Imi puteti da si mie niste site-uri despre originile Romei, perioada regalitatii, a imperiului si a religiei?
Ordonare:
Cronologică
Răspunde
Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o parte din Antichitatea Clasică, împreună cu Grecia antică, o civilizație care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.
Cuprins [ascunde]
1 Perioada monarhiei
2 Perioada republicii
3 Perioada imperiului
4 Religia romană
5 Principalii zei și zeițe ale romanilor
5.1 Jupiter
5.2 Iuno
5.3 Venus
5.4 Vulcanus
5.5 Saturn
5.6 Minerva
5.7 Curius
5.8 Faunus
6 Bibliografie
7 Dacii la Roma
8 Legături externe
[modificare]Perioada monarhiei
Regatul Roman a fost guvernul monarhal al orașului Roma și al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă, orașul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr .
Legenda intemeierii Romei îi face pe troieni de origine latină, de vreme ce Aeneas a venit din Troia, a fondat Lavinium, un ținut de limbă latină și un oraș cu nume latinesc Alba, cuvânt care a și dispărut la alții, în afară de românii-daco-geti, care vorbeau limba latina inainte de intemeierea Romei.
[modificare]Perioada republicii
Republica Romană a fost guvernarea republicană a orașului Romei și a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma stă pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei (în care era vorbită limba latină} și granița de sud a Etruriei,unde traiau etruscii si care erau din neamul tracilor, teritoriu în care se vorbea limba etruscă, adica limba latina vulgară.
[modificare]Perioada imperiului
Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate statele europene post-romane în activitatea de guvernare, drept și organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte aspecte ale vieții.
[modificare]Religia romană
Pentru detalii, vezi: Mitologie romană.
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între care cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința etruscilor.
Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei "ideologii tripartite" indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Mars (care reprezenta funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.
Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.
Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.
Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.
Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.
[modificare]Principalii zei și zeițe ale romanilor
[modificare]Jupiter
Pentru detalii, vezi: Jupiter.
Este zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii și al fulgerului. Este de proveniență indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei la triburile indo-europene (care nu erau altceva decât traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului.
[modificare]Iuno
Pentru detalii, vezi: Iuno.
Este soția credincioasă a lui Iupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a.
[modificare]Venus
Pentru detalii, vezi: Venus (zeiță).
Era cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl.
[modificare]Vulcanus
Pentru detalii, vezi: Vulcan (zeu).
Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o scurtă care-i lăsau liber brațul drept.
[modificare]Saturn
Pentru detalii, vezi: Saturn (zeu).
Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.
[modificare]Minerva
Pentru detalii, vezi: Minerva.
Zeiță cunoscută la etrusci și la greci. MIN-erva era patroana înțelepciunii, a artelor și a meșteșugurilor de tot felul tot "asa cum și MIN-tea te lu-MIN-eaza"(dr.Lucian Iosif Cuesedean- MAREA ENIGMĂ a românilor antici) la românii-geto-daci. Împreună cu Iupiter și cu Iuno formau o triadă divină.
[modificare]Curius
Este zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.
[modificare]Faunus
Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).
Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul vechilor zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius Severus și soția sa, Iulia Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o inovație care marchează sfârșitul religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul "păgân" al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț.
[modificare]Bibliografie
1. Eliade/Culianu – "Dicționar al religiilor", Editura Humanitas, București, 1993.
2. Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii și civilizației", Editura Științifică și Enciclopedică, vol. I, București, 1984.
3. Stan, Alexandru și Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
[modificare]Dacii la Roma
Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Caesar și anul 31 î.Ch., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. Ei aveau mai multe preocupări, însă, în principal, erau gladiatori, și li se potrivea destul de bine, ținând seama de caracterul dacilor, care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existența arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu, când Dacia a devenit provincie romană, ei și-au îndreptat atenția mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, și în garda călare - equites singulares. Inscripțiile pietrelor funerare ale soldaților ce au aparținut gărzii imperiale țin, în mod deosebit, să amintească locul de origine al defuncților; de exemplu: natione Thrax - pentru traci.
Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în anul 70 d.Ch., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripție a fost descoperită pe Via Flaminia, și este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Pieporus, pusă de nepoții ei Natoporus și Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiți ostateci de origine regală și nobilă. Prezența dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată și de multele inscripții în marmură, dedicate împăraților, și pe care se aflau și numele soldaților și unde erau precizate și locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceștia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condițiile în care, în acea vreme, rar se ajungea la vârsta de 60 de ani.
Legături externe
Funda?
Daca esti cu adevarat pasionat de Roma Antica iti recomand :http://www.scribd.com/doc/31078720/Eugen-Cizek-Istoria-Romei Vei gasi toate subiectele care te intereseaza. abordate in mod stiintific, savant si obiectiv.O lucrare in literatura de specialitate romaneasca mai buna nu vei gasi...
Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o parte din Antichitatea Clasică, împreună cu Grecia antică, o civilizație care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.
Regatul Roman
753 î.Hr. – 510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr. – 27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.
Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr. Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. - 27 î.Hr., guvernată de Senat), și în final a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil etruscii și vechii greci. În anul 64 în timpul domniei lui Nero o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flavilor mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla.
De la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor), și apoi recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus) spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte: "Vae victis" (vai de cei învinși).
Dominația romană s-a extins asupra majorității Europei și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, și a rămas astfel și când a început declinul imperiului și împărțirea sa în două, chiar dacă până la urmă și-a pierdut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și apoi Ravenna, și a fost depășită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.
În timpul domniei lui Constantin I, episcopul de Roma a căpătat atât importanță religioasă, cât și politică, până la urmă ajungând să fie cunoscut drept Papă și stabilind Roma ca centru al Bisericii Catolice. În urma prădării Romei din 410 de către Alaric I și căderii Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., Roma a alternat între Imperiul Bizantin și jafurile barbarilor germanici. Populația ei a scăzut până la a ajunge la doar 20.000 de oameni în timpul Evului Mediu Timpuriu, reducând orașul cândva înfloritor la grupuri de clădiri locuite, dispersate de-a lungul unor arii extinse de ruine și vegetație. Roma a făcut în mod nominal parte din Imperiul Bizantin până în 751 d.Hr., când lombarzii au abolit Exarhatul de la Ravenna. În 756, Pepin cel Scurt i-a oferit papei jurisdicție temporală asupra Romei și zonelor limitrofe, creând astfel Statele Papale.
Roma a rămas capitala Statelor Papale până la anexarea sa de către Regatul Italiei în 1870; orașul a devenit o destinație a pelerinilor în timpul Evului Mediu, și focar de dispute între papalitate și Sfântul Imperiu Roman începând cu domnia lui Carol cel Mare, care a fost primul împărat încoronat de papă la Roma, de Crăciun, în anul 800 (de către papa Leon al III-lea). În afară de perioade scurte ca oraș liber în Evul Mediu, Roma și-a menținut statutul de capitală papală și „oraș sfânt" timp de secole, chiar și când papii au fost mutați la Avignon între 1309-1337. Deși nu mai avea putere politică, precum a dovedit-o brutala prădare a Romei în 1527, orașul a înflorit ca centru cultural și artistic în timpul Renașterii și Barocului, sub patronajul curții papale.
Regatul Roman a fost guvernul monarhal al orașului Roma și al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă, orașul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr.
Legenda intemeierii Romei îi face pe troieni de origine latină, de vreme ce Aeneas a venit din Troia, a fondat Lavinium, un ținut de limbă latină și un oraș cu nume latinesc Alba, cuvânt care a și dispărut la alții, în afară de românii-daco-geti, care vorbeau limba latina inainte de intemeierea Romei.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
