De ce, aproape de fiecare data cind incercam sa schimbam ceva radical in viata noastra avem un entuziasm lipsit de limite iar, atunci cind schimbarea devine o parte banala existentiala, monotonia inlocuieste entuziasmul iar "intrebarile" incep sa cistige iarasi teren? Putem sa asociem acest sentiment cu una dintre conditiile esentiale ale Universului si anume : dorinta continua de transformare?

Cred că mai degrabă se leagă de caracteristica omului de a vrea ceea ce nu are.
Niciodată nu suntem pe deplin mulțumiți, odată ce schimbarea a devenit o normalitate. Mereu vrem mai mult. Iar când mai mult-ul nu este posibil, devenim frustrați și depresivi.

Ține de natura umană, dar probabil are legătură și cu legile Universului.

Cu cat cunosti mai mult-cu atat doresti sa aflii si mai mult.

Și eu aș băga scuza cu Universul dacă mi-ar justifica zburatu' din floare în floare

Nu cred ca universul este cel care are dorinta continua de transformare. Cei care alcatuiesc universul o au. Nu avem idee cat de dezvoltat este universul. Poate nu mai are nevoie de transformare.
Dar noi nu cunoastem secretele lui. Asa ca, suntem in stare sa distrugem pamantul in incercarea de a gasi o metoda prin care sa aflam secretele Universului.

In legatura cu schimbarea in viata: Suntem dependenti de "noutate". Dupa multe incercari, reusim intr-un final sa realizam ceva. Pentru putin timp ramanem ca prostii uimiti de ce am realizat si de fiecare data vom spune "se putea mai bine". si o luam de la capat. O cursa nebuna care nu are linie de final.