Deci vreau sa va explic o stare pe care eu adesea o traiesc atunci cand imi doresc. E o chestie ciudata si sper sa intelegeti ce vreau sa va spun, desi imi e foarte greu sa ma exprim in cuvinte.de cand eram mica pot sa intru in starea asta.deci sa fiu mai explicita, eu cand ma gandesc la Dumnezeu, la ce suntem noide fapt si realizez ca de fapt suntem un nimic(stiu ca suna banal), dar realizez la un nivel foarte profund incat cand ma gandesc la rude, prietenii, situatii(cand sunt in starea asta) toti mi se pari ciudati si nimicuri.Nu stiu cum sa explic e ciudat tare si cu cat ma gandesc mai mult, ma aprofundez mai mult si ma deconectez de lumea reala si incep sa tremur si sa intru intr-un fel de panica pentru ca stiu ca de fapt asta e realitatea.si incep sa ma agat de ceva real, de exemplu de televizor si imi zic in sinea mea "sa-mi revin, sa-mi revin". E o stare depresiva. Un exemplu cel mai bun e daca nu ar exista universul sau planeta noastra nici noi nu am mai fi si nu a fi existat vreodata.adica totul este un nimic.la un moment se presupune ca planeta sau universul va avea un sfarsit.si dupa acest sfarsit...nimic.deci ce vreau sa zic e ca de fapt nu am exista.in ceva de genu ma aprofundez eu in starea aia si as incerca odata sa stau cat pot de mult dar mie foarte frica sa nu fac infarct ceva sau sa nu innebunesc sincer.Asa ca ma opresc mereu. sper ca ati inteles ceva dince am vrut sa zic. oricum nu cred ca o sa ma inteleaga cineva pentru ca scris e altceva, si traita senzatia e altceva.si apropo eu sunt mai pasionata de filozofie, fizica cuantica si univers. vreau sa stiu daca a mai avut vrunul din voi experiente ca a mea?
Ordonare:
Cronologică
Suna a atac de panica ce ai scris tu aici. 
Scuza-ma ca nu pot privi serios ce-ai scris tu, dar imi aduci aminte de un personaj dintr-un film de Woody Allen care s-a trezit in miez de noapte tipand ca el moare. Si cand l-a intrebat nevasta-sa daca trebuie sa cheme ambulanta i-a zis ca probabil, atunci cand va fi nevoie. Era si el la fel de panicat ca si tine ca e muritor.
Răspunde
Eu daca incerc sa ma gandesc la cat de mare e Universul si cat de minusculi suntem, ma blochez.E peste imaginatia mea.Ma fortez sa-nteleg, dar nimic. Poti inebunii incercand sa aflii tot misterul Universului cu mintea, mai bine sa lasam stiinta sa caute.
Ai citit prea multe si prea complicate pentru capacitatile tale intelectuale in raport cu varsta --- insasi faptul ca nu-ti poti exprima in cuvinte trairile este o dovada in acest sens.Rezuma-te la lecturi potrivite varstei tale si puterii tale de intelegere --- ai timp ca, pe masura ce acumulezi informatie cu un grad de dificultate din ce in ce mai ridicat, sa citesti si asemenea carti! Acum, la varsta ta, s-ar putea spune ca " visezi cu ochii deschisi "( asta, apropo de acele "chestii ciudate" despre care spui! )
Buna! Da, si eu mai trec prin stari din astea. Fix ca si tine gandesc. Ca suntem nimicuri intr-un univers care e un nimic, cum de existam, cine ne controleaza? Dumnezeu exista, el ne-a facut? Ce am fi fara el? Dupaia ma gandesc la moarte, unde voi ajunge? Ce voi face acolo, voi trai o eternitate ca un spirit? Si cand ma gandesc la vesnicie, adica fara sfarsit, ma ia despresia. E ca si cand intotdeauna vei exista ca spirit, si intotdeauna e nesfarsit daca ma intelegi. E chiar creepy.
Incearca sa faci ceva sa-ti distraga atentia de la lucruri din astea. Uita-te la tv, iesi cu prietenii, disco, socializeaza, toate asta cat esti tanara si ai timp, cat traiesti, ca mai tarziu vei regreta. Nu te mai gandi, lasa grijile astea pe sfarsit. Traieste clipa.
Toti avem acelasi destin si soarta, nu putem schimba nimic, asa ca hai sa nu ne gandim, ca ne facem rau, si daca toti ne-am gandi la asta am fi niste stresati care ne-am astepta sfarsitul sa aflam raspunsuri la toate intrebarile!
Traieste-ti viata.
Sper ca te-am ajutat, iti urez bafta si daca vrei mai putem vorbi despre trairile astea pe privat!
Nu stiu ce aprofundezi tu acolo, dar deocamdata existam! nu prea are rost intr-adevar sa ne strofocam prea mult pentru ca nu ducem cu noi nimic in mormant! Dar traieste clipa! acum existi, maine nu se stie! bafta!
Cred ca este un sentiment normal ceea ce simti tu. Daca compari durata de viata a unei fiinte umane sau chiar a civilizatiei umane cu varsta universului sau dimensinea planetei pe care traim cu totii cu dimensiunea universului observabil este normal sa te simti insignifiant.
Dar totusi trebuie sa recunoastem ca facem parte dintr-o specie care a realizat enorm de multe lucruri: oamenii au ajuns in spatiu, iar sonde lansate de ei au depasit marginea sistemului solar, am construit masini, avioane, cladiri cu multe zeci de etaje, stim sa tratam majoritatea bolilor, am reusit sa ne crestem durata de viata de la 25 de ani (cat era in evul mediu) pana la apoximativ 80 de ani, avem o ecomonie modiala care functioneaza destul de bine, avem o intelegere destul de buna asupra universului si asupra structurii materiei, iar in linii mari stim de unde venim si incotro ne indreptam (contrar a ceea ce sustin unii). Eu cand ma gandesc la toate realizarile speciei umane chiar nu ma mai simt insignifiat. Da intr-adevar universul este imens, iar noi suntem atat de mici, dat asa de mici cum suntem am reusit sa-l intelegem si dipunem de modele matematice cu care putem sa-i intuim fiecare miscare.
Si eu sunt pasionat de fizica cuantica si cosmologie, dar din pacate inca nu am baza de matimatica pentru a le intelege la nivelul la care as vrea eu. Urmez o facultate tehnica si am tangente si cu matematica si cu fizica dar nu sunt materii principale. Am urmat un curs de fizica cuantica, dar fost destul de sumar, am inteles ca la facultatea de fizica se face mult mai mult. Sper ca in viitorul apropiat sa am timp sa ma pun la punct ceea ce-mi lipsete ca sa inteleg, cel putin la un nivel superficial teoria stringurilor (care realmente ma fascineaza).
Si eu am avut situatii de genul,sa ma gandesc la multe,dar nu intru in panica sau ceva de genul,ci doar,ma gandesc profund la multe. stai linistita,nu vreau sa sune a emo sau ceva sinucigas,dar,dupa ce poate vei "muri" daca va fi ceva "dincolo" sau alte chestii vei afla atunci,poate da, poate nuh... orice e posibil, mai traim si mai vedem.
Nu stiu cati ani ai, dar nu cred ca este prea bine sa gandesti asa. incearca sa nu mai citesti ciudatenii si sa ai o viata normala
Deci vreau sa va explic o stare pe care eu adesea o traiesc atunci cand citesc intrebari stupide. E o chestie ciudata si sper sa intelegeti ce vreau sa spun, desi imi e foarte greu sa ma exprim in cuvinte. De cand eram mic, puteam sa intru in starea asta. Deci sa fiu mai explicit, eu cand am citit intrebarea asta, mi-a venit sa-mi pun mana-n pantaloni. Stiu ca suna banal, dar realizez la un nivel foarte pro-fund incat ma gandesc la un film porno.
Acum, vorbind mai serios, voi inainte sa puneti o intrebare, trageti vreun cui?
Cind eram adolescent, aveam si eu asemenea trairi. Cind eram singur si meditam la ce e viata asta si cit de marunti suntem noi oamenii, ma gindeam si la faptul ca viata mea la un moment dat va avea un sfirsit, si asta ma ducea la un atac de panica - iubeam viata prea mult ca sa pot accepta ideea ca se va sfirsi vreodata. Ce faceam ca sa scap? Pur si simplu nu ma mai gindeam la asta. Dar din cind in cind gindurile reveneau. Asta pina ce am devenit credincios. Cind Dumnezeu a devenit o realitate vie pentru mine, ceva in interiorul meu s-a petrecut, fara sa incerc sa induc eu acea situatie - nu mi-a mai fost teama de sfirsitul vietii. Am incercat sa induc acea stare de groaza din nou gindindu-ma ca viata mea se va sfirsi cindva, dar nu am reusit! Undeva in adincul fiintei mele realizam ca voi trai de fapt vesnic, asa cum si e viata omului, si de atunci nu am mai putut sa ma tem de moarte. Tot atunci, Dumnezeu m-a ajutat sa vad cita valoare e in "nimicurile" din lumea asta, vazind ca de fapt orice lucru are ceva care s aiti capteze atentia, care sa te faca sa descoperi ca viata e totusi frumoasa asa cum e ea.
Hmm, si eu sunt pasionata de diverse chestii... de exemplu, cred cu tarie in transhumanta
Am zis eu ca nu-i bine sa gindesti prea mult.De ce n-asculti ca uite ce patesti?
Am mai spus daca raportezi omul la infinit, acesta devine mic spre 0, cu o infinitate de zerouri si cu 1 in capat
Good For You! Clar nu sunt "etnorahaturi" si o "arzi" clasic... deci "iei de unde trebuie"!
Daca suntem nimicuri de ce dracu tot scrii cand stii ca fie ca nu ai starea aia ori ca o ai, tot te vei duce? taci dracu, si gandeste ca de aia ai cap.
Noi suntem un mare 0, dar daca il avem pe Dumnezeu in viata noastra, El este 1pus inaintea noastra, si impreuna cu El suntem de nota 10.Adica vreau sa spun ca El da valoare si sens vietii noastre.
Poi nimeni nu a definit nimicul deci nimeni nu stie cum sa-l explice...deci stii tu?
Daca asta e infricosator atunci incearca sa te gandesti ca noi suntem singuri in univers si ca in jurul terei nu e decat un intuneric populat de niste planete pustii si suntem o mica planeta cu un gram de viata. e infricosator sa te gandesti ca nu mai e nimic
Într-o zi, dacă tot continui aşa, o să intrii în transă şi n-o să-ţi mai revii. Încetează să te mai gândeşti la ala ceva.
Şi lasă iarba!
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
