Și dacă agonia și extazul sunt două extreme atunci ce poate umple golul dintre ele?

Pff...
Tare as vrea sa exprim ce simt acum fata de replicile astea...
Din pacate nu pot.

Cam nimic

Intre extaz si agonie, cred ca exista o distanta ca intre geniu si nebunie.

Cred ca naturalețea.

Deci dacă tot ne aflăm undeva, e doar chestiune de timp până ajungem să unim cele două extreme.

Un zid al ignoranței, cum spunea prietenul Inferno în intervenția lui ...pe care de altfel era s-o ratez dacă nu aveam ochelarii.

Da, de asemenea piper dar eu am uitat de ăsta. Nu știam eu ce-i lipsește!

E cel mai bine pentru cei care umplu acest gol cu serenitate însă cred că mulți traiesc într-o agitație intensă și continuă.

Și dacă plenitudinea își face prezența între cele două, ne putem trezi ori cu un geniu nebun ori cu un nebun genial.

Naturalețea nu lipsește nici în cazul celor care n-au cunoscut niciodată agonia sau extazul.

Cred ca "umplutura", ca sa zic asa, depinde mult de ordinea in care se succed cele doua stari exceptionale... intr-un fel decurge viata celui care a cunoscut intai agonia, si cu totul altfel a celui care a trait prima data extazul.

Nici nu stiu care e mai ghinionist. Cel care a trait agonizand, fara sa stie, fara sa spere ca ceva se va schimba atat de drastic in favoarea lui, sau cel care a cazut in agonie din confortul exaltarii extatice...

Frumoasă analiză și al dracu ' de adevărată!

Si ce daca?
Pentru mine, intre cele doua stari care ne scot din noi insine se afla un camp deschis de naturalete.
De altfel, pentru mine nu exista persoane care n-au cunoscut agonia sau extazul; nasterea implica agonia si extazul, la fel si moartea le implica pe amandoua, fie ca acela care le experimenteaza e constient de treaba asta, fie ca nu. Iar intre aceste doua stari extreme, umplem cu firescul nostru campul deschis.

Buna, April.
E o incantare sa ma pot identifica pe deplin cu raspunsul tau.
Ceea ce pentru tine e prea-plinul serenitatii, pentru mine este campul deschis al naturaletii, firescului care se decanteaza calm.
Conceptiile asemanatoare si afinitatile elective sunt un fel de confirmari placute, nu?

Ma bucur mult sa te regasesc; chiar ma gandeam la tine zilele acestea dupa ce ti-am citit notele despre filmele lui Tiers; mi-a placut atat de mult acel scurt discurs, incat am cautat imediat filmul despre care se vorbea si pe care, spre rusinea mea, nu-l vazusem.Am fost foarte tulburata in urma vizionarii, m-am aflat cateva ore intr-un fel de catharsis, ca sa spun asa.Am sa-ti scriu un mesaj mai clar in legatura cu asta.Ma bucur mult,mai ales ca, coincidenta face sa fi citit tocmai astazi un eseu despre prietenie al lui Tismaneanu si sunt sub impresia lui; intr-adevar, afinitatile elective nu numai ca sunt confirmari placute, dar se constituie si in fundamente ale unei relatii de veritabila prietenie, fie ea si virtuala..Pe curand!

Intervenția mea era doar o mărire de "orizont" și nici de cum o încercare de-ați contrazice ideea.
E foarte adevărat că nașterea implică atât agonia cât și extazul dar numai în cazul viitoarei mame, ea experimentând cele două stări iar moartea e prea " profundă " pentru a mai lăsa loc de alte experiențe.

Daca nu intotdeauna un nebun nu este genial (intrucat noi nu suntem destul de destepti sa-l intelegem), cu certitudine un geniu este macar si putin nebun.In majoritatea cazurilor, dupa umila mea parere, este nebun deabinelea (adica mai diferit, in bine, decat noi).

Ai dreptate însă un geniu poate fi malefic de asemenea.

Eu cred ca,in general, toate cuvintele sau expresiile ce exprima insusiri, caracterizari, calitati,(si altele din aceiasi categorie), au o valoare relativa.In cazul de fata, ce este malefic pentru noi, poate sa nu fie pentru cei care-l inteleg.In fond, ce este un geniu si ce este un nebun?

Doar două calități ieșite din tipare, nimic mai mult.

Da,ai dreptate.Dar noi suntem tipar fiindca suntem majoritatea covarsitoare, nu ca suntem si buni (chiar si pentru noi insine). supune ".

Fericirea poate sa umple golul.

Da, fie ca joaca Charlotte Gainsbourg( abia astept s-o vad in ultimul film obsesiv LvT) fie ca joaca Bjork sau Nicole Kidman sau Lauren Bacall, de fapt tot Lars von Trier te bantuie efectiv. Ceea ce-i foarte bine, pana la urma.

Am inteles.

Cu siguranta te bantuie, dar te face sa-ti pui intrebari in legatura cu regizorul insusi si sa vrei sa intelegi care este locul sau in aceste tulburatoare povesti pe care ni le spune.Imi pare, uneori, ca acel ce descrie atat de convingator o psihologie a inocentei amorale, a iubirii ca desavarsita renuntare de sine.iese el insusi din tiparele obisnuitului. Daca nu intalnesti pe toate drumurile o fiinta ca Bess, nici creatorul ei nu poate fi un om obisnuit.

De altfel, LvT spunea ca filmele lui trebuie sa fie ca o piatra in pantof: sa trebuiasca sa calci cu grija, sa-ti dea de lucru la fiecare pas, sa nu-ti fie totuna. A reusit dar, dincolo de asta, chiar dincolo de hedonismul pe care-l trezeste-n mine povestea fiecarui film de-al lui, sunt femeile pe care le-a creat in filme si ale caror constructii sunt de o brutala frumusete. Eu stii cum fac? Nici nu-l privesc direct in fata pe von Trier ci indirect, prin ricoseu, si evit brutalitatea impactului. Deseori, sunt mai atenta nu la prim-planul lui Kirsten Dunst in Melancholia, sa spunem, ci la imaginea ei reflectata in ochii sotului, sau la reflexia ei in apele lacului din gradina castelului unde-si fac nunta. Cadrele de tipul asta imi dau adevarata dimensiune deliranta a regizorului si eu cred ca el o face deliberat pe nebunul, ca sa te avertizeze sa nu-i iei in serios demersul niciodata, oricat de tare te-ar impresiona pentru ca demersul sau produce leziuni. El o stie cel mai bine.( si actorii, si actorii!)

Pentru ca nu este un gol intre ele.