre zãpada înghetatã) a scârtâi (sub picioare)" etc. Câteva verbe neergative se întrebuinteazã si ca tranzitive sau ca ergative, fiind „normalã", în acest ultim caz, combinarea lor cu sufixul infinitivului lung: a (se) calici, a conferi (ca intranzitiv are sensul „a discuta cu cineva o chestiune importantã; a se întretine cu cineva") etc. Majoritatea verbelor tranzitive dispun de o singurã formatie nominalizatã, ce contine sufixul infinitivului lung: a cabla, a cadastra, a cadenta etc. Credem cã absenta unei formatii nominale din DEX 1996, cel putin în anumite situatii, poate fi consideratã o simplã omisiune, consecintã a caracterului inevitabil subiectiv pe care îl are selectia faptelor de limbã în orice dictionar de acest tip. De exemplu, codit (neînregistrat în DEX 1996) ni se pare a fi acceptabil în limba literarã, ca si codire (înregistrat). Din aceastã cauzã nu e posibilã formularea unor concluzii ferme privind distributia sufixelor -re, -t/s, ci numai o nuantare a ipotezei propuse de Alexandra Cornilescu. O serie de verbe cu utilizãri diferite sintactic si semantic (a ciobãni si a se ciobãni etc.), interpretate ca unitãti distincte (omonime) de unii autori[22] , selecteazã un singur sufix de nominalizare în toate constructiile; acest sufix (-re, t/s) este „normal", „tipic" în anumite contexte (pentru o anumitã utilizare sintactico-semanticã a verbului) si „atipic" în celelalte. Precizarea distributiei sufixelor -re si -t/s trebuie sã se facã pe baza unui criteriu mai cuprinzãtor decât opozitiile tranzitiv/intranzitiv, ergativ/neergativ, astfel încât sã fie posibilã explicarea „contraexemplelor". Din acest punct de vedere, pentru româna contemporanã, ni se pare mai potrivitã mentinerea discutiei la nivel stilistic: formatiile cu structura infinitivului lung sunt preferate în varianta cultã a limbii, iar cele cu structura supinului, în vorbirea popularã, uzualã, familiarã[23]. Criteriul stilistic primeazã în raport cu cel gramatical si semantic. Mentionãm cã termenii (majoritatea neologici) stiintifici, tehnici, administrativi, juridici din corpusul analizat de noi se combinã si/numai cu sufixul -re: a calomnia, a calviniza, a cartografia, a cadastra, a concesiona etc.; nici unul dintre aceste tipuri de verbe nu se nominalizeazã exclusiv cu sufixul supinului -t/s[24].

Existã de asemenea verbe care nu au atestat un infinitiv lung nominal sau un supin nominal în corpusul analizat de Elena Carabulea si de Magdalena PopescuMarin[25] sau în DEX 1996: a abuza, a apãrea, a se cuveni, a prefera etc. (vezi si anexa 9.5.). Pentru unele verbe înregistrate de cele douã cercetãtoare ca neavând un corespondent nominal cu sufixele -re, -t/s a fost atestatã ulterior o formatie substantivalã în -re: a contesta, a demisiona etc.[26]

5.1.9. Unitãtile frazeologice[27] (îmbinãri stabile – locutiuni/expresii) verbale sunt în general compatibile cu nominalizarea. Frazeologismele substantivale rezultate au integral statutul unui nume de actiune si contin un nume de actiune de tipul celor indicate sub 4.1.2.1.: aducere aminte (a-si aduce aminte), pescuitul în apã tulbure (a pescui în apã tulbure), trasul pe sfoarã (a trage pe sfoarã), trecere în revistã (a trece în revistã) etc. (vezi si anexa 9.6.). Prepozitia plurifunctionalã de, cvasigeneralã ca marcã a relatiei atributive în românã, serveste la substantivarea anumitor locutiuni verbale; grupãrile substantivale astfel obtinute au un grad mai mic de sudurã a elementelor decât cele verbale initiale, fiind partial analizabile în mãsura în care prepozitia de exprimã o relatie de determinare între douã substantive: a-si bate joc > bãtaie de joc, a-l trage inima > tragere de inimã, a tine minte > tinere de minte etc. Pe baza unora dintre aceste grupãri substantivale s-au refãcut ulterior locutiuni verbale ce includ prepozitia de: a bãga seama > bãgare de seamã > a bãga de seamã, a purta grijã > purtare de grijã > a purta de grijã[28].

5.2. În acceptia mai restrânsã a termenului nume de actiune, pe care am adoptat-o în lucrarea de fatã (3.4.), vom lua în discutie doar nominalizarea verbelor care exprimã o „schimbare" (3.3.2.4.). Acestea sunt predicative (a pleca) si copulative (a deveni, a rãmâne), personale (a scrie) si impersonale (a se însera), modale (a vrea), de aspect (a începe), reflexive (a se însera) si nereflexive (a veni), tranzitive (a citi) si intranzitive (a merge), ergative (a pleca) si neergative (a tipa). Avem în vedere totodatã nominalizarea locutiunilor/expresiilor verbale de „actiune" (a-si bate joc; vezi si exemplele din anexa 9.6.).

5.3. Dupã modelul perechilor verb – nume de actiune existente, s-au creat verbe de la substantive: a convertisa < convertisare, a ecruisa < ecruisare (sau de la ecruisaj, vezi DEX 1996)[29] etc. Un procedeu complex ilustreazã verbul a chiuli, derivat postsintagmatic sau postlocutional din unitatea frazeologicã a trage chiulul[30] (chiul „sustragere nemotivatã de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; înselãtorie", DEX 1996).

5.4. O serie de substantive care contextual exprimã valoarea de „actiune" nu au corespondent verbal cu aceeasi rãdãcinã lexicalã; de exemplu, gol „introducere a mingii în poarta echipei adverse" (DEX 1996), holocaust „ucidere (prin ardere) a unui foarte mare numãr de oameni" (DEX 1996), maraton „cursã, alergare" (cf. DEX 1996), raid „incursiune rapidã de nave sau de avioane fãcutã (individual sau în grup) în spatiul unei tãri strãine, în scopuri militare; deplasare de avioane, de nave sau (înv.) de trupe, în scopul unor recunoasteri, al unor cercetãri stiintifice etc." (DEX 1996), teleshopping „cumpãrare interactivã, de la domiciliu, prin intermediul televiziunii" (PANORAMIC, p. 8), tur „miscare circularã; plimbare scurtã pe un anumit traseu" (DEX 1996) etc. (vezi si anexa 9.7.).


[1] CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 297.

[2] Pentru conceptia structuralistã asupra auxiliarelor românesti, vezi GUTU ROMALO 1968, p. 35, iar pentru cea generativã, AVRAM L. 1988 si 1994, DOBROVIESORIN 1993, p. 1–48. Vezi si CROFT 1991, p. 143, despre auxiliare în gramatica cognitivã: acestea constituie o categorie intermediarã (diacronic si sincronic, formal si semantic) între verb si afixul verbal.

[3] AVRAM 1997b, p. 332.

[4] Vezi inventarul verbelor copulative stabilit de PANÃ DINDELEGAN 1976, p. 107–108, de unde am preluat si exemplele de constructii verbale. Cf. inventarul de verbe copulative românesti alcãtuit dupã criterii sintactice si semantice, din perspectiva comparatiei cu limbile francezã, spaniolã, italianã, la VAN PETEGHEM 1991, p. 157–174.

[5] De ex., AVRAM 1997b, loc. cit.

[6] Exemplul apartine Mioarei Avram.

[7] Vezi inventarul acestora la GUTU 1956, în GLR2 I, p. 204–206, la AVRAM 1997b, p. 198.

[8] Vezi inventarul la GUTU ROMALO 1961, în GLR2 I, p. 40, 51, la AVRAM 1997b, ib.

[9] Vezi clasificarea verbelor/constructiilor românesti impersonale la PANÃ DINDELEGAN 1992a, p. 63–70.

[10] Vezi clasificarea la AVRAM 1997b, p. 196–197; cf. PANÃ DINDELEGAN 1992a, p. 70–78.

[11] Termen propus de L. Burzio pentru a denumi aceastã clasã de verbe; vezi BELLETTI 1988, p. 1.

[12] David Perlmutter, Impersonal Passives and the Unaccusative Hypothesis, în „Proceedings of the Berkeley Linguistics Society", 4, 1978, p. 157–189, ap. GRIMSHAW 1990b. Vezi de asemenea discutia si bibliografia la GRIMSHAW 1990a, p. 26–28, 30, 38–43, 69, 112, 122–126, 155, 157, si la DOBROVIE-SORIN 1993, p. 136. Vezi o abordare tipologicã a tranzitivitãtii la DROSSARD 1994.

[13] Pentru specificul verbelor ergative (neacuzative) în diverse limbi (francezã, englezã, italianã, spaniolã s. a.), vezi, de ex., CHOMSKY 1982, p. 105, 125, 148, 150, 172, 261, 339, 345; BELLETTI 1988; CINQUE 1990; DOBROVIE-SORIN 1993, p. 182; BEVER si SANZ 1997, p. 72; WUNDERLICH 1997, p. 54–55.

[14] Despre verbele ergative românesti, vezi DOBROVIE-SORIN 1987a, p. 492–495; CORNILESCU 1995a, p. 98–99; Gabriela Panã Dindelegan, în SL, p. 190, 259–260. Vezi la AVRAM 1997b, p. 214–215, clasele lexico-gramaticale de verbe românesti cu participiu activ, delimitate din perspectivã traditionalã.

[15] Vezi, de ex., Gabriela Panã Dindelegan, în SL, p. 318–319; vezi si IORDAN 1973, p. 405, despre statutul sintactico-semantic al participiului unor verbe intranzitive românesti în constructii ca sunt nãscut, sunt sosit si despre raportul semantic cu perfectul compus ce contine auxiliarul a avea – m-am nãscut, am sosit.

[16] GRIMSHAW 1990a, p. 39–40; BEVER si SANZ 1997, p. 78 (si bibliografia). Vezi si 2.1.2.5., supra, despre distinctia „stare/eveniment/proces".

[17] CORNILESCU 1997.

[18] BENVENISTE 1975 (1948), p. 100, 111–112. Vezi si 2.1.2.4., supra.

[19] Introducerea acestei perspective în discutie ne-a fost sugeratã de I. Fischer.

[20] Exprimarea obiectului actiunii indicã în context valoarea „perfectivã" a nominalului postverbal; vezi CORNILESCU 1997. Cf. BENVENISTE 1975 (1948), p. 81.

[21] Vezi Anexã (9.).

[22] Principiu aplicat, de ex., la PANÃ DINDELEGAN 1974.

[23] Vezi CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 295–297; DIACONESCU I. 1971, p. 155; GUTU ROMALO 2000, p. 181, s. a. Pentru distributia sufixelor -re, -t/s în raport cu clasa de conjugare si cu originea verbului de bazã, vezi discutia si bibliografia la CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 283–295.

[24] Vezi GRAUR 1968, p. 238, despre extinderea infinitivului lung ca un aspect al relatinizãrii limbii române.

[25] CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, loc. cit.

[26] Vezi DEX 1996.

[27] Vezi conceptul „unitate frazeologicã", exemplele si bibliografia la Theodor Hristea, în SLR, p. 138–156.

[28] DIMITRESCU 1995, p. 209–210; vezi infra analiza exemplelor (350), (393), (394).

[29] CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 290; vezi exemple la Theodor Hristea, în SLR, p. 82 s. u.

[30] HRISTEA 1987, p. 134.

Eu meritam fundita daca raspundeam si eu fraiero

Esti o fraiera fraiera fraiera findca ii intrebi pe alti ceva care trebuie sa rezolvi la romana asa ca nu sti.fraiera cu mustar