Hei, TPU, dacă astăzi făcând terapie cu terapeuta mea, mi-a zis că eu de fapt aș fi foarte visătoare și cu vedere mai mult către viitor, am realizat ce calitate faină am în interior.
Și zicându-mi astea, am realizat că de fapt eu chiar am o resursă faină pe care dacă aș pune-o în aplicare, în prezent, adică dacă mi-aș proiecta viitorul cu cea mai bună versiune a mea și acționând în prezent, acel viitor ar fi posibil. Însă am o problemă, eu acționez foarte greu și nu prea știu ce vreau de fapt. Adică am așa vise random, însă nu am și o direcție mai concretă ca un drum, traseu, gen.
Așa că întrebarea care mă macină. Cum fac să găsesc un om resursă, ca gen, care să-mi împărtășească ideile cât de cât, ca tocmai să luptăm pentru aceleași idealuri, viziuni și țeluri, dar care să dețină puțin și din opusul meu, adică să fie oleacă mai Alfa (nu însă total Alfa, nu doresc să fiu subalterna nimănui și nici manipulată) și evident să fie axat pe acțiune? Tocmai că din psihologie am învățat că oamenii ca mine au nevoie de oameni acționari, iar ei au nevoie de oameni ca mine, buni pe planificare și măsurare, analiză.
Deci cum fac sau unde pot să găsesc un astfel de om?
Voi credeți că există oameni pe pământul ăsta care să fie măcar peste 70% leiți vouă, mai ales la viziunea de viață?
Eu recunosc că nu am găsit în 29 de ani așa ceva și de aceea am și ales să-mi văd singură de viață și să nu mă afiliez nimănui, dar tot ceea ce mi-a zis azi terapeuta mi-a oferit un nou vibe și chiar viziune, dar chiar și o mică răzvrătire, deoarece abia acum realizez, că eu în loc să lupt pentru idealurile și scopurile mele, am fost redusă la tăcere de oamenii frustrați și eu m-am conformat, crezând că, doar că ei dețin autoritate sau o gură mai mare, au și dreptate. Deci nu mai vreau să fac acest lucru, chiar dacă asta înseamnă și să deranjez, pentru că în final și de asta mi-a fost frică să-mi fac vizibile idealurile. Deși recunosc că nici nu le-am aruncat de tot, adică undeva acolo deep în mine, tot se dădeau lupte de a mai visa și a-mi planifica viitorul + a lupta pentru țeluri.
Oricum, deocamdată, am de luptat cu propriul eu, însă tot nu vreau să renunț la viziunea mea și idealurile mele, așa că, vreau să găsesc un om resursă cu care să construiesc ceva.
Voi cum ați găsit astfel de oameni? Oamenii voștri resursă, dar mai ales oamenii care să aibă aceeași viziune cu a voastră? Către ce direcții ar trebui să mă îndrept ca să găsesc astfel de oameni?
P.S. nu dați exemple cu ieșitul random pe drum sau sala. Acolo, da, e posibil să întâlniți și oameni buni, dar nu doresc să frecventez acele locuri și nici nu mă interesează să joc la loz în plic cu "dacă voi întâlni oamenii mei resursă sau ba". Eu mă refer la platforme, locuri de studiu sau cursuri ceva mai concret, unde să întâlnesc acei oameni. Ceva unde să evoluez și să întâlnesc oameni faini, dar da, cu aceeași viziune și valori ca ale mele, că altfel nu doresc să fiu subalterna nimănui, nici manipulată de niște oameni Alfa de r.
Ordonare:
După relevanţă
Ce folos are că ești visătoare daca în prezent nu faci nimic? Trebuie sa fii realista,sa afli ce îți dorești cu adevărat, cred că ai vrea sa ai fii iubita și să iubești, sa ai o singura economică, sa pleci prin vacanta, nu uita tu dai sens vieți tale nimeni altcineva
Răspunde
Daca te pasioneaza un domeniu al stiintei, mergi la facultate; intalnesti acolo. Doar ca vor fi mai tineri ca tine cu cativa ani. Sau mergi la masterat.
Păi, nu știu, pe mine mă pasionează toate domeniile și nimic pe bune. Adică zic pasionează, că gen atunci când citesc chestii basic despre nu știu ce subiect sau văd un film cu un personaj ce are un anume job cu o anume ocupație, automat mă pasionează și pe mine sau aș dori și eu să fac acele lucruri. Însă recunosc că în realitate cele mai cu patos domenii au fost poliția (deci profesia de polițist, chiar de detectiv) mereu am visat să fac asta, iar jobul se preta numai bine la personalitatea mea ursuză și rece, ca spre exemplu, eu unde activez, ca profă, nue prea de mine, deoarece ca profă trebuie să fii carismatică și caldă, nimic din astea nu mă caracterizează, însă recunosc că sunt totuși blândă și nice cu elevii mei, asta așa, pentru că am primit multă educație la viața mea și deși nu am reușit niciodată nici să fiu dulce cu oamenii sau carismatică, am reușit mereu să fiu elegantă, darnică și cu bun simț cu ei. Și oricum la elevi, ei simt că mi-au intrat pe sub piele și au venit ei la mine, și atunci e ok, eu doar le răspund la tot ce-mi oferă ei (îmbrățișări- le ofer îmbrățișări, iubire- le ofer iubire, cadouri, evident prin cadouri mă refer la cele precum lucrări de ale lor, precum fișe sau desene pentru doamna, iar eu la ocazii speciale le ofer ciocolată și suc, clătite, pizza, în funcție de sezon și context) deci chiar dacă nu întrunesc toate calitățile unui profesor prin educația primită ofer ca în oglindă ceea ce văd la elevii mei.
Dar ca și pasiuni, da, domeniul poliției mi s-ar fi potrivit mai mult. Dar și acolo a existat un factor decisiv, și aici chiar unul destul de decisiv, deoarece nu am putut niciodată să mă încadrez în normele lor, anume că trebuie să fii fit și să ai un fizic bun. Nu zic că o forță de asta, uneori, de-mi vine să fărâm tot în jur, nu am, însă ca să fiu fit și să alerg ore în șir, asta nu am cum să am, și sincer nici nu-mi doresc. Ăsta mi-e corpul, asta mi-e viața și nu doresc să mor prin sălile de fitnes ce miros a transpirație și chiar nici să stau numai în transpirație ca să lucrez mereu niște mușchi, doar pentru că asta presupune meseria. Însă da, cel mai mare vis ar fi fost să fiu polițistă, deși cred că e totuși al doilea cel mai mare vis, cel mai mare vis și dorință, pasiune, a fost cea către muzică și a deveni cântăreață, dar aia e, dacă la trup stau cât de cât prost, nu ai dori să-mi auzi vreodată vocea sau pe mine deschizând gura și cântând. Însă da, ăsta e cel mai mare regret al meu (pe care tata, ca om ce nu s-a implicat în creșterea mea și am resimțit deci lipsurile financiare) îl va avea până pe lumea cealaltă ca și păcat. Deoarece simt că dacă se implica și tata și chiar și in familia mea, în loc să existe certuri și dispute, ei toți trăgeam la aceeași căruță numită "familie" și se axau pe creșterea, educarea mea și pe viitorul meu, în locul egoului lor și conflictelor, acum poate eram și eu o altă Miley Cyrus și o dau pe ea exemplu, pentru că semăn parțial cu ea la chip și funny e că, fix stilul ei îmi plăcea muzical. Genul ăla de rock soft sau de pop-rock. Pentru că dacă eram de mică întrebată și eu ce mi-ar plăcea să fac cu viața mea sau ce pasiuni am sau pur și simplu mi se oferea șansa să merg de mic copil la o școală de muzică, alta ar fi fost viața mea acum. 
Așa, la 29 de ani, mă chinui și eu de jumătate de an, că de atunci am inceput cursul, să leg 2 cântecele și să le învăț taburile la chitară, că despre chitară e vorba, dar niciodată nu am să mai am șanse să ajung Miley Cyrus sau Hanna Montana. 
) Cel mult o tipă ordinary, cum era Hanna Montana în zilele obișnuite de liceancă obișnuită, care cântă în casa ei, cel mult animalelor de la fermă, asta dacă o să am vreodată și vreo fermă. Dar nici așa nu o să am vreodată vocea ei. Cum spuneam, pentru unii oameni soarta vine doar să râdă de ei. Care era probabilitatea în Universul ăsta ca să ai o sosie vedetă sau care are același vis cu al tău, dar la care tu să nu ajungi niciodată, deși funny ești fana sosiei tale și doar în ascultare ai aceleași stiluri muzicale ca sosia ta vedetă. Și nu mă înțelege greșit, eu pot lupta pentru a-mi cizela vocea, ca să zic, cât să cânt poate în baia mea, fără rușine, cel mult la lecțiile elevilor mei de la școală și poate în corul bisericii din an în Paște, însă niciodată nu o să ajung la vârsta asta nici la nivelul lui Miley Cyrus și cu atât mai mult nu la vocea ei. Iar ca să mai dau bani pe cursuri de canto la vârsta asta doar ca să știu oricum doar până la ce nivel ajung, mai bine zic pas, cu banii de pe cursurile de canto, îi dau pe cursuri de intrumente, unde să învăț să cânt la instrumente și măcar acolo dacă voi fi bună în viitor, mă duc pe la metrou în București și pe faleză, vara la mare să reinterpretez în formă acustică toate melodiile comerciale sau cunoscute. Cred că în momentul de fața asta mi-e unica dorință. Poate nu o să am lumea la picioare, dar măcar metroul din București și lumea de pe faleza mării, merge. )
Deci cum spuneam am multe dorințe și pasiuni și totuși în fiecare există un dar.
Însă da, pe astea 2 nu le tai niciodată de pe listă, cum ar fi muzica și cea despre suflet, cum ar fi psihoterapia, filantropia. Deocamdată, până învăț ceva despre ONG-uri fac filantropie cu elevii mei.
Răspunde 
Te complici prea tare draga MontainRiver, lasă filozofiile, ca vremea zboară si singura si cu filozofatul ramai.
Ia-ți un job, casa și mașina, trage-ti un iubit cu care sa te distrezi cat mai esti tanara, fa și tu niște experiente ca să inveti ceva din viata asta.
Eu de prima de care m-am lipit, cu aia am ramas, și asa am mers si progresat în viata, fără să-mi calculez, cum faci tu, fiecare pas din viata.
Fii spontana, mergi pe noi experiente, ai doar de învățat.
Carpe diem, cum zice vorba aia latina.
Cheers
Doamne ferească. Tu auzi ce caut eu?! Oameni pe gustul și viziunea mea. Nu un libidinos cu care să mi-o trg, clar nu mai mulți. Aia oricum e de domeniul SF. Iubirea nu există, deci nu mă interesează trasul și "epxeriențele", deși mint, mă interesează tocmai experiențele prin care devin versiunea mea cea mai bună, că de fapt la asta lucru de ani de zile cu terapeuții mei, însă vreau la dracu să-mi găsesc și tribul, căci singură am impresia că nu avansez prea mult și-mi amintesc întradevăr că și la psihologie și la terapie terapeuta ne vorbea despre "oamenii resursă" care au fost în viața noastră. Deci de astfel de oameni am nevoie și caut, dar de-un lucru sunt sigură, nu am să-i găsesc aici. Eu întreb una și voi îmi răspundeți floricele pe câmpii.
Cât de job, am job, sunt învățătoare și urmează să devin psiholog, cât de casă, nu am renunțat niciodată la visul ăsta. Dar pentru casa e nevoie de bani cu carul, bani pe care nu-i dețin din păcate, dar nu renunț orice ar fi la visul meu. Deși nu am spus că nu am casă, am casa mamei, care-mi rămâne mie, însă eu vreau casă cu grădină și să am și apartamentul mamei, deci mai am de tras până să-mi iau o casă a mea, deocamdată să-mi plătesc facultățile la care doresc să merg și sa fac formări destule.
Omul se referea sa nu te mai gandesti asa de mult. Nu sa ti-o tragi cu oricine.
Si eu imi doresc sa devin un bun inginer, sa am casa cu piscina, sa vizitez o gramada de tari si sa incerc multe chestii noi. Dar nu stau sa visez la asta pe toata perioada vietii mele. Deja iau actiuni spre asa ceva. Si ma inconjor de oameni care mi-ar putea aduce acest scop. Fac o facultate de inginerie, lucrez in domeniu, caut sa merg in vacante in alte tari, caut sa produc mai multi bani incercand lucruri noi. Nu stau in casa si visez cu ochii deschisi. Ca asa ceva nu ajuta cu nimic. Ti-am mai spus pana acum de fiecare data, ca doar visand si crezand in destine scrise in stele, vei ramane fix in acelasi loc. Asta pentru ca nu iei actiuni. Tu vrei pe cineva care sa te impinga de la spate si sa-ti spuna ce sa faci, dar de una singura nicigand sa faci ceva...
Și eu fac acțiunile care țin de mine. Doamne! Voi oamenii de pe TPU aveți probleme. Și eu fac ce ține de mine, ca a citi zilnic, a studia, trag tare să-mi mențin jobul (chiar dacă asta înseamnă să-mi neglijez casa și să dorm cu praful pe pernă-că nu am timp să-mi fac curat la sânge, așa cum îmi plăcea mie. De asemenea, fac noi cursuri și încerc să mă înscriu la facultăți.
Doar că, ce ține de mine, nu înseamnă că automat mă și observă cineva sau că cineva știe de existența mea și cum am spus, nici dacă fac aceste activități nu întâlnesc pe nimeni, deci la ce folos, te întrebi uneori... și mai grav, cum spuneam poate nici nu există omul cu viziunea comună mie. Asta e cu adevărat sucks.
Și da, cred că dacă ai auzit bine, eu totuși sunt omul gândului, deci ce-mi ceri să fac e imposibil, până și terapeuta mi-a zis că am o supragândire, cea pe care o mai avea Eminescu. Deci eu trăiesc pentru gânduri. Tocmai de aceea am și spus, cred că destul de clar, că eu caut opusul mie la acest aspect, tocmai pentru a acționa și eu prin filtrul lui, al omului cu care o să colaborez. Eu să fiu capul și el/ea/ei picioarele, nu mă deranjează nici dacă sunt un grup de oameni, doar că, dacă deja sunt de la 3 în sus, oamenii în raza mea, mă pierd, tocmai de aceea aș fi vrut să găsesc o persoană doar, și de preferat să fie și femeie, deoarece eu în permanență m-am înțeles mai bine cu ladys.
Și eu nu visez. Cum am spus, am o supergândire. Tocmai asta mia-au spus și terapeuții și da și ei mi-au spus același lucru ce întreb și eu aici, că resursa mea, analiza, gândirea ar fi o super calitate dacă ar fi însoțită și de acțiune. De aici întrebarea. O acțiune pe care eu niciodată nu voi fi bună. Nu mă înțelege greșit, nu sunt handicapată, pot face și eu basicul de acțiune, dar când spun ce gânduri și vise am, păi necesită și un plan al acțiunii mai elaborat. Tocmai de aia întrebarea. Că eu caut ceea ce nu dețin eu, pentru ca împreună să construim ceva măreț. Dar cum spuneam cu viziune comună mie. Altfel, nu doresc să încep să le fac planuri și analize viselor altora. Ci tocmai având aceleași vise și împărtășind aceleași țeluri să facem ceva frumos împreună. Eu cu backoffice-ul, el/ea cu frontofficeul și tot ce ține acțiune. Eu să creionez și creez, ea să pună în aplicare.
Deci ce am eu nu sunt vise, așa cum spui tu, dacă găsesc persoana potrivită. Dar în 29 de ani, nu am întâlnit decât oameni răi, ba chiar oameni care mai și râdeau de mine tocmai când le spuneam de planurile, visele, gândurile sau le împărtășeam viziunea mea. Deci cum aș putea lucra cu oameni ca aceia?! Deși oricum azi nu mai sunt în aria viziuală, deci imposibil să pun bazele a ceva cu aceia. Deocamdată rămân încă la stadiul de a studia eu pe cont propriu, apoi vom vedea, ce ne va mai rezerva viața. Oricum din moment ce mi-am dorit mereu să mor și nu am șanse, nici cu toate bolile din lume, să mă duc pe lumea cealaltă, are Dumnezeu un plan și cu mine. Deocamdată să devin eu versiunea mea cea mai bună, să mai studiez și să-mi fac terapia, prin care să mă pot cunoaște cu adevărat și vom vedea ce mi mai rezervă viitorul.
Eu mi-am gasit partenera la facultate. Nu am bagat-o in seama, ca nu ma atragea (nu e o frumusete iesita din comun, medie as spune).
Apoi am dat de ea la master, unde iarasi nu am iesit cu ea desi ma intelegeam de minune cu ea.
Intr-o pauza de mandre am invitato la o plimbare, si am realizat ca e potrivita pentru mine, insa nu eram eu potrivit pentru ea.
I-am dat o pauza de 6 luni, apoi am reincercat, dar nu a fost convinsa ca eu sunt potrivit, pentru ea.
Apoi dupa vreo 2 saptamani, am incercat iar, si iar dupa inca 2 saptamani.
Asa a reusit sa ma cunoasca, ceea ce vreau sa fac, si ce sacrificii sunt dispus sa fac pentru a-mi realiza obiectivele.
Asta e povestea mea cu actuala mea partenera, si pot spune ca am realizat multe in 11 ani de casatorie si 12 ani de relatie.
Ce poti tu sa faci? La varsta ta nu prea iti permiti sa fi mofturoasa in alegerea partenerilor, daca nu doresti sa ramai singura cu vreun animalut de companie.
Citeste. Sunt foarte multe carti de dezvoltare personala (nu poti face tu toate greselile din lume ca sa inveti din ele, poti invata la fel de bine din greselile altora).
Investeste in tine (participa la cursuri de dezvoltare personala, orice te pasioneaza) asa te vei inconjura de oameni cu viziuni comune, si foarte important NICIODATA SA NU SPUI NU, indiferent de cat de absurda e situatia, daca iti place sau nu de interlocutor, daca locatia nu e potrivita, sau nu ai dispozitia sau energia necesara pentru a cunoaste oameni noi. Acorda o sansa, doua, trei oricui e dispus sa vrea mai mult de la tine, chiar daca nu esti atrasa la inceput de partener.
Gandeste pozitiv de fiecare data, si vei vedea ca in timp ti se vor intampla lucruri bune, chiar daca la prima vedere nu par asa.
Aplica in viitoarele relatii 3 principii de baza. Ofera si cere COMUNICARE, INCREDERE SI RESPECT. Dragostea apare si dispare rapid, dar daca unul din pilonii oricarei relatii scartaie, se duce si relatia.
Incearca sa iti limitezi viciile, sau macar sa le inlocuiesti cu unele mai sanatoase, fa miscare zilnic (alergat 30 de minute) pentru a capata elergie si un tonus mai bun.
Inlocuieste timpul pierdut in fata televizorului sau al telefonului cu o activitate pe care nu ai face-o de obicei, fie ca e balet, teatru, opera, escape room, sau voluntariat pentru a ajuta niste batrani sau copii.
Orice te scoate din zona ta de confort. Nu zi NU la nimic si asa apar oportunitatile care iti vor schimba viata.
Asa iti vei gasi partenerul potrivit, nu mergand la terapeut si PROIECTAND un partener care sa fie alfa dar nu prea alfa ca nu doresti sa fi subalterna nimanui.
In relatie nu exista subalterni si sefi. In relatie exista parteneri. Daca partenerul trece printr-o perioada mai grea ajutal, la fel va face si el cand vei fi tu in locul lui. Daca asta inseamna sa maturi dupa el pe scara de bloc cand el cara molozul, faci acel lucru. Doar impreuna avansati, doar comunicand, doar avand incredere unul in altul, si doar respectand pertenerul si eforturile sale pentru a va atinge obiectivele.
Dragi TPU ași, voi citiți ce pnm spun eu sau întreb?!
Nu caut perechea, nu caut dragostea, cu atât mai mult nu caut bărbați, femeile au demonstrat de mulți ani că au reușit singure. Deși nu am spus că în căutările tribului meu, dacă e un bărbat care e leit eu, nu aleg acel bărbat resursă. Dar nu ca să mi-o trg, nici ca să nu știu ce, deci voi auziți c3 am întrebat eu?! Unde găsesc oamenii resursă, pot fi și oameni căsătoriți cu care nu am nici o treabă ce fac ei în intimitatea și în viața lor. Și da, poate fi chiar și bărbat căsătorit, dacă doar un bărbat ar fi cel care-mi împarte viziunea, însă eu caut tribul meu, asta am întrebat. Caut un om sau câțiva oameni, care să-mi împărtășească viziunea și cu care să construiesc ceva frumos, dar care să aibă și 2, 3 calități opuse mie, cum ar fi cele îndreptate către acțiune. Dar tocmai de aia nu am spus asociat, probabil acum că v-am luminat, ați înțeles la ce mă refer, dar cum spuneam nu caut un asociat cu care negociez ce și cum și aia e, mă ajută omul să bla bla. Eu îmi caut clar tribul și omul, oamenii care să-mi fie clar în primul rând prieteni și cu care să construiesc ceva, dar ca să fie așa, am nevoie să aibă viziune comună cu a mea, ceva ce am spus că până la 29 de ani nu am prea întâlnit și deci nu știu dacă găsesc acei oameni care să-mi împărtășească viziunea.
Si ti se pare ca in raspunsul meu nu gasesti oameni care sa iti impartaseasca aceeasi viziune?
"Inlocuieste timpul pierdut in fata televizorului sau al telefonului cu o activitate pe care nu ai face-o de obicei, fie ca e balet, teatru, opera, escape room, sau voluntariat pentru a ajuta niste batrani sau copii.
Orice te scoate din zona ta de confort. Nu zi NU la nimic si asa apar oportunitatile care iti vor schimba viata."
Totul depinde daca viziunea ta corespunde cu a celorlalti. Nu exista triburi, exista interese comune. In loc sa cauti omeni resursa, devino tu resursa. Ai pus o intrebare fara sa detaliezi viziunea ta si te miri ca primesti raspunsuri nepotrivite
Păi dacă-ți spun viziunea mea pe TPU, nu e ca și cum îmi spui în ce loc găsesc acei oameni cu viziunea comună mie. De altfel, de aceea și înrrebarea, pentru că, eu nu gândesc ca majoritatea (papagal, socializare-bârfă și interese) ci mă interesează altele, așa că, de aceea mai greu să-mi găsesc tribul. Deci de aceea și întrebarea.
Și apreciez că mi-ai expus niște locuri în care aș găsi oameni ca mine, dar și aici intervine probleme.
1. Cam din tot ce ai spus tu, la mine în oraș nu există. Drept dovadă că pentru a face un curs de chitară trebuie să fac naveta la București, eu fiind din provincie sau să fac cursul online, însă nu e online ca pe viu, deși e ok, în prezent, chiar și așa, am învățat cât de cât. Unicul loc unde e posibil, din lista ta, da întradevăr e ăsta de la Crucea Roșie, ce observ că e și la mine în Călărași, spre exemplu. Deși nu prea știu să aibă cine știe ce activitate și cei de la Crucea Roșie. De exemplu așa; doream să mă bag pe un ONG, ca să învăț meserie și apoi să-mi fac eu propriul meu ONG, dar acum că muncesc nu mai am timp să călătoresc la București (cum am spus, la mine în oraș neexistând cine știe ce ONG-uri și sincer nici ne prea vrând să mă afiliez oamenilor din acest oraș, poți să spui că e hate, dar eu una, pe șleau spus, nu-i sufăr pe oamenii din orașul ăsta, toți sunt doar țig și când spun asta, nu o spun doar la modul de rasă ci la comportament, deoarece toți sunt niște șmecheri pe aici, români, dar toți cu manelisme și arfe, și foarte răi, apropo, te înjură ziua în amiaza mare pe stradă deci nu prea am cum să activez pe undeva în orașul ăsta sau să-mi găsesc tribul în orașul ăsta.
Apoi să mă mut, în prezent și dacă vreau nu pot, pentru că-mi pierd titularizarea și nici bani nu am de aruncat pe chirii.
Apoi mai intervine o problemă, în cazul meu, cel puțin una de care m-am lovit eu mereu. Chiar și în acele locuri de care amintești tu, eu una nu am întâlnit oameni buni, fără supărare. Adică ce vreau să spun, e că peste tot unde am fost am întâlnit oameni răi, doar.
Cel mai bun și rău exemplu, pe care nu o să-l pot uita vreodată, a fost fix sala de fitnes, unde, și acolo nici măcar nu erau bărbați, ci femei. Antrenoarea de la KangooJumps mi-a zis, văzându-mă plinuță, că da, mai trebuie să mai slăbesc (ceva ce din postura de antrenor am privit-o ca atare și nu m-am supărat) însă peste doamna antrenor, au mai sărit babetele de colege să spună ele chestii și vorbe ca gen "oo, da, nici nu trebuie să faci sport, mai slăbești și din farfurie acasă". De aici am dedus că nu mai are rost să calc vreodată în vreo sală de fitnes. Cum spuneam, pe antrenoare am înțeles-o pe doamnele neavizate, nu.
Apoi am făcut curs de cofetar, deja lovită de intemperiile vieții și a răutății umane, decisesem că acolo nu voi spune absolut nimic despre mine, știind cât de rea e lumea, așa că, am tăcut, dar atunci fiind cu permisul și mai cerând voie că merg la ore, tot m-am mai apucat să spun unele 2 chestii despre mine, iar o colegă de acolo, tot din vorbă în vorbă, se trezea să-mi spună că la felul meu de a fi, eu nu voi lua permisul. Ceea ce nu a fost adevărat, evident. Dar răutatea aceea nu am cum să o uit, la fel, pe lângă altele pe care le-am experimentat și la cursul acela.
Deci nu știu cum vă afiliați voi oamenilor, dar eu peste tot pe unde am fost am întâlnit doar oameni aroganți, cu viziune superioară față de mine și cu atitudine de cacao. Deci de aceea spun că, atât locul unde caut, vreau să fie unul bun, dar și oamenii la fel de buni ca mine și iubitori, însă și fără aroganțe sau ceea ce de altfel nu suport eu cel mai tare fără "sincerități" perfide. Adică ce vreau să spun, e că, eu nu caut oameni care să fie capabili ca mie să-mi arunce adevărul meu în față, dar ei să se victimizeze și să fie narcisici cu dumnealor ci oameni care tocmai să nu-mi spună mie adevărul (că eu știu cine sunt și cum sunt) dar să fie capabili să-și spună ei lor adevărul lor și la fel, să se cunoască ei pe ei, așa reali cum sunt, deoarece eu asta o înțeleg ca adevăr. Deci altfel spus, când spun "oameni care să-mi împărtășească viziunea" asta cer de fapt. Oameni sinceri ei cu ei, care pe mine (nu cait perierea, mi s-a spus uneori până și asta, dar God, nu cait perierea, deoarece clar caut oameni care să mă vadă autentică pe mine, așa cum sunt cu + și - dar clar caut oamenii care să se simtă mândri de plusurile mele și imeperios necesar să-mi accepte minusurile) deci asta caut eu de la tribul meu, care să mă vadă autentică și ia așa cum sunt, dar clar ei cu ei să aibă puterea să fie sinceri, mai ales atunci în conflicte. Ceva ce, cum am spus până la 29 de ani nu am întâlnit. De aia am acceptat izolarea. Căci cu oameni ca aceștia eu una nu pot. + că de muncă nu mă pot lăsa, îmi sunt suficienți oamenii de la muncă cu astfel de caracter, nu mai am nevoie și în viața privată de astfel de oameni. Deși recunosc că în prezent la muncă am oameni chiar ok, oameni civilizați și buni, după multe lacrimi și mulți nenoroc la locul de muncă, ți-e și ție dat să mai ai part3 de o echipă faină.
Dar deci ca să simplific, că eu una, scriu mult, cam asta caut în termeni simpli.
Oameni sinceri ei cu ei. Cu restul toți suntem sinceri și ce simplu ne kăkăm pe oameni cu propriul lor rakat. Însă când e vorba să ne întoarcem (știi tu pe unde iese rak) deci să ne întoarcem la propriul dos și să ne analizăm și dosul și rakatul cam greu, domn'le. Deci de aia nu sufăr eu oamenii, sincer. Și de aia, nu mă pot încrede în ei.
Deci dacă acum ți-e clar ce caut și știi să-mi spui unde găsesc, wow, va fi iluminare totală. Nu de alta, dar cum ți-am spus, nu am prea mai găsit oameni de ăștia la viața mea. Deși hai să zic că am întâlnit câțiva și tocmai de aceea, cu ăia am rămas amică, și tocmai de aia, oamenii ăia nu sunt din orașul meu, pentru că fix ce caut eu, e greu de găsit, mai ales în secolul acesta.
Și știu că o să-mi spui "pff, dar cauți imposibilul" tocmai de aia aleg singurătatea și da, poate chiar nefericirea, pentru că nu mă mulțumesc cu oricine în raza mea vizuală, dar mai ales sufletul meu. Știu cât de pur e sufletul meu, așa că, acolo nu are loc pentru oameni ieftini, care ei când se ceartă au doar dorința de putere și e mereu ca ei. Ori e la mijloc (și tocmai de aia susțin ideea de a fi sincer tu cu tine, că dacă o faci și ai această putere vei, vedea că în conflictele noastre, fiecare are dreptate în felul lui, că nu dețiidoar tu adevărul, că nu sunt doar eu nenorocita sau cea care merită a fi pusă la pământ și tu Zeul) dacă așa ar sta lucrurile, eu nu m-aș fi mai autoexclus din cercurile de prieteni, nici chiar abandon nu aș fi mai primit, pentru că de altfel, cum am spus, când am întâlnit niște nenor de ăștia de doar ca ei, era, au plecat dragă, când le-am spus și eu verde în față și clar, dacă adevărul era privit la mijloc, ceea ce e mereu adevărat în relațiile interpersonale, e clar, că ei nu m-ar fi abandonat pentru că, în realitate m-ar fi considerat amica lor și ar fi văzut și din pmdv, la fel cum eu în relații am încercat să văd și dpldv, deși dpmdv nici eu poate nu cosideram că au dreptate. Dar cam asta înseamnă sinceritate true și uniune între oameni. Să ai abilitatea de a vedea și din punctul celorlalți de vedere. Ceva ce eu cum am mai spus în 29 de ani, nu am prea întâlnit. Atunci, aia e. Aleg singurătatea. Prefer să ajung schizofrenă că ajung să vorbesc singură, decât să stau în cercuri cu oameni care te pun la pământ, la zid, și xum spuneam te bat cu propriul tău kăkat.
Îmi scuzi limbajul, dar accesând trecutul și experiențele trecute, dar mai ales vorbind despre subiectul cel mai intim și cel mai dornic mie, cel de a mă afilia unui trib superior de bunătate și iubire, ceva ce pentru mine este o necesitate primordială, mi-a scos la iveala și resentimente și dureri, știind că tocmai pentru că am vrut să-mi îndeplinesc acest vis, a trebuit să dau peste lighioane în viață și să am astfel de dureri, până la a decide să trăiesc singură prin viață.
Ceva de care nu o să mă dezic dacă nu găsesc ceea ce caut.
Pai vezi, daca detaliai de la inceput stiam ce anume vrei.
Dpmdv problema ta e ca "iti pasa prea mult de parerile celorlalti" in loc sa iti ti cont doar de parerile persoanelor apropiate, care sti ca iti vor binele.
Incearca sa te inconjori doar de prieteni pe care te poti baza. Mai bine putini dar care te ajuta cand ai nevoie decat multi dar care stau langa tine doar pentru ce le poti oferi.
Societatea in care traim e un capitalism salbatic, iar deprecierea educatiei a dus la fenomenele pe care le constatam astazi. Incompetenta si promovarea pe baza de loialitate, in loc de meritocratie a dus la ceea ce observam astazi. O societate dezbinata in care este promovata chilotareala, prostia si cultul avutiei.
Nu iti place ceea ce gasesti la semenii tai, fi precum apa, treci mai departe, dar nu renunta la a mai cauta oameni cu principii, dispusi sa aloce timp si energie pentru un scop bine definit.
Devino tu resursa pe care o cauti in ceilalti. Daca iti place sa predai copiilor, in timpul tau liber inregistreaza lectii pentru toti copii care nu au norocul sa invete cu un profesor dedicat care le doresc binele. Sunt zeci de canale, unele mai populare, altele mai putin care pot distribui mesajul tau.
Iti place sa gatesti, experimenteaza si impartaseste cu restul lumii descoperirile tale.
Fao cu pasiune, insufla curiozitatea in cei ce te urmaresc, si invatai cum sa fie corecti cu cei din jur.
Nu ai nevoie de nici un ONG, sau trib cum il numesti. Ai nevoie de un obiectiv prin care sa impactezi in bine viata semenilor tai.
Fi tu farul care atrage oamenii similari tie, fi consecventa si o sa vezi ca in timp cei care ii cauti te vor gasi.
Trib superior de bunatate si iubire nu vei gasi nici la cea mai exclusivista secta religioasa. Nici biserica nu mai e ceea ce a fost. Observi asta imiediat cand intri pe usa si in spatele tau sunt pictati teoctistul si preafericitul, iar celelalte nu sunt cu mult mai presus. Ceea ce ar trebui sa fie fi bun si corect cu ceilalti din jur, ajuta pe cei in impas fara sa ceri nimic in schimb, a devenit mercantilism ordinar.
Citeste cat mai mult, doar asa poti sa evoluezi, si puneti mereu intrebari. Invata sa cauti motivele din spatele actiunilor, si vei vedea ca semenii tai nu sunt chiar atat de complicati, odata ce intelegi ce ii maneaza. Fi mereu consecventa cu deciziile tale si nu regreta niciuna din ele. Accepta hotararile celorlalti, chiar daca sunt gresite, si mai ales nu ii judeca.
Cam ce spui tu acum, e visul meu. Cam astea sunt visele și perspectivele mele, dar și aici există un dar.
Nu am capabilitatea necesară de a face aceste lucruri. Adică, la a preda online sau a-mi face un podcast m-am gândit și eu. Însă asta înseamnă să mă expun și asta înseamnă să-mi atrag hate. De aia am și spus în întrebare că am ales drumul în care tac. Pentru că de obicei când am devenit vocală sau am avut ceva de spus, am fost doborâtă sau jignită, la fel cum a fost cu amicii care-mi spuneau după ce se foloseau de lucrurile mele, și unii mi-o spuneau chiar face to face, alții pe la spate, încât să aud totuși "păi, da, că Alexandra dă doar ca să fie văzută bine." Deci și când am dat am fost denigrată. Deci, de aia, prefer să merg singură prin viață și cel mult să încerc doar să-mi fac meseria cât mai bine, și tot ce ține de mine să fac, iar restul să fac pe cont propriu pentru mine. Adică studiez și fac cursuri, ok, le fac pentru mine și evident pentru a face ceva productiv cu timpul meu, dar eu una, de prin 2020, așa, cam când a fost apogeul finalului bunătății mele și începutul urii, am jurat că niciodată nu voi mai ajuta pe nimeni. Bine, asta e doar așa la nivel de zis, că în realitate tot sunt proastă și cedez. Dar am zis că oricum și dacă cedez, o voi face doar dacă omul o cere, în rest mă duc în casa mea și-mi văd de viață.
Oricum, nu mai scrie, că nu mi vei schimba viziunea. Deja am ajuns într-un punct al vieții în care la nivel mental îmi închipui doar cum bat oameni și îi bag în spital. Așa ură am în suflet, încât nu mă lasă să trăiesc.
Tocmai de aia am și ales singurătatea că mi-e teamă, că dacă voi alege să mai stau printre oameni, îi am naibi pe conștiință.
Deci nici nu știu de ce pun întrebări pe aici, la care sunt convinsă că nu există răspuns.
Oamenii pe care îi caut eu, nu există. Ăsta e adevărul, și oricum și dacă ar exista și chiar ar fi mai buni ca mine, aș risca să-i traumatizez eu cu durerile mele sau cine știe, pățită deja de alții, să-i suspectez eu și pe aceștia. Că așa sunt oamenii, oamenii care s-au fript cu ciorbă suflă apoi și-n iaurt.
Sau naiba știe, poate de fapt chiar nu-mi plac oamenii și aia e. Asta chiar nu am cum să schimb.
În orice caz, ca să conluzionez că discuția nu duce nicăieri. Voi lupta singură pentru țelurile mele, iar dacă nu voi reuși, cred că pe la 40, hai mai merge un încă 10 ani să lupți și să tragi și speri că va veni și vremea ta, să prosperi (mai ales pe carieră și social, financiar, că altceva nu-mi doresc, sincer)dar cred că pe la 40 voi decide să aleg sinuciderea. Nu știu, dar la 29 de ani, în loc să simt că am găsit un scop în viață, simt că mi-e tot mai silă de lume și societatea de azi. Iar sentimentul este reciproc, de-a lungul vieții, cum am spus, nu am întâlnit un singur om care să mă placă așa cum sunt și, dar cel mai important pentru mine care am rana și a umilinței și a abandonului și respingerii, nu am întâlnit un om care să rămână. Așa că, tocmai de aia, eu una, zic pas, la a mai alerga după oameni.
Dacă e să se întâmple din neant să apară cineva care să vadă viața comun cu mine, eu aici sunt, și mă pun pe treabă, dacă nu, aia e. Oricum la ce silă mi-e de viață uneori, nici nu prea am dorință de a mai ajuta cineva.
Poate că în final, oamenii ăia nenorociți, aveau și ei dreptatea lor, eu una caut să ajung sus sau să-mi fac vizibilă viziunea, doar pentru că simt că așa, cum sunt azi, sunt un nimeni și asta nu-mi place. Deci poate într-un aspect aveau dreptate oamenii. Dar și ăsta e tot un adevăr, că în final filantropii, aproape toți care o fac, o fac și pentru a se simți ei bine, că știu că au ajutat. E dacă vrei ca Ștefan cel Mare care după război, știind că a ucis oameni, se ducea și făcea câte o mănăstire ca să se simtă totuși un om bun.
Cine știe, cum am spus, eu vreau să fiu sinceră cu mine și știu totul despre mine, și bunele și relele. Tocmai de aia uneori și prefer să stau singură, pentru că eu de obicei când sunt cu oamenii în preajmă, tind să sar să ajut oamenii, iar apoi ei spun ce spun sau nici eu nu mă simt bine dacă mă simt folosită în final. Așa că, am decis să o las mai moale cu filantropia. Deși da, când am zis de viziune comună, asta era viziunea mea, pe care voiam să o shareuiesc cu alții, să ajutăm oamenii, să creăm ori centre pentru oamenii în nevoi sau fără case sau tot felul de ajutoare pentru oamenii în nevoi. Iar mai nou, m-am gândit la a ajuta și când spun ajutor, nu mă refer la a-i da un job, ci la tot tacâmul de ajutor, pentru oamenii care nu vor să muncească sau cred ei că nu pot și cu oamenii cu tot soiul de dependențe. Am observat cât de rea este societatea cu aceste categorii sociale, când aceste categorii sociale, au deja n problemele lor (ca tocmai lipsa energiei de a merge la muncă sau lipsa skillurile pentru a se face plăcut acolo și un șef al ține- și asta spun din proprie experiență, am văzut cum m-au trat de urât oamenii când eram la început de carieră, dar și când am decis să-mi dau demisia și să stau pe tușa ca tocmai să mai cresc și în vârstă și să mai studiez și am văzut cât de rea a fost lumea cu mine, și eu măcar aveam noroc că nu aveam alte apucături, ca să fiu și mai judecată, dar am cunoscut oameni și mai down ca mine, care și-au pus capăt zilelor și din cauza lipsei susținerii familiei, dar și din cauza societății)
la fel cum oamenii cu dependențe au ajuns să sufere enorm și da, aici din păcate, mai suferă și familia pe lângă, mai ales dacă vorbim de droguri, de păcănele sau alcool.
Deci pe astea 2 categorii aș fi vrut să lucrez și chiar să implementez niște centre de reabilitare. Unde oamenii fără suport, atât material, cât și emoțional, să găsească un centru care să-i accepte. Și eu când spun centru, nu mă refer la un psiholog care să-i vorbească sau să-i spună 2, 3 teorii, ci la un grup de suport, ca gen chiar amici care să-i întâlnească și cu care în cadrul centrului, să-și găsească calea și să reușească să iasă din impas. Dar ca să realizezi asta, e clar că trebuie să ai în spate susținerea statului pentru a furniza un centru de genul cu tot ce e necesar, și ca să convingi statul să bage bani în șomeri și drogați, e ceva, apoi, clar ai nevoie de oameni de calitate care să dorească să împartă din timpul lui și din el, ca om cu alt om. Deocamdată să mă înscriu la facultă și să-mi iau diploma de psiholog și aș dori să lucrez totuși în terapie pentru început cu aceste 2 categorii de oameni, cum am spus. Oricum, mi-am jurat că dacă aș deveni psiholog cu acte (că psiholog care încearcă să ridice oamenii de jos, am fost mereu dar am zis că totuși dacă ajung psiholog, am să lucrez oricum doar cu oamenii din pătura cea mai de jos a societății și chiar a moralității (bine, doar cu psihopați, nu aș dori, deoar3ce de aceștia mi-ar fi frică) însă mereu am fost în ăștia 29 de ani, avocata sau apărătoarea oamenilor down sau chiar a ca să citez societatea "scursurile societății" îmi pare rău că o să sune prost că zic asta, dar așa sunt eu, de aia nu mă prea place lumea, că am viziuni opuse de normalitatea lor.
Totuși când spun scursuri, nu mă refer chiar la orice fel de scursuri (ca spre exemplu niciodată nu am să suport și nu o să mă intereseze argumentele unei femeie "cu*ve", doar dacă moare de foame și e unicul job din Univers sau clar are copii. Mereu am adorat o femeie care chiar dacă și-a desfăcut picioarele, a făcut-o tocmai pentru că din jobul ăla de câștiga mult mai bine, și copiii ei, mai ales dacă e una care nu a avut nici noroc de bărbat bun, a ales ca decât copiii ei să fie umiliți pentru că ar fi mai prejos, ea a ales să se sacrifice practicând jobul ăsta, dar clar o aprob doar dacă nu uită și de Biserică și dacă măcar se luptă ca copiii ei să ajungă cineva, ca să nu-i urmeze calea. În rest, nu am considerație de nicio femeie de genul. La fel cum nu am nicio considerație de bărbatul care a spus "da" la altar și după 3 luni, dar mai ales dacă are și un copil pe vine, face bagajul și umblă teleleu. Nu despre aceste scursuri ale societății vorbesc, dar în rest, am considerație mai multă pentru oamenii slabi și de jos, decât pentru "muncitorii" ăștia ai societății, care doar pentru că sunt ei muncitori și produc, ne conduc ei pe noi și au impresia că doar pentru că muncesc automat și sunt cineva. Până și munca, azi poți s-o ai, dar mâine poți să nu o mai ai. Mâine te tai chiar la munca ta, aia scumpă și prețioasă și după șeful ăla mare și tare îți face bagajul și îti dă cu flit, că nu mai dai randament sau ai rămas fără puterea ta, mâna sau piciorul. Nimic, de zis, cei capabili, vor găsi ei ceva de lucru chiar și sub aceste condiții, dar totuși hai să o lăsăm mai ușor cu arfele astea ale secolului 21 și și cu munca asta compulsivă, că doar așa cum de altfel și mie mi s-a spus mereu din Biblie "cine nu muncește, nici să nu mănânce" tot în Biblie stă lege, de la începutul Bibliei, cine are urechi să audă și ochi să vadă, că Sodoma și Gomora, erau niște ținuturi tare bogate, cu bogotani chiar, acolo nu lipsea nimic material, dar Domnului nu i-au plăcut acești oameni și într-o clipită i-a luat. Drept dovadă că uneori când ești și prea capabil și prea arogant și prea bogat, de la PREA, nu prea mai îți face plăcere nimic, decât desfrâul, și eu prin desfrâu nu mă refer doar la se* și carnal ci pur și simplu actele cele mai atroce la care s-ar putea gândi vreodată natura umană și vreun om cât de cât umanizat. Fix ce era și-n Sodoma și Gomora.
Deci asta valabil pentru toată lumea, când citiți Biblia aplecați-vă urechile la toate pasajele și nu doar la cele care vă reprezintă pe voi într-o lumină bună. Și drept dovadă, că nu întâmplător ne mirăm "da, vai, de ce ia Dumnezeu numai oameni muncitori, parcă?" Ei bine, poate-i ia că au fost prea buni și le vede truda și chinul de aici, dar poate-i ia și pentru că de fapt sub masca "muncitorului" ședea un Fariseu și un mic Lucifer.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
