Daca minti o persoana ii spui ceva pozitiv, si o faci sa se simta bine, te bucuri ca ai facut-o sa se simta bine, sau esti suparat ca ai mintit-o?

Cateodata minciuna este necesara. Ma refer la sensul la care si tu te referi. Stii cum se spune: "minte-ma frumos". Sau, mai mult de atat, se invoca. Cand o fiinta este deprimata foarte tare, cand poate vietii insasi nu-i mai gaseste sens, nu strica niciodata sa ii alinam sufletul cu o vorba frumoasa si calda. Sa-i spui cuiva ca este puternic, ca este destept, ca este frumos si ca are viata inainte, chiar daca tu nu crezi, chiar daca din punctul tau de vedere este o minciuna, nu este deloc gresit. Gandeste-te ca poate doar din punctul tau de vedere aceasta apreciere este o minciuna. Este foarte posibil ca adevarul sa fie de cu totul o alta orientare. In ceea ce priveste aspectul sentimental al vietii, iarasi nu este rau. Atat timp cat persoana de langa tine, in sfertul de masura de timp in care isi permite sa iti stea alaturi, poate fi facuta fericita si poate pleca visand de langa inima ta, in sensul de a visa ca iti va fi iarasi candva alaturi, nu cred de asemenea ca este gresit. Doresti o clipa cu cineva. Acea fiinta, poate din multa naivitate, iti apartine, deci iti ofera clipa dorita. Poate chiar ea se minte pe ea, in perpetuarea acestei farse sentimentale. Ce te-ar opri sa ii spui ca te face fericit? ce te retine sa ii spui in acele momente ca iti ofera frumusete si iubire? Pana la urma nimic nu este de contestat in aceste posturi. Eu am avut o experienta cu ani in urma, si de cu totul alta natura, decat cea la care m-am referit mai sus. Am avut doua prietene, si le am, ambele foarte bune pentru mine, dar din medii diferite. Medii care nu erau compatibile, deci doua fete care nu aveau nimic in comun. Practic nu se suportau. Amandoua, pe rand, caci nu ma puteam intalni cu ele in acelasi timp, imi reprosau fiecare de cealalta. Ca sa nu o numesc in termenul atat de vulgar, barfa. Si, uite, m-am gandit sa le mint. Pe rand, la fiecare i-am relatat, inn mod mincinos desigur, ca cealalta o place foarte mult, ca nu stie cum sa se apropie mai mult de ea si ca ar face-o, dar este cam timida. Ghici ce s-a intamplat! Aceasta minciuna a meas le-a dat de gandit la fiecare in particular, si-au revizuit comportamentul una fata de cealalta, si acum, peste ani si ani, pot afirma si sustine cu tarie ca ele sunt prietene pe viata, poate cele mai bune, iar eu am picat pe locul doi. Dar nu imi pare rau. Important este ca am reusit printr-o minciuna nerautacioasa sa fac in asa fel incat sa alung din doua inimi ura si sa aduc un strop de iubire. Ele nu stiu nici in ziua de azi si nu vor afla niciodata. Dar, cand le stiu comunicand inca, si chiar foarte bine, inca nu simt ca am facut un pacat si inca am o satisfactie. O bucurie, as spune, cu un mic, dar foarte mic strop de mandrie. Se poate pune problema si unei minciuni pe care o spui doar pentru a evita o discutie aprinsa. Sunt persoane care, datorita naturii lor foarte orgolioase, nu renunta la ideile lor, chiar daca acestea sunt eronate uneori. Pentru a evita o disputa, este bine sa ii dai dreptate omului. Se va lamuri singur, in timp, cu siguranta. Minciuna, ca definitie, ar fi, in concluzie, cataligata ca o fapta imorala, iar religios, un pacat. Facut constient, devine un pacat de neiertat. Dar, daca o aplicam doar in sensul ca dorim ca un suflet sa nu se prabuseasca, sau sa evitam o stare foarte negativa, lucrurile se schimba. Aici insa depinde de fiecare si de simtul bunei masuri a fiecaruia. Noi trebuie sa tragem o linie si sa definitivam granita intra ceea ce este de spus si ceea ce trebui trecut sub tacere pentru totdeauna. Oricum nota zece pentru intrebare.