--Daca se presupune ca omul nu are suflet,atunci de ce suferim din iubire? de ce simtim o durere imensa in noi, cu toate ca nu e o durere fizica?
Ce ne doare atunci? De ce e sfasietoare?
Mereu m-am intrebat... voiam si pareri de la voi pentru ca e foarte ciudat.
-Nu mutati intrebarea, va rog.
Eu am suflet. Nu ma intereseaza parerea specialistilor,a celor care traiesc dupa ce spun cartile de specialitate,a celor care cauta raspunsuri la tot felul de intrebari-Exista Dumnezeu? Exista viata dupa moarte? Exista bine si rau absolut? etc... Eu ma conduc dupa ceea ce simt eu,dupa ceea ce gandesc eu.
De ce suferim din iubire? Nu toti simtim durerea aceea care ne macina clipa de clipa,nu toti simtim cum ne pierdem sufletul in durere,cum ne macina intrebari la care nu putem gasi raspuns. Simtim doar durerea:durerea de a fi iubit pe cineva fara ca el/ea sa vada acest lucru sau a simtit iubirea mult mai putin,simtim acut durerea de a fi respinsi de cei pe care ii iubim,simtim suferinta pentru ca cel iubit nu a putut trece peste prejudecatile celor din jurul ei/lui si nu s-a putut darui cu totul iubirii.
Am stat timp de o luna si am analizat ceea ce am simtit eu dupa despartirea de cel pe care il iubeam. Am fost ranita,foarte ranita. Am crezut cu adevarat intr-un suflet frumos,intr-o inima care isi dorea sa fie iubita si sa iubeasca. A avut ceea ce si-a dorit si chiar mai mult. Dar nu a putut trece peste barierele prejudecatilor celor din jur. Am primit raspunsuri de la el care de fapt se contraziceau. Am acceptat situatia. Am reactionat cu impulsivitate si nu am mai fost Eu in ceea ce am facut. Am spus vorbe dureroase chiar daca erau adevarate,dar ar fi trebuit sa folosesc alte cuvinte. Dar... mi-am dat seama, poate prea tarziu.
Dar acum sunt din nou Eu dar care poarta in suflet suferinta si durere si mai ales dezamagire. Acest lucru nu ma impiedica sa fiu mai buna, sa imi daruiesc iubirea clipa de clipa.
Nu am renuntat sa-l iubesc pe sufletul meu pereche. Dar am ales sa il iubesc de la departare, sa fiu raza lui de soare dar nu cea care era tot timpul langa el ci o raza de soare invizibila, dar pe care sa o simta zi de zi.
Port in mine acea durere ceas de ceas dar ea imi aduce aminte sa nu uit a iubi cu mult mai frumos.
Simt ca si pentru tine e greu si ca porti in suflet aceasta durere dar e ne face sa pretuim si mai profuns iubirea, ea ne arata ca putem fi mai puternici clipa de clipa si ca stim ce inseamna iubirea adevarata care trece de granitele mintii omenesti. 
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Răspunde
Nu ti-a convenit raspunsul lui NOname din cate vad
, dar asta-i adevarul.
Si ai de ales aici: dintre a te duce sa vorbesti cu filosofii despre dragoste (care alora, apropo, le place sa distorsioneze realitatea in ultimul hal) ori cu oamenii de stiinta ori chiar cu credinciosii (ca tot crezi in existenta sufletului).
E alegerea ta daca vrei sa crezi sau nu in tot felul de chesti aberante (cum e si `sufletul`).
Mai intai rezolva problema cu negatia, aici e necazul in privinta matale. Mai-nainte de-a accepta apa ca pe o combinatie de 2 atomi hidrogen impletiti cu unul de oxigen, accepta apa simplu, ca pe un lichid. Cum e treaba cu iubirea acum? Nu e drum lung de la negatie la fabulatie, cu putina incredere in ratiune si mai putina nadejde in basme cu final fericit se rezolva amiabil tarasenia.
Accept orice pareri la intrebare, de asta am si pus-o.
Incerc sa vad din cat mai multe perspective.
Numai ca nu stim sigur ce e aberant si ce nu si daca e sau nu.
Omul are suflet doar la propiu, la figurat doar putini au!
La asta ma refeream!
E adevarata afirmatia ta.Dar eu ma refer in intrebare doar la propriu.
Exact! Iar eu am zis ca doar putini dintre noi au suflet, restul niste ######
In creierul uman este si opusul fericiri, acea senzatie de tristete se elibereaza de dorul cuiva exact ca cand iubesti, totul a evoluat in timp, nu doar oamenii plang si multe animale domestice in special caini dupa stapani lor
Cred ca putem cosidera omul ca un tot unitar. Desi acest tot unitar este foarte complex si, in mare parte, greu de inteles, totusi nu cred ca ar trebui sa presupunem ca anumite chestiuni abstracte sunt niste parti componente distincte (am spus cred, deci este o parere). Si spun asta pentru ca, daca am face asa, am putea extinde presupunerile si sa consideram si alte lucruri abstracte ca fiind parti componente. De exemplu, mintea. Ce este mintea? Greu sa-i dai o definitie, dar asta nu inseamna ca este o parte distincta din noi. Ce este spiritul? Si, pana la urma, la fel s-ar putea judeca si sentimentele, chiar iubirea. De ce n-ar fi si iubirea o parte distincta din noi. Intram in niste jocuri de cuvinte din care nu mai iesim nicicand. Mai bine, cum am zis, consideram omul ca un tot unitar, foarte complex, misterios pe alocuri, dar in mare parte cunoscut. Ceea ce nu cunoastem acum poate vom cunoaste mai tarziu. Si daca vor fi mereu lucruri pe care nu le vom intelege, nicio problema. Nici infinitatea timpului si a spatiului nu o intelegem, dar pentru asta putem trai linistiti.
Nu ne doare doar cand iubim, ne doare ori de cate ori picam pe locul doi. Nu putem accepta sa pierdem, sinele conteaza, nu putem tine cu ursul.
Gandeste-te ca durerea apare in urma unor ganduri. Sentimentele apar doar cand gandim ceva. Sentimentul de frica ar putea fi un exemplu destul de evident.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
